Părinţii noştri în ’89. Noi acum în ’19.

Îmi stă de ceva timp textul acesta în minte şi încerc să găsesc cuvintele să-l scriu cu cel puţin trei luni întârziere, în condiţiile în care curând se împlineşte anul de când – inspirată de pensionarii ce aşteptau tramvaiul – mugurii săi mi-au încolţit în minte. Spun asta pentru că cel mai potrivit moment al naşterii sale ar fi fost la jumătatea lui decembrie 2019, atunci când s-au încheiat treizeci de ani de la „momentul ’89” – ce-o fi fost el, revoluţie, lovitură de stat sau ambele la un loc. Chiar dacă este des vehiculată sintagma „nimic nu s-a schimbat” – folosită pentru a denunţa în special linia politică (şi de politicieni-politruci) ori corupţia endemică, cel puţin pentru o mare parte din populaţie nu doar că s-au schimbat multe, ci s-a schimbat totul. Fac parte din generaţia de producţie optzecistă şi pentru părinţii noştri – care la acel moment aveau aproximativ vârsta noastră de acum – efectiv totul s-a schimbat. Şi nu oricum ci brusc, derutant, ireversibil. A avut loc o schimbare de paradigmă; nu spun că în rău sau bine, căci părerile au fost încă de atunci împărţite între protagonişti şi aşa au rămas şi acum, dar această comutare a fost totală.

Tinerii adulţi de treizeci-patruzeci de ani care atunci ne erau deja părinţi s-au trezit în faţa unei noi lumi, unei noi vieţi, pe care mulţi o doriseră, pentru care unii chiar luptaseră, dar în faţa căreia majoritatea a fost surprinsă nepregătită. Unii au mirosit o oportunitate, şi-au folosit spiritul întreprinzător în lanţul de viduri legislative de atunci şi au încropit afaceri în zonele cenuşii sau – norocoşii – chiar albe ale economiei; au prosperat şi şi-au promis că niciodată copiii lor nu vor şti ce înseamnă lipsurile, întunericul şi frigul. Alţii au fost împinşi la disperare existenţială de o industrie depăşită tehnic, respectiv devalizată de „şmecheri” fost-securişti deveniţi mari oameni de afaceri, al cărei faliment s-a produs mult prea repede pentru a permite o reconversie profesională chiar şi a celor dispuşi la asta. Alţii – mai ales din cei cu vechime prin uzine sau armată – au profitat de disponibilizări cu prime serioase, cu care şi-au încropit o gospodărie de subzistenţă în satele părinteşti de unde fuseseră mutaţi la strung şi cazarmă, au pornit vreo mică afacere moartă atunci când micii întreprinzători au fost puşi pe făraş, i-au pierdut în scheme piramidale utopice precum Caritas sau FNI, ori s-au uitat la ei cum îşi pierd valoarea de la o zi la alta când inflaţia a fost în floare.

Altă categorie, pe care o consider oarecum neutră, şi-a păstrat locul de muncă, a văzut galantarele pline cu de toate şi cât de cât şi-a permis să cumpere din ele, s-a bucurat de televiziunea prin cablu şi câteva excursii cu autocarul în Grecia sau chiar Italia, a putut citi cărţi interzise nu demult de regim, a asistat oripilată cum progeniturile lor se isterizează la concertul Michael Jackson sau ascultă muzică „satanistă” – şi-a văzut de viaţă cu bune şi rele, a navigat prin ape tulburi purtând permanent flamura speranţei. Pe scurt, aceşti oameni (între care se numără părinţii mei şi ai celor mai mulţi din cunoscuţii mei) s-au adaptat la o nouă realitate – complet alta! – apărută într-un moment când, deşi încă în putere, nu mai aveau avântul şi flexibilitatea primei tinereţi; erau deja „titulari” într-un post ce le oferea confort şi siguranţa zilei de mâine, ţineau de nişte tabieturi precum grătar duminica sau seri de rummy şi şpriţ, cu sănătatea stăteau în general bine, plozii (adică noi) erau bine ţinuţi în chingi de şcoală şi nu le făceau probleme.

