Deconectat

Am făcut un experiment: Săptămâna Patimilor cu o conectare redusă la internet şi telefon. Am dezinstalat Whatsapp-ul, m-am delogat complet de pe Facebook, am ignorat cele mai multe e-mail-uri şi am ţinut telefonul pe mod avion în majoritatea timpului. M-am folosit de internet pentru serviciu, meteo, cărţi, filme şi muzică, dar n-am mai citit niciun articol al actualităţii; din e-mail am selectat doar mesajele legate de urgenţe, facturi şi livrări; telefonul l-am pornit cât să vorbesc din când în când cu mama; televizorul, de altfel mort şi înainte, l-am deschis doar pentru Denii şi Înviere.

În ce s-a tradus asta la nivel practic? Am muncit mai cu spor, mi-am făcut antrenamentul zilnic cu o mai mică presiune a timpului, am rezolvat diverse treburi logistice prin casă şi am apucat să văd aproape în fiecare zi câte un film.

Ca stare de spirit, m-am relaxat. N-am mai ştiut de nimic şi de aproape nimeni şi nici nu m-a mânat curiozitatea. Poate că i s-ar zice politica struţului, dar este de altfel politica unui struţ care oricum nu deţine controlul şi n-are cum schimba nimic. N-am mai făcut scenarii pe baza ştirilor sau articolelor, nu m-am mai enervat la auzul elucubraţiilor cunoscuţilor şi necunoscuţilor din mediul online şi am redus schimbul de replici cu oricine la minimum. M-am concentrat pe serviciu, pe casă, pe câteva aspecte culturale şi…

… Şi pe călătoria în interiorul meu, pe dialogul cu mine însămi. Am încercat să suprim câte ceva din lumea din afară, ca experiment, pentru că, la final, moartea le va desprinde pe toate de mine şi mă va revela cu totul mie, cea din interior. Va fi brutal şi de neconceput cu mintea de acum, însă ştiu că întreaga singurătate se va aduna într-un singur punct.

Stând parţial surdă, mută şi oarbă faţă de exterior, mi-am dat seama încă o dată cât de puţin îmi lipseşte, cât de inutil mi-a devenit acesta în contextul de faţă. Acum, când nu ader la ture pe munte, căţărat sau alte activităţi sportive, nu mai ies la bere, filme sau concerte, se pare că n-am mare lucru de vorbit cu nimeni din anturajul meu. Aşa cum bine intuiam, acesta este doar unul conjunctural, în cea mai mare parte lipsit de profunzime. Nu ne lipsim unul altuia, iar uneltele electronice îşi pierd închipuita necesitate. Iar asta e bine, pentru că atunci când va trage linie nici morţii nu-i va păsa de toate acestea.

Am vrut să trec printr-o deconectare cât mai extinsă, pentru că ea corespunde de fapt acelei stări de reală singurătate şi însingurare în care mă aflu. Tot învelişul acela agitat de pe net nu-i decât o faţadă mincinoasă. În spatele ei, sunt doar eu cu mine şi cu Dumnezeu din sufletul meu, atunci când îmi amintesc să Îi cer tovărăşia. Când am scos totul din „priză”, mi-am închipuit că voi duce o săptămână de post – ultima – mai aspru. Mi-a luat mai puţin de două zile să-mi dau seama că nu-i mai aspru, dar cu siguranţă mai liniştitor. Am devenit mai calmă, mai concentrată, mai imună la anxietăţi.

Cred că voi face tot mai des astfel de evadări; poate că nu neapărat ieşiri din cont, dezinstalare de aplicaţii şi telefonul pe mod avion, dar o ignorare completă a majorităţii mesajelor (mai ales a celor venite pe grupuri), postărilor, ştirilor şi articolelor conexe cotidianului. Sunt convinsă că nu voi fi mai neinformată ca acum, căci prea puţină informaţie se găseşte în acest mare balast virtual. Cei cu care mi-a rămas efectiv a vorbi, dincolo de conjuncturile ce ne alăturau mai demult, sunt atât de puţini încât dialogul cu ei va încăpea confortabil în spaţiul lăsat prin eliminarea „maculaturii”.