La o narghilea

Demult tot vreau să merg la o narghilea, mai ales că mai mulţi din prietenii mei le laudă, majoritatea dintre ei fiind nefumători (de tutun, la altele nu mă bag, nu pun pariu) convinşi. Dar aşa cum am citit pe Internet, nu are nici un farmec să stai singur în casă şi să tragi dintr-un furtun (oricât de colorat ar fi el), ci şpilul este exact atmosfera dintr-o cafenea orientală unde, împreună cu prietenii, te relaxezi pe o canapea sau pe perne moi şi adânci şi inhalezi fumul aromat. Asta înseamnă un lucru cert: nu te duci la o narghilea de unul singur. Prin urmare, de ceva timp îl tot bat pe Bogdan la cap să mai dea o tură prin Bucureşti să vedem cum e, mai ales că şi pe el îl roade curiozitatea. Într-un final, după ce mă ţin de capul lui o vreme şi fac şi eu rost de un sfârşit de săptămână liber (şi plicticos), vine în capitală pentru o narghilea şi ce-o mai fi.

Ne-am decis pentru Valea Regilor din Pasajul Vilacrosse, pentru că de ăla ştiam destul de bine, având ca variante în caz de suprapopulare Aromaroma şi Krishna Café. Dar găsim liber în Valea Regilor, mai ales că majoritatea oamenilor sunt la terasă, fiind o noapte numai un pic răcoroasă. Noi decidem totuşi pentru interior, destul de intim, cu fotolii tapisate şi cu mobilier de epocă, evident de influenţă arăbească. Luăm ca începătorii într-ale narghilelei, la recomandarea chelneriţei, una cu aromă de mere, iar ca „aperitiv” eu cer un erfe cu lapte, iar Bogdan o cafea la nisip. Nu îmi pot da seama cât de bună sau de tare este cafeaua lui, pentru că a o zahariseşte ca de obicei excesiv – un plic de zahăr, adică un plic mai mult decât gustul meu. În schimb, acel erfe e delicios; nu ştiu exact ce este, conţine clar lapte şi scorţişoară, dar cred că mai are şi ceai şi un je ne sais quoi absolut genial.

Dacă cu acestea două ştim ce să facem (recte, să le bem), la narghilea avem ceva dificultăţi tehnice: punem noi tăciunii deasupra cum vedem la alţii, dar tragem şi nu simţim nimic, plus că nu ieee fum ca la restul lumii. Până la urmă, în disperare de cauză, îl sună Bogdan pe Dragoş, ăsta-i explică faptul că trebuie să tragi cu simţ de răspundere şi de câteva ori, dar că ne-am ales prost cafeneaua aia. Las’ că apare şi el un pic mai târziu şi mergem în altă parte. Adevărul este că până apare, cu un amic de-al lui, noi am cam terminat în Valea Regilor şi ne-a cam enervat figura sictirită a chelneriţei.

A doua oprire e un pic mai încolo, în acelaşi pasaj, dar după colţ, în Orient Café. Aici decorul este pe aceeaşi linie, dar de factură egipteană, cu o structură de piramidă între cele două nivele, cu picturi de interior de piramidă şi cu canapele mari şi comode. Ne lăsăm pe mâna cunoscătorilor versaţi şi fumăm narghilea cu trandafir, mult mai bună şi mai puternică aroma, asortând-o cu cafea hell – hell se pare că e o mirodenie arăbească, numită şi cardamom, care dă un anume gust cafelei, ceva din categoria „love it or hate it”. Mie sincer îmi place; îngrozitor de ciudat gustul, dar îmi place. În fine, mie oricum îmi surâde să încerc tot felul de ciudăţenii măcar o dată; cred că pe asta aş mai încerca-o. În ceea ce priveşte narghileaua, nu ne dăm seama dacă ne ameţim din cauza aromei (mici şanse) sau din cauza faptului că trebuie să tragem adânc şi repede în piept (mari şanse, cam ca atunci când umfli cu gura o saltea pneumatică). În orice caz, interesantă experienţa, cred că o voi repeta, mai ales că-s atâtea esenţe neexplorate.