Au fost luaţi pe nepregătite, dar entuziasmul unei vieţi mai bune le-a dat putere să treacă peste tabieturi, confort şi moleşeală – asta la început. Au văzut ei ulterior că nu tot ce zboară se mănâncă, libertatea nu-i chiar la toate nivelurile, iar capitalismul poate deveni sălbatic atunci când sforile le trage eşalonul doi al partidului de care crezuseră că au scăpat. Nu intru aici în politică şi oportunitatea ratată la primul vot liber, însă mă gândesc la radiografia socială în prima jumătate a anilor ’90, când multe vise au devenit coşmaruri înainte ca viaţa să intre pe un făgaş relativ stabil, fără aşa multe suişuri şi coborâşuri. Abia în acel moment ai noştri s-au adaptat la noile vremuri, cu sau fără nostalgia celor scurse. În general, cam toţi care aveau la Revoluţie vârsta mea de acum şi n-au emigrat în anii imediat următori s-au acomodat. S-au transformat – uneori profund – pentru a face faţă condiţiilor de mediu. Nu vorbesc nici de cei înşurubaţi deja unde trebuie şi nici de cei care şi-au pus ştreangul de gât sau au ajuns la balamuc; din fericire aceste cazuri sunt puţine, iar „plebea” cu un psihic călit s-a adaptat.

Şi mă gândesc că unul din motivele puterii adaptive a constat tocmai în acele vremuri abia încheiate. Cu toate viciile sale, regimul totalitar anterior i-a întărit pe oameni. I-a învăţat cum să supravieţuiască, pentru că asta nu era uşor chiar dacă şomajul tindea spre zero. N-aveai poate grija locului de muncă, dar le aveai pe toate celelalte: umplerea maţului cu ceva mai bun decât ce dai la porci, încălzirea pe timp de iarnă, mizeria şi lipsurile din spitale (cu toţi medicii competenţi şi dedicaţi) – astea din cele „lumeşti”. Să le adăugăm pe cele „de suflet”, precum lipsa libertăţii culturale, îngrădirea actului artistic, botezurile făcute pe ascuns în cazul copiilor celor din radio-televiziune şi înfierarea oricărei libertăţi de conştiinţă care i-a transformat pe mulţi – pe cei mai buni! – în dizidenţi politici chiar şi la mai bine de trei decenii după epurarea elitelor din timpul lui Dej.

În austerii ani ’80, cu excepţia celor privilegiaţi sau complet abrutizaţi, cei mai mulţi dintre părinţii noştri s-au dovedit inventivi. Aveau cu toţii vreo rudă pe la ţara unde mai creştea un porc în plus care dispărea subit de sărbători sau mai prindeau vreo linie de sustras alimente de pe la CAP – ceea ce tehnic nici nu era furt, căci venea de pe pământ furat anterior de stat de la părinţii sau bunicii lor. Sau prin prisma serviciul se mai bucurau de favoritismul vreunui administrator de alimentară care-i anunţa când veneau puii sau le oprea un calup mare de brânză. Ba montau o ditamai soba metalică în bucătărie pentru a înlocui caloriferele reci sau măcar făceau rost de plăpumi din cele pline cu lână de le ridicai cu macaraua, dar aşa bine era sub ele. Nu mai zic că bărbaţii „casei”, indiferent de formarea profesională, ştiau să meşterească de toate – electrice, mecanice, zugrăveală, tâmplărie, autoturism; iar gospodinele reuşeau din te miri ce să încropească de mâncare pentru toată săptămâna. Prin oraşele mari cumva-cumva dădeai şi de piaţa neagră, unde „valutiştii” furnizau – nu fără riscuri – produse exotice: blugi de la turci, viniluri sau casete cu muzică pe filieră grecească, reviste de modă franţuzeşti, literatură serioasă din Europa vestică sau chiar de peste ocean, uneori scrisă chiar de dizidenţii români aflaţi în azil politic – şi tocmai aceasta din urmă ţinea viu un licăr de speranţă. În orice microbist zăcea un pui de electronist, aşa că cei aflaţi oarecum în apropierea graniţelor reuşeau să prindă Mondialele de fotbal difuzate de televiziunea maghiară, bulgară şi chiar sovietică. Aşa cum în multe case, inclusiv din satele de la poalele munţilor, se găsise un mod de a asculta duşmanul numărul unu al poporului: Europa Liberă.

