Munţii Latoriţei

Am constatat de ceva timp că devin mofturoasă în ceea ce priveşte muntele: am pretenţii de vreme bună şi aleg locurile unde n-am ajuns până acum în detrimentul altora. Cumva, tura lui Mihăiţă le întruneşte pe ambele, cu ceva semne de întrebare pentru manifestările meteo de duminică. Altfel, am ocazia de a ajunge în Munţii Latoriţei altfel decât pentru sesiunile de schi. Plec sâmbătă dimineaţa spre Voineasa, acolo mă alătur unui grup destul de mare la pensiunea unde vom sta peste noapte. Apoi pornim cu toţii spre Curmătura Vidruţei (1560 m), unde lăsăm pasagerii, ducem maşinile la punctul de coborâre şi revenim cu o maşină la start.

Toate acestea, plus echipatul de drum, durează ceva, aşa ca abia la ora 12:30 pornim pe o presupusă cruce albastră ce urmează drumul forestier înzăpezit dintre Muntele Părăginosu şi Dosul Noptesei. Când codrul rar se termină, dăm de o stână trainică unde facem un scurt popas culinar, apoi continuăm prin golul alpin până pe Vârful Nopteasa (1880 m). Aici priveliştea se deschide către nord şi est, iar în faţa noastră se desfăşoară Cindrelul, Lotrul şi Făgăraşul tare bine conturat într-o zi nu complet senină, dar cu vizibilitate bună. Continuăm să urcăm până la o troiţă de lemn ridicată în memoria eroilor, iar de acolo mai avem puţin până pe Vârful Fratoşteanu (2053 m). Este ora 15 când facem fotografiile de grup şi scrutăm orizontul din punctul cel mai înalt al zilei, orizont acum îmbogăţit prin culmile suprapuse ale Târnovului şi Căpăţânii, cu Cozia ascunsă în neguri, prin linia aproape completă a Latoriţei şi prin primele culmi ale Parângului. Peisajul este superb, cu atâtea înălţimi, zăpadă din abundenţă şi fuioare de nori ce oferă dinamism cerului. Nu te-ai mai da dus…

Totuşi, drumul nostru este abia la jumătate, aşa că după ce coborâm cu toţii de pe vârf ne regupăm la troiţă şi continuăm pe banda galbenă ce ar puncta creasta principală a Latoriţei, dar care nu există decât în realitatea vechilor hărţi. Din fericire, datorită vizibilităţii este uşor să urmăm culmea pe Muntele Boarneşu, peste Vârful Mogoşu (1959 m) şi până sus, pe Vârful Pietrele (1881 m), loc unde ajungem la ceasurile 17:30; fie vorba între noi, Pietrele s-ar putea ocoli pe la bază, dar care ar mai fi farmecul? Mai ales că acest vârf este cu totul deosebit în contextul de până acum al Latoriţei celei molcome: stâncos, cu hornuri şi feţe ce se pretează la căţărat, iar de sus dacă de uiţi în faţă şi în spate vezi o adevărată creastă în miniatură, abruptă şi îngustă.

Aşa cum ne aşteptăm, şi următorul marcaj lipseşte cu desăvârşire: cruce roşie, în jos pe Muntele Pietrele. În faţa noastră se văd acareturile unei stâne şi până acolo ne descurcăm decent; de la stână facem stânga şi ne încadrăm pe un vechi drum forestier pe care l-am urma uşor, mai ales că suntem la vale, dacă n-am intra cu totul în zăpadă. Iată ceva ce surprinde pe toată lumea, iar eu mă gândesc ce frumos stau rachetele mele acasă… Stratul adânc de pe această faţă nordică s-a înmuiat în temperaturile pozitive ale zilei, păstrând însă o pojghiţă subţire, tare ca gips-cartonul, şi fiecare pas e o loterie chiar şi pentru cei mai uşori: ba stai ca lumea la suprafaţă, ba te afunzi până mai sus de genunchi prin acea pojghiţă care lasă vânătăi. Aşa, cu chiu cu vai şi la lumina frontalelor, reuşim ca la ora 19:30 să punem capăt turei în punctul de vărsare a Pârâului Pietrele Vidruţei în Lacul Vidra (1200 m), pe şoseaua ce urmăreşte ţărmul. Aici avem maşinile şi pornim cu obosită bucurie spre pensiune. Unii aleg cina la un restaurant din Voineasa, alţii rămân la un ceai fierbinte „acasă”, dar somnul vine relativ devreme pentru toată lumea, căci ştim că şi mâine urmează o trezire matinală.

