Cabana Diana (Munţii Rodnei)

Weekend prelungit – de când îl aştept, ca pe un os mare… E rost de plecat pe undeva mai departe, cu drum lung la bord, pe unde nu ajungem chiar oricând. Destinaţia: Cabana Diana, la 1250 de metri în Munţii Rodnei, în partea sud-estică a masivului, cu reper Vârful Ineu. Plecăm de vineri seara, 17 oameni din Bucureşti, trei cu maşina, Ice, Carmen şi Şerban, restul cu trenul (acceleratul de 17:30, singurul direct), fie la cuşeta – eu, Alinuţa, Lolek, Iulian, Corina şi Mateo – fie la loc obişnuit – Magda, Andrei, Anca, Wizard, Maria, Kilo, Elena şi Laura (aceasta vine din Cluj-Napoca şi urcă în acceleratul nostru la Salva). Vineri abandonez munca mai devreme, cum de altfel fac cam toţi, mă întâlnesc cu Alinuţa în faţa clădirilor noastre (adică eu sunt în spatele unui autoturism şi văd undeva un capac de rucsac super-tehnic urcând şi coborând – e clar, vine Alinuţa), apoi cu restul lumii la gară.

Biletele de tren s-au luat de miercuri, pentru că dorim să prindem loc, mai ales noi, ăştia cu cuştele. Numai că eu, gândindu-mă la posibilitatea de a pleca înapoi mai devreme (din categoria viscolul ne consemnează la cabană), am luat biletele dus-întors cu întoarcerea deschisă, fără să-mi dau seama că asta înseamnă că nu am loc pentru întoarcere. Era să iau joi întoarcerea, dar aveam numai biletul meu cu mine, apoi vineri când mi-am dat seama cam târziu că rândul de la cuşete era mic şi am fi avut timp. Ne suim deci în tren fără loc de întoarcere, sperând să găsim la capătul călătoriei, în gara din Rodna Veche. După ceva de mâncare, ceva glume şi bârfă, descoperirea unei reviste de gay numite DickFagazine şi alte d-astea, ne băgăm la somn în cuşeta strâmtă. Ne trezeşte controlorul în jur de ora 3, înainte de Salva, când cuşetele îşi continuă drumul cu altă locomotivă spre Sighetul Marmaţiei, iar noi trebuie să ne ocupăm locurile (deja libere) alături de prietenii noştri, la clasa a doua.

În gara din Rodna Veche, capăt de linie fără drept de apel, ajungem cu întârziere de vreo jumătate de oră, pe la 5:40; aici am aflăm că nu putem lua locuri de acolo decât înainte de plecarea trenului, pentru că ei nu au nici grafice, nici nimic. Nici măcar un nenorocit de număr de telefon de la Agenţia CFR din Bucureşti sau din Sighetul Marmaţiei (adică de unde vin cuşetele), de parcă ei nu ar ţine tot de CFR. Ne pescuieşte între timp rechinul cu care am vorbit, în două tranşe că altfel nu avem loc, şi ne duce până la Primăria Şanţ, de unde am porni traseul. În antreul Consiliului Local, pe băncuţe şi feriţi de frig, o întoarcem pe toate părţile cum să facem cu plecatul înapoi, să prindem loc şi să putem dormi înainte de a ajunge la muncă. Telefoane peste telefoane, aflăm până la urmă că nu putem rezerva telefonic cuşete ci numai locuri, dar că putem lua încă de pe atunci cuşetă dacă mergem în Salva (asta după ce sunăm la două din numerele CFR-ului, unul ocupat în continuu, unul la care nu răspunde nimeni) – dar nu îi dă prin cap respectivului operator să ne spună că mai aproape de Rodna Veche, unde spusesem că ne aflăm, este Ilva Mică, la fel de informatizată ca şi Salva.

