Constrângeri

Când am ţinut pentru prima dată post, a fost chiar Postul Mare şi am început cu cel mai practic şi uşor aspect: să mănânc fără carne, lapte şi ouă. Spun simplu căci ouăle nu-s între alimentele mele preferate, iar carnea… am avut anii mei de vegetarian, aşa că numai lactatele mi-au lipsit, ceea ce face ca Duminica Învierii s-o întâmpin nu cu o pulpă de miel, ci cu o sticlă mare de chefir. În anii următori, am scos pe cât posibil alcoolul şi orice ţigară de relaxare, ceea ce din nou n-a fost dificil – nu-s nici mare beţiv, nici fumător. Am încercat să aplic însă o deviză, iar asta mi-a fost cel mai greu dintre toate în ceea ce priveşte alimentele: în post să te ridici de la masă flămând, iar aici m-am recunoscut învinsă adesea de viciul lăcomiei sau, uneori, doar de obişnuinţa devenită a doua natură, care te „orbeşte” în dorinţa ta de auto-cenzură.

Însă partea alimentară – totuşi simplă, palpabilă, clară – are rol de a susţine postul lăuntric, iar aici lucrurile devin mult mai complicate. E mult mai uşor să-ţi impui să nu te înfrupţi dintr-un ciolan, oricât de bine ar mirosi, decât să nu te mâniezi, să nu pizmuieşti, să nu urăşti. Şi atunci am încercat în zilele mai recente să lucrez şi la această dimensiune, după propriile-mi puteri adesea nevolnice. Să fiu, măcar în post, nu neapărat un om mai bun, dar poate mai înfrânat şi mai cumpătat; nu neapărat cu o viaţă spirituală mai intensă, dar poate cu mai multă înţelegere şi empatie în suflet. Mi-am impus deci nişte limite pe care să încerc să nu le depăşesc şi care ţin de obiceiuri dăunătoare şi de fiinţa mea intimă. N-am făgăduit, conştientă fiind de propria-mi incapacitate de a respecta făgăduinţe, dar mi-am spus: iată-ţi auto-constrângerile, a le tale sunt, asumă-ţi-le.

Şi acum a venit pandemia, iar autorităţile de la noi au luat acele măsuri care mi-au transformat o parte din auto-constrângeri în constrângeri exterioare, iar pe altele le-au favorizat în bună măsură. Pe scurt, unele din comportamentele pe care doream să le evit în post prin propria-mi auto-limitare acum au devenit atât de greu accesibile prin reglementări exterioare încât nici în condiţii de ne-post nu mi-aş bate prea mult capul să ajung la ele.

Şi atunci mă întreb: ceea ce am dorit eu să fie postul meu personal, deci o renunţare benevolă la anumite plăceri (vinovate sau nevinovate, dar, oricum, lumeşti), mai poate fi considerat aşa ceva daca ţin cont că oricum ar trebui să renunţ la ele prin ordonanţe militare? Mai este vreun strop de evlavie în demersul meu, când oricum n-aş putea proceda altfel decât cu eforturi demobilizante? Sau, în privinţa unor vicii care ţin doar de mine şi de la care mi-e greu să mă abţin înconjurată de oameni şi tentaţiile lumii exterioare, se mai „pune” că le evit în condiţiile în care izolarea nevoluntară de semeni favorizează atât de mult abţinerea încât parcă ar fi starea mea naturală? Aceste întrebări seamănă cu unele mult mai puerile pe care mi le puneam la început în privinţa mâncării: renunţarea la carne şi ouă ar trebui oare să fie postul meu sau renunţarea la ceva care chiar îmi place (şi este de post), precum portocalele roşii, mâncarea de bame, tortilla din porumb cu guacamole? Să las carnea deoparte timp de şase săptămâni? Simplu. Să înlocuiesc fructele şi legumele cu carne şi ouă? Tortură gastronomică. În fine, cam asta e ideea şi când mă gândesc la izolare şi restrângerea considerabilă a surselor de viciu: să nu-mi judec semenii, să nu devin sarcastică la adresa lor, să nu-mi pierd răbdarea cu ei atunci când aceştia sunt în permanenţă în jurul meu – foarte greu; să fac acelaşi lucru când nu-i văd şi nu-i aud de zile sau săptămâni – ideal.

Sau este oare acesta felul lui Dumnezeu de a mă proteja de ispite pe care încă nu-s pregătită să le înving singură? În ziua ce precede postul, îmi închei rugăciunea cam aşa: Sprijină-mă, Doamne, să duc la bun sfârşit acest post, cât mai aproape de ceea ce-mi propun la începutul lui; ajută-mi mie acolo unde nu ştiu să mă ajut singură şi fereşte-mă de iluzii, de ispite şi de propriile-mi metehne. Să fi dat curs Domnul atât de ad literam rugii mele şi a altora ca mine, iar eu acum mă „plâng”, nerecunoscătoare, de inutilitatea auto-constrângerilor mele prin prisma celor venite din afară?

Uf, greu cu filozofia-n post, căci iată câtă limbariţă mi-a cuprins blogul…

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in General. Bookmark the permalink.

1 Response to Constrângeri

  1. Pingback: NOTA BENE | Însemnări

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.