Cu toate incertitudinile, greutăţile, nesiguranţa cu care au venit anii ’90, părinţii noştri au ştiut să navigheze prin valurile ieşirii – uneori extreme – din zona de confort. Da, sechele au rămas în cele mai multe cazuri şi e firesc; o văd şi acum pe mama cumpărându-mi un capac pentru o tigaie ce rămăsese la un moment dat fără, deşi îl înlocuisem deja: lasă, să fie, că poate se sparge iar şi pe ăsta uite la ce reducere l-am găsit. O văd cum îşi ticseşte cămara, frigiderul şi congelatorul (uneori depozitează şi la mine, că nu mai are loc) doar pentru că în cutare zi cutare produs a fost cu zece la suta mai ieftin. Dar, în mare, au reuşit să facă cu brio tranziţia la ceva complet necunoscut pe de-o parte pentru că din multe perspective trecerea s-a făcut la „cu mai multe oportunităţi” (nu pot spune la „mai bine” când mă gândesc la oameni care aveau copiii adolescenţi şi fabrica în care lucrau se vindea la fier vechi), şi pe de altă parte pentru că aveau rezistenţa fizică şi psihică impuse de supravieţuirea sub comunism, aveau maleabilitate şi abilităţi propice schimbării.

Derulăm filmul pe repede înainte şi ajungem în 2019, trei decenii mai târziu: adulţii de atunci sunt majoritatea pensionari, iar noi suntem în locul lor, uneori cu copii de vârsta noastră de atunci. Cu toată apetenţa mea pentru science fiction şi distopii, nu reuşesc să-mi închipui acum o schimbare de paradigmă de aceeaşi amploare ca cea petrecută în anii ’90 pentru ei. Nu trebuie să fie neapărat o schimbare de regim politic ca aceea, dar să aibă acelaşi impact: brusc şi lăsând timp de reacţie doar celor foarte perspicace, în toate direcţiile pozitive şi negative, în toate păturile sociale şi culturale, şi care să schimbe întreaga ţară din temelii – de fapt, ar trebui întreaga lume la cât de interconectaţi şi globalizaţi am devenit. Ar putea fi efectul unui război, o criza economică globală, o pandemie, un fenomen cosmic ce ar afecta prin câmp electromagnetic telecomunicaţiile, un dezastru bancar, un experiment în inteligenţa artificială scăpat de sub control, etc. Lumea se schimbă chiar în timp ce scriu asta, dar – în ciuda titlurilor alarmiste legate de climă, armament nuclear, corupţie, viruşi şi virusuri, bursă din care ai crede că mâine vine sfârşitul lumii – schimbările au loc treptat, încet, insinuant. Şi cei care le produc o fac intenţionat aşa, tocmai pentru că oamenii se pot dacă le dai un un ritm suficient de lent la orice atrocitate – economică sau ideatică.