Bun, acum că ştim ceva concret (sperăm noi şi corect), hai să vedem cum facem să ajungem până în Salva şi înapoi. Îl sunăm pe Ice care n-a ajuns încă şi-l rugăm să meargă cu noi până acolo, dar el zice că e obosit şi că vrea numai să ajungă la cabană. Până la urmă găsim un nenea din Şanţ care contra a 80 de lei este de acord să ne ducă cei 60 de kilometri până acolo, să ne aştepte la gară şi să ne aducă – pe mine şi pe Alinuţa, în timp ce restul lumii pleacă în traseu. Strângem banii pentru noi cei cinci cu cuşeta (Mateo şi-a luat deja locul), se trezesc şi ceilalţi că vor tot de acum biletul de întoarcere şi tot la cuşetă (după o noapte nedormită într-o căldură îngrozitoare, cum am constatat şi noi când ne-am mutat la ei), aşa că le luăm şi lor banii şi pornim la drum. La gara din Salva stăm o mie de ani, o dată din cauza a multe tipuri de bilete şi reduceri pe care le avem şi o dată din cauza parlamentărilor pe marginea procurii Magdei, caută legislaţie, dă telefoane, se rezolvă.

Revenim în Şanţ şi simţim acut în ceafă râsul ironic al lui Vlăduţ la aflarea poveştii. Ne luăm rucsacii în cârcă şi în jur de ora 11 pornim pe lângă biserică pe cruce albastră. De fapt, chiar până la cabană este drum forestier, destul de bun după cum se întrezăreşte sub zăpadă şi gheaţă – în serpentine, deloc abrupt şi care vara te invită să tai pe scurtături, dar acum zăpada adâncă şi neatinsă nu te îmbie deloc. Urcăm deja cam de o oră, ne depăşesc jipane şi nu numai, iar vremea, deşi senină la răsăritul soarelui, acum s-a înnegura şi începe să-i dea cu lapoviţă, aşa că ne oprim să ne tragem pelerinele pe rucsaci. Chiar atunci ne depăşeşte o Dacie papuc, opreşte puţin mai încolo, coboară din ea doi salvamontişti şi ne zic să ne aruncăm bagajul sub prelată şi să urcăm. Nu trebuie să spună de două ori, imediat suntem în maşină. Restul de drum se scurge în conversaţii, căci Alinuţa îşi da seama că s-a întâlnit cu aceiaşi salvamontişti cu un an jumate în urmă când făcea creasta Rodnei de 1 mai – şi ei reţinuseră grupul, din motiv că-şi pusese corturile undeva sub Ineu unde ar fi cea mai vântoasă zonă, aşa că râseseră pe înfundate.

Ajungem la parcarea de lângă un local-motel mai de fiţe de la baza pârtiei. De aici mai aveam de urcat cam jumătate de coastă până la Cabana Diana, aşa că luăm pieptiş, în timp ce cei doi îşi pun schiurile sau placa şi se lasă traşi de teleschi. În sala de mese a cabanei ne servim cu ceai fierbinte – cât de bun! – aflăm că cei mai mulţi dorm duşi, în timp ce Iulian, Corina şi Maria au urcat în traseu. Când se întorc ne spun că au mers până sub Vârful Cobăşel, când vântul a transformat ninsoarea într-un pui de viscol. Se trezeşte şi restul lumii, aşa că seara continuă cu whist, rummy, glume, gălăgie, muzică, televizor (cu canal porno, ce ştiţi voi…), biliard şi altele asemenea. Constatăm cu această ocazie cât de faină este cabana – atât ca aşezare, din faţa ei luminată toată ziua de soare având vedere la Suhard, Călimani şi Bârgău, în timp ce motelul de mai jos absoarbe cea mai mare parte a paparudelor, cât şi ca înfăţişare exterioară (foişor, leagăn, băncuţe, anexele prin care s-a extins) şi interioară (camerele simple, dar cochete şi călduroase, paturile comode, balconul cu vedere, cele două grupuri sanitare, bucătăria dotată, „living”-ul cu masa de biliard) – nici nu-i de mirare că cei care au rezervat-o zece zile de revelion au făcut-o din august. Cabanierul, nea Dorel, este un tip jovial şi dispus să ne povestească vrute şi nevrute, despre munţi, trasee, locuri, despre oamenii care vin pe-acolo, despre fata dumnealui care trebuie să dea la facultate, despre viaţă în general. Cred că ne simţim cu toţii foarte bine acolo.