După narghilea, ne îndreptăm spre Regie iar Bogdan cedează insistenţelor mele de a mă lăsa să-i conduc maşina – asta după ce nu am mai pus mâna pe volan de cel puţin patru ani. Într-un mod inteligent, zice că mă lasă, dar în Poli. Şi uite aşa, cândva pe la ora 3 dimineaţa, eu fac ture prin Politehnică. Se poate spune că mă descurc mai bine decât mă aşteptam eu (şi el), dar şi din cauză că Seat-ul parcă se conduce singur, fiind foarte permisiv la viteze (sau nerespectarea lor). Dar, ca idee, ţin drumul, ocolesc unele gropi şi dacă Bogdan nu mai strigă la mine cum făcea mai demult nici eu nu mă crizez şi panichez. Cred că e prima dată când îi conduc maşina şi nu ne certăm.

Şi pentru că a mers bine, mă mai lasă şi azi, pe timpul zilei (!) când Politehnica e plină (!!!) de oameni cu maşini, biciclete, role şi maşinuţe teleghidate. Acum îmi amintesc şi cum se semnalizează, cum se dă în marche arrière, cum se face o întoarcere din trei manevre (şi pe bune că au fost trei), cum se face o parcare cu spatele (la una laterală nu m-am mai băgat), cum ocolim pietonii nedisciplinaţi şi cum nu tamponăm alte maşini. Şi ca să vezi, chiar îmi iese. Omor o dată motorul, dar nu e chiar grav, aşa cum nu este când am apăsat frâna puternic de a intră ABS-ul. Per total mulţumitor; sunt convinsă însă că nu va fi la fel de simplu cu rabla pe care mi-o voi cumpăra cât de curând, deci nişte ore de şcoală, vreo zece, ar fi bine-venite. Asta, plus regulamentul rutier după care învaţă acum Alinuţa.

După condus, vrem să mergem în Herăstrău, să ne dăm cu rolele, mai ales că acolo au plecat şi colegele de cameră. Ajungem în parc şi facem următoarea constatare: Herăstrăul într-o splendidă zi de duminică este cel mai eficient mod de a transforma un om sociabil într-unul agorafob. Ne înghesuim, ne enervăm, ne luăm jucărelele, rolele şi maşina şi ne ducem să ne dăm în Poli. Aici e mişto, fără mirosuri de mici şi de alte alea, fără zgomote maneliste, fără (alţi) şoferi care învaţă să conducă, fără ţigani şi plozi răsfăţaţi. Adevărul este că am fost de-a dreptul imbecili să mergem în Herăstrău, când puteam alege unul din parcurile I.O.R. sau Bazilescu sau mai ştiu eu care. Învăţare de minte să ne fie.

După ce ne-am maimuţărit noi acolo, fiecare pe ale sale opt roţi, Bogdan se cară la Târgovişte, iar eu am ies la un alergat. Nu ştiu de ce, dar azi sunt foarte în formă. După aceste două zile, aproape că nu mai regret că nu am fost nici în tura de la mare, nici în cea din Postăvaru din cauza faptului că a trebuit să o duc pe mama la Târgovişte după ce s-a externat. Până la urmă am avut un weekend fain.

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in General and tagged . Bookmark the permalink.

One Response to La o narghilea

  1. Andreea says:

    Faci ca povestea cu narghileaua sa sune mult mai romantica decat este in realitate 😡

    Mi-as dori sa vad toate izurile de diferite culturi in localurile de mai sus si nu o amestecatura de diferite idei si kitchuri( nu stiu daca am scris bine :”> )

    Oricum este o placere sa citesc acest blog ^:)^

    Pupici,
    Andreea

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s