Însă ce am face – ce ne-am face – în cazul unei veritabile lebede negre? Noi, cei interconectaţi la un click distanţă de orice informaţie şi obişnuiţi să avem orice, oricând, în limita propriilor capacităţi financiare pe care le cunoaştem exact. Noi, cei care ne bucurăm că multe aspecte ale vieţii fizice se mută în on-line tocmai pentru că se economiseşte timp (din stat la cozi, din umblat la ghişee), dar cumva reuşim să rămânem cu tot mai puţin timp în urma sindromului „scroll”? Noi, cei care încă suntem mândri că ştim a schimba o priză, dar în curând nici asta nu vom mai putea din motive tehnice, aşa cum automobilele din noua generaţie au căpătat o cutie neagră sub capotă. Noi, care nu ne mai putem orienta pe stradă şi nu mai putem conduce prin ţară fără GPS, care nu mai putem parca fără senzori, care nu mai putem ieşi la alergat fără aplicaţie care să înregistreze performanţele şi care nu mai putem dormi fără un ceas care să ne confirme că o facem. Noi, care ne zgâim timp îndelungat la rafturi, dar nu avem răbdare să stăm la coadă pentru a plăti pentru că, nu?, timpul nostru e preţios; am zis mai sus pentru ce. Noi, care nu suntem în stare să ne păstram atenţia pentru a citi mai mult de cin’şpe rânduri, aşa că vom respinge oricând un articol serios de analiză economică, socială sau politică în favoarea fiţuicilor cu multe majuscule în titlu, cuvinte agresive şi trei fraze care ne fac să ne credem informaţii secolului, mai ales că îl frunzărim pe organul de presă „agreat”. Noi, pentru care toleranţă înseamnă acceptarea celor care au aceleaşi păreri ca noi. Noi, care nu observăm că lipsa de empatie este la fel de vulgară ca un exces de văicăreli.

Deci, aceşti noi de acum, cei ce trăim mai de grabă bine, „în puf”, tihnit şi confortabil, cu non-dramele răfuielilor şi like-urilor online. Noi plus o mare schimbare; şi la cum e realitatea noastră nu reuşesc să-mi închipui această lebădă neagră decât… foarte neagră. O deteriorare bruscă, urâtă, care ne-ar buimăci complet şi din care, zău, nu ştiu cum am ieşi. Părinţii noştri erau oarecum cu garda sus, ştiau să se „descurce”, trăiseră de la naştere vremuri grele şi erau căliţi; schimbarea ce a venit peste ei a fost cu rele, fără doar şi poate, dar şi cu multe oportunităţi de care au ştiut să profite tocmai pentru aveau croiala pe care o aveau. Noi suntem – s-o spunem pe aia dreaptă – slabi; om fi umblaţi, citiţi, bine pregătiţi profesional, dar avem caractere şi psihice slabe pentru că vremurile în care am crescut, ne-am format ca tineri adulţi, ne-am dezvoltat în meseria noastră şi am început să ne întemeiem propriile familii au fost unele prietenoase. N-a avut ce să ne întărească. N-a avut ce să ne călească. Şi nu vorbim de bătăi încasate acasă, umilinţe la şcoală, bullying la locul de muncă, rate la bancă, sindrom de epuizare cronică şi depresii din vreo inimă frântă. Fără a minimiza aceste probleme reale, dar individuale, ele nu substituie o societate în care regula de bază e să te descurci pentru tine şi familia ta, iar în acest proces să cedezi cât mai puţin din principiile morale care îţi definesc eul. Cei mai mulţi dintre părinţii noştri au jonglat cu asta cum au ştiut mai bine şi, cu toate sechelele, au învins. Noi am fost scutiţi de această dramă colectivă şi ne-au rămas doar dramele personale în cadrul unei societăţi tot mai lipsite de constrângeri.

Gândindu-mă din nou la părinţii noştri faţă în faţă cu schimbarea de paradigmă începută în decembrie 1989, la cum şi cât au reuşit ei să se adapteze, îmi dau seama încă o dată de performanţă de care au dat dovadă în supravieţuirea lor şi a familiilor lor – fizică şi psihică. Să ne ferească bunul Dumnezeu de o astfel de lebădă neagră. Iar dacă ea îşi va întinde totuşi aripile, nu pot decât să sper şi să mă rog că vom putea repeta în felul nostru – şi cu succes! – „acrobaţiile” social-psihologice pe care le-au reuşit părinţii noştri fără măcar s-o ştie.

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Culturale, General and tagged , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

3 Responses to Părinţii noştri în ’89. Noi acum în ’19.

  1. Pingback: NOTA BENE | Însemnări

  2. Pingback: NOTA BENE | Însemnări

  3. Pingback: Our Parents in 1989. Us Now in 2019. | Însemnări

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.