Seara trag pe dreapta destul de devreme, pentru că săptămâna lungă şi ziua plină de evenimente agitate cere un somn prelungit, mai ales că a doua zi se preconizează vreme bună de urcat până pe Vârful Roşu. Mai departe de atât ne-au avertizat şi salvamontiştii şi cabanierul să nu mergem, fiind pericol de avalanşă mai ales pe începutul de custură care-l leagă de Ineuţ. Cu toate astea, constat dimineaţă că Iulian şi Corina vor să plece devreme pentru a ajunge pe Ineu; le mai repetăm o dată avertizările şi le zicem să aibă mare grijă. Noi, restul, plecăm pe la 10. Vorba vine plecăm, pentru că eu, Alinuţa, Ice şi Carmen îi aşteptăm de ceva vreme pe restul să iasă (eu, cel puţin, o frec pe-afară de-o oră) şi când în sfârşit intrăm să vedem ce mama naibii mai fac aflăm de la cabanier că ei au ieşit pe altă uşă şi au plecat. Dă-i şi urcă în viteză după ei, bodogănind. De la cabană, traseul se continuă tot pe cruce albastră şi urcă până la capătul pârtiei de schi (lungă şi abruptă, deloc recomandată unor începători ca noi care nu vor să-şi rupă picioarele şi să nu mai urce pe munte juma’ de an); până pe Vârful Stăniştea (1478 m) mai este doar un pas şi deja ne apropiem de cei din faţă.

De aici panorama devine şi mai frumoasă, sub soarele strălucitor şi cald ce compensează vântul din creastă; se dezvăluie atât Suhardul Mic şi Mare, cât şi Valea Vinului şi Muntele Curăţel. Se coboară uşor într-o şa, apoi se urcă lejer prin pădure cam un sfert de oră (lejer vara şi pentru noi acum, că sunt deja bătute urme, altfel nu bag mâna-n foc), se iese peste jepii înzăpeziţi, urcuşul menţinându-se domol până la o cruce de piatră. Aici suntem sub norul agăţat de Cobăşel şi vedem foarte bine triada de creastă (de la dreapta la stânga): Vârful Roşu – Vârful Ineuţ – Vârful Ineu – toate trei ascuţite, înzăpezite ca nişte imense torturi de frişcă proiectate pe albastrul rece al văzduhului, cu muchii abrupte de pe care zăpada abia aşteaptă să se desprindă şi caut cu privirea cele două mogâldeţe care au plecat de dimineaţă dornice de cuceriri eroice. De aici panta până pe Vârful Cobăşel (1835 m) devine mai abruptă, în urcuş susţinut asezonat cu un vânt ceva mai rece şi mai puternic. Ajungem în vârf şi aici e chiar rece dacă stai pe loc, mai ales că am intrat în nor şi nu mai vedem nimic. Totuşi, dacă te mişti nu-i chiar atât de frig, iar dacă te înfigi bine în beţe totul este OK. De la Maria aflu că s-a întâlnit cu Iulian şi Corina, după ce au urcat o vreme spre Vârful Roşu şi vântul puternic plus vizibilitatea redusă i-au făcut să se întoarcă. Acum, cu Alinuţa şi Lolek care i-au prins din urmă, mai bagă o fisă.