Duminică aprofundăm aceşti munţi puţin umblaţi ce permit o largă panoramă în toate zările. De data aceasta pornim la ora 9 de la coada vestică a Lacului Vidra (1200 m) şi ne convingem repede că punctul albastru pe Plaiul Stânei Mieru nu există defel. Şi chiar că e greu fără el, pentru că încercăm diverse variante de înaintare bazate pe GPS: ba albia inferioară a Pârâului de la Stână, ba nişte forestiere care urcă şi coboară pe dreapta noastră, ba pieptiş pe versant cu speranţa că dăm de ceva, ba drumul care de fapt vine – ocolit – chiar de unde am coborât din maşini, ba din nou albia pârâului devenită mult mai îngustă şi acoperită cu zăpadă în care te afunzi uşor. Aceasta se dovedeşte până la urmă calea prin care ieşim din pădure în golul alpin, iar ora 12 ne prinde în faţa Stânei Mieru. Ne permitem un popas îndelung pentru masă şi odihnă, ştiind că, deşi înaintarea prin teren dificil şi incert s-a terminat, mai avem ceva de urcat pe ziua de azi.

Cu bateriile reîncărcate, pornim în sus spre Culmea Mierului, pe care apoi o vom urma spre Vârful Mieru Mare (1999 m). Aici, la înălţime, avem un amestec de vânt, pâcle nehotărâte şi raze a căror putere orbitoare e amplificată de zăpadă. Urcuşul până pe culme şi vârf este susţinut, aşa că ne oprim la pavăza stâncilor acestuia să ne aşteptăm; ciudat, pe dalele aproape netede e cald şi bine, vântul nu mai bate, iar soarele mă fură într-un somn revitalizant. Când ne strângem cu toţii, pornim mai departe, deja într-un ritm mult mai lejer. Depăşim confluenţă cu Muntele Mieruţu şi în scurt timp, la ora 14, ajungem pe Vârful Ştefanu (2051 m). Aceasta era principala ţintă a zilei datorită peisajului care ni se dezvăluie: într-o parte Munţii Lotrului, Valea Lotrului şi Lacul Vidra, în cealaltă Parângul înecat de văluri de nori, Capăţânii clar definiţi şi câteva contururi solitare ale Narăţului; între ele, linia lungă, domoală şi pitorească a Latoriţei.

De aici vom urma pe Muntele Coasta Benghii banda galbenă a crestei, la fel de absentă ca şi ieri; deşi aceasta ocoleşte Vârful Bora (2055 m), noi decidem să-l urcăm, acest lucru fiind mai uşor cu atâtea urme lăsate de schiorii de tură şi snowmobile. Îl coborâm apoi ţinându-ne departe de cornişele aplecate peste un nebănuit abrupt în stânga, trecem pe lângă lacul artificial din care se alimentează tunurile de zăpadă şi un ultim urcuş ne scoate la ora 16 pe platoul superior al pârtiei de schi de la Vidra. Mi se pare ciudat să mă aflu aici fără schiuri, iar zăpada tare, fără gheaţă şi dâmburi – ideală, deci – mă face să regret puţin că voi coborî întregul domeniu la picior. N-am ce face şi, între gondolă şi bocanc, aleg ca majoritatea grupului varianta din urmă. Îi dăm deci cu spor în jos pe Culmea Valea Seacă, în permanenţă pe exteriorul pârtiei bătute de ratrac, pe acolo pe unde hărţile vechi arătau un triunghi roşu. Punem şi gheruţele pentru o înaintare mai uşoară în zonele alunecoase şi iată-ne pe malul Lacului Vidra în jurul ceasurilor 17.

De acum, fiecare se duce pe unde are treabă, iar eu trec în catastif Munţii Latoriţei cu peisajul superb care-i înconjoară din toate zările. Mi-ar plăcea să revin aici vara, cu bicicleta poate sau, cine ştie, cu un rucsac făcut pentru mai multe zile, dormit la cabană şi cort, trecut văile şi spre masivele învecinate…

Fotografii