Noi ne oprim la ciomagul ce marchează Vârful Cobăşel (să tot fie orele 13), mâncăm o mandarină (mulţumim, Kilo), mai tragem ceva pe noi, unii hotărăsc să se întoarcă dacă tot nu se vede nimic, mai ales Kilo care va pleca la tren din seara aceea, iar eu, Ice şi Carmen zicem că mergem pe urmele celor din faţă. Din fericire, deşi vânt, nu e viscol care să acopere urmele şi nici zăpada nu mai e chiar pulbere să fie uşor împrăştiată. Continuăm deci cu o mică şa, apoi cu urcuşul spre vârf, cu vânt tot mai puternic şi mai rece, motiv pentru a-mi inaugura cagula (roşie!). Vedem o siluetă care coboară, e Lolek şi ea grăbită spre tren, ne spune că mai sunt vreo 10-15 minute şi ajungem; eu ridic din sprânceană, dar nu zic nimic, o fi ştiind fata. Urmează Corina, apoi Iulian însoţit de Alinuţa, care completează: unde au ajuns este de fapt un prag şi nu vârful, nu se mai vede nimic, iar până sus mai este ceva. Şi Iulian şi Corina vor să plece cu trenul de sâmbătă, aşa că se grăbesc. Nu însă şi Alinuţa, iar vioiciunea ei e decisivă în a mă ajuta să-i conving pe Ice şi pe Carmen să continuăm până pe vârf – mai ales pe Ice, care e cel mai ofticat că nu se vede nimic.

Cât mai poate fi? Alinuţa îmi arată nişte bolovani care păreau la juma’ de oră de urcat şi-mi zice: „Îi vezi? Şi ăia sunt numai la jumătate din distanţă…” Lasă, mă, că ce avem de făcut la cabană? Traversăm micul prag, mai urcăm puţin şi în nici cinci minute suntem lângă bolovanii cu pricina – aşa da iluzie optică. Urcuşul se continuă, acum e mai greoi pentru că nu-i nicio urmă. Alinuţa conduce o vreme plutonul, apoi îl lasă pe Ice. Panta e oricum abruptă, iar zăpada adeseori adâncă pune probleme. Mergem în zig-zag atât pentru a mai îmblânzi prin serpentine urcuşul cât şi pentru a nu stârni vreo alunecare şugubeaţă. Cam după trei sferturi de oră de la prag ajungem pe Vârful Roşu (2113 m), eu la coadă şi abia respirând, destul de epuizată. În vârf băgăm câte un Rom (ciocolata, bineînţeles), constatăm începutul de custură spre Ineuţ şi… mda, deci aici chiar e de avalanşă; tragem supra-mănuşile (mulţumesc, Monica!) şi băgăm viteză în jos. Abia la coborâre îmi dau seama cât m-a obosit urcuşul, fiindu-mi greu să-mi coordonez picioarele, mai ales după ce renunţ la beţele care nu se înţeleg cu supra-mănuşile.

Când ajungem înapoi pe Cobăşel, aici totul s-a înseninat; de fapt, norul a călătorit odată cu noi. Panorama este şi mai frumoasă şi mai cuprinzătoare decât de pe Stăniştea, mai ales că lumina a devenit mai blândă, prevestind amurgul – Vârful Omului şi Coasta Tăului spre vest, Munţii Maramureşului spre nord-est, Călimanii în toată lungimea lor în sud şi, cred eu, Giurgeul şi Ceahlăul spre est. Mai tragem nişte aer curat în piept şi nişte poze, dar faptul că nu mai avem prea multe ore de lumină plus şobolanul care roade în stomac ne fac să dăm bice. Iarăşi pe lângă crucea de piatră, apoi prin pădure, uşurel pe scara de lemn dintre brazi, ajungem apoi la capătul teleschiului de unde se vede fain apusul. Mai zăbovim un pic pentru lumina roşiatică reflectată pe zăpadă, apoi coborâm pârtia spre cabană. Andrei se dă cu făraşul, Wizard şi Anca se luptă cu omul de zăpadă început de dimineaţă, lângă cabană ne întâmpină bucuroasă Linda (ciobănescul german de 13 ani care-şi face veacul pe acolo, o dulceaţă de câine inteligent şi lipicios), iar noi luăm viteza spre ceai fierbinte şi schimbat de haine. E cam 17:30 – o zi plină cu un traseu fain.

Mâncare cât cuprinde, după care eu mă bag în aşternut, deşi devreme. Digestia se face în timp ce stau la o bârfă cu Maria, apoi mă ia somnul, indiferentă la băuta şi distracţia de jos. Parcă aş merge, dar e aşa de cald şi bine în cameră, în timp ce în bucătăria e mai rece… Dorm buştean până pe la 6:30 când Ice ne-a dat trezirea tuturor, ţinând cont că cei cu maşina pleacă acum. Şi cât se foieşte, şi du-te de mănâncă, şi întoarce-te de fă şi restul de bagaj… că mă mobilizat şi ies şi eu să văd răsăritul. Oamenii tot pe la 8 pornesc, nici nu ştiu de ce se trezesc aşa devreme. Cu Ice, Carmen şi Şerban pleacă şi Laura, în ideea de a prinde un tren mai devreme spre Cluj.

După dulceaţa răsăritului, cu picioarele ude că mi-e lene să-mi pun bocancii şi ies în sandale, cu cracii îngheţaţi în pantalonii subţiri, mă bag la tura doi de somn şi o ţin aşa ca nesimţita până pe la 11. Trezit, făcut bagaj, mâncat. Restul până pe la orele 15:30 când plecăm înseamnă făcut curat în camere şi bucătărie, curăţat treptele de afară de omăt, dar mai ales şopârlit la soarele puternic din curtea cabanei – suntem aproape toţi ca nişte reptile întinse la lumină, care pe unde putem (măsuţă, bancă, leagăn, foişor); în plus, Maria face din zăpadă o oaie marţiană. Cu părere de rău, eu şi Alinuţa plecăm ultimele, pentru că preferăm să mai stăm sus la cabană decât să îngheţam prin Şanţ sau în gara din Rodna. După o oră jumate suntem şi noi jos, fără ajutor motorizat de data asta. În Şanţ ne pescuieşte nenea cu care am fost şi până în Salva, coborâm în centrul Rodnei şi intrăm într-o pizzerie, cu gânduri mari mai ales când auzim că pizza se face într-un sfert de oră, în timp ce noi mai avem mai bine de o oră până la tren. Când dăm însă comanda de şapte pizza, aflăm că una singură durează un sfert de oră şi în cuptor intră doar una o dată. Prin urmare doar Mateo îşi mai ia, Elena rămâne la ciorba ei de burtă, iar restul plecăm în căutarea unui magazin alimentar.

Luăm d-ale gurii (cornuri, iaurt, portocale, compot etc.), îi preluăm şi pe cei rămaşi în pizzerie şi la 18:15 ne urcăm în tren. Până la Salva, în compartiment normal, Andrei face cinste cu vin, suc de vişine şi sânziene (un fel de cornuleţe cu gem) – asta că tot a fost Sfântul Andrei. În Salva trebuie să coborâm din tren şi să stăm o oră în gară. Jumătate din timp am putea rămâne în compartiment, dar faptul că acest lucru ni-l spune un controlor afumat bine nu ne dă încredere. Se pare însă ca nu ne-a minţit, totuşi ne-am mai bucura altfel de ospitalitatea gării din Salva cu cei doi câini ai săi super-haioşi? Trenul dinspre Sighetul Marmaţiei are bineînţeles întârziere, iar când apare sărim cu toţii pe vagonul 2 unde sunt cuşetele. Evident că îi deranjăm pe cei care ocupă celelalte paturi şi dorm, dar cam aşa se întâmplă când îţi întinzi ca nesimţitul bagajele peste tot şi nu laşi loc şi pentru cei care urmează să urce. Nu ştiu cum se face, dar noi când am venit, şase oameni cu şase rucsaci măricei, am încăput fără probleme, iar acum oamenii nu-s în stare să aranjeze trei valize.

În fine, ne dosim cumva rucsacii, apoi ne băgăm la somn. Şi o ţinem aşa până ne dă controlorul deşteptarea, pe la 7 fără ceva, când ne apropiem de Bucureşti. Ne mobilizăm repede, strângem ce mai e de strâns şi la 7:35 coborâm în Gara de Nord cu un sfert de oră întârziere. Am totuşi timp să ajung acasă, să fac un duş, să mă schimb şi să ajung la 9 la muncă, totul pe fundalul unui Bucureşti mohorât şi ceţos; iar la munte era atât de senin… Evident că-mi uit legitimaţia în rucsac…

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s