Oarecum în scurt şi datorită în primul rând vremii bune care se anunţă pentru sfârşitul de săptămână, decid să mă alătur grupului deja format pentru o tură în Bucegi – Livia, Vlăduţ, Neghiniţă, Furnicar, Magda şi Andrej sunt cei înscrişi de la început pe listă. Planul e destul de simplu – primul tren până în Braşov, de unde luăm taxiul (pentru că autobuzul vine prea târziu) până în Autogara Bartolomeu, astfel încât ajungem la timp să prindem rata de Moeciu de ora 9. Coborâm în centrul Branului (aprox. 770 m), cel plin de dughene cu tot felul de chinezării din plastic, aşteptăm să se facă ora 10 pentru că Livia şi Vlăduţ vor neapărat langoş de la o patiserie complet nematinală şi, în sfârşit, pornim la drum pe Strada Poarta. Nu ştiu exact de ce a fost numită astfel, dar, dacă o străbaţi până la capăt (adică până la baza pârtiei de schi Bran-Zănoaga), uliţa reprezintă o adevărată poartă de intrare în Bucegi, pe trei căi diferite. Ajunşi la marginea localităţii în jurul orelor 11, la Podul Oprişului, ne conduce spre stânga banda roşie, cea care ne va purta pe linia Muntelui Clincea până la Cabana Omu; celelalte două variante ar fi Valea Ciubotea (triunghi galben) şi Valea Gaura (cruce roşie), dar Clincea ni se pare cea mai bună alegere pentru moral.
Începem cu traversarea zonei amenajate pentru schi, apoi cu o pantă susţinută dar scurtă (Muchia Orbului), care ne duce într-o poiană din buza pădurii, în care paşte o cireadă de vaci. Aici ştie Vlăduţ că s-ar afla un izvor, dar acesta s-a transformat într-o baltă din care se adapă bovinele şi de unde nu prea poţi umple bidonul. Poteca intră în curând în pădure, mai întâi printre copaci rari, care lasă soarele puternic să ne ardă, apoi tot mai adânc, la protecţia umbrei binefăcătoare. Urcuşul este destul de lejer în prima parte şi, după nu mult timp, dăm şi de vreo două izvoare – mai degrabă scurgeri de apă în care plutesc viermişori şi gâze; până la urmă, salvarea pentru cei lipsiţi de apă vine odată cu captarea făcută pentru refugiul Salvamont aflat ceva mai sus – o ţeavă îngropată parţial în pământ, la baza căreia se află izvorul. Imediat după această sursă de apă, panta devine mai accentuată. Din acest motiv urcăm destul de repede, trecem pe lângă un indicator ce informează despre existenţa unui alt izvor la trei minute de potecă, apoi pe lângă locuri de belvedere spre Piatra Craiului şi culoarul locuit ce o desparte de cetatea Bucegilor, urmăm serpentinele susţinute şi la ora 14 (deci cam la două ceasuri după pârtia de schi) ieşim în golul alpin marcat de o stâncă solitară (La Stânci), numai bună ca umbrelă de soare, la umbra căreia să luăm o scurtă gustare.
Reluăm urcuşul pe lângă Turnul Clincei şi, odată ce pătrundem tot mai mult în lumea păşunii alpine în care arborii lasă loc jnepenilor şi florilor multicolore, panta se îmblânzeşte datorită faptului că mergem mai ales pe culme şi, la scurt timp după ce trecem prin Portiţa Clincei (1870 m), trecem printr-o mică şa şi părăsim muchia în favoarea unui şir ascendent de curbe de nivel pe deasupra Văii Urlătoarea Clincei. După un ultim urcuş mai pronunţat, ieşim pe Culmea Ţigăneştilor şi, în jur de ora 15:30, ajungem la Refugiul Ţigăneşti (2195 m), deasupra pitoreştii Văi Ţigăneşti în care cele două lacuri oglindesc cerul nehotărât între nori destul de negri şi albastru ameţitor. Vizavi, se înalţă, într-un amestec de verde şi stâncă, Padina Crucii – cea care stă suspendată între văile Ţigăneşti şi Mălăeşti, iar dincolo de ea se vede deja silueta fortificată a Bucşoiului Mare. Ceva mai la dreapta, confundată ai zice cu muntele, se zăreşte Cabana Omu. Aici facem o pauză mai lungă, întreruptă însă de vântul rece care nu se înţelege deloc cu spinările noastre transpirate, aşa că ne continuăm drumul pe bandă roşie, de acum mult mai lejer; din acelaşi punct, banda galbenă o ia în jos, spre stânga.
Linia culmii ne poartă spre şi printre Colţii Ţigăneştilor, iar poteca se transformă într-o brână destul de lată care lasă în urmă Turnul Ţigăneştilor şi Căciula lui Ţepeş şi intră în hornul numit „La Scara”. În momentul în care confortabila curbă de nivel a fost înlocuită cu brâna care traversează împărăţia stâncilor, peisajul se schimbă semnificativ. Astfel, pajiştea alpină este înlocuită de ţancuri, feţe înierbate puternic înclinate, formaţiuni stâncoase interesant modelate de apă şi vânt, brâuri de iarbă care imprimă modele sălbatice pietrei, văi care-şi au obârşia în potecă şi hornuri abrupte. Cel pe care trebuie să-l urcăm este larg, cu multe trepte şi prize, recent dotat cu un lanţ care mai mult încurcă, în special pentru că este extrem de larg – de exemplu, într-un loc trebuie să avem grijă să nu ni se interpună între spate şi rucsac când trecem pe sub el; poate că pe vreme vitregă acel lanţ reprezintă salvarea ghinionistului aflat acolo, dar altfel chiar nu-i văd rostul. Capătul hornului, după un ultimi hei-rup plin de praf pe lângă Sfinxul Scării, ne scoate din nou pe Culmea Ţigăneşti părăsită mai devreme şi, după ce lăsăm în urmă Podul Spintecăturilor, în foarte scurt timp suntem pe Vârful Scara (2422 m), în apropiere de ce-a mai rămas din fostul refugiu. E ora 16:45 şi ne mai îngăduim o scurtă pauză lângă locul unde traseul se reuneşte cu cel venit prin Ciubotea, înainte de a începe coborârea pe Culmea Scara, pe deasupra Văii Gaura (în dreapta) şi a calcarelor Padinii Crucii (în stânga), spre Curmătura Hornurilor (2315 m) – şaua ce face trecerea spre obârşia Văii Mălăeşti, în care se intră prin cunoscutul traseu Hornul Mare al Ţigăneştilor.
În această şa ne oprim din nou, acum însă fără s-o dorim în mod special; însă turmei de oi pe care am văzut-o de ceva timp pe versant şi care ţine probabil de stâna din Valea Gaura, i se adaugă o alta care tocmai apare din sus, dinspre Vârful Omu. Aceasta din urmă este mare şi însoţită de o grămadă de câini, măgari şi mulţi ciobani; vom afla mai târziu că turma se află în plin proces de transhumanţă şi se mută de undeva din zona Padina spre alte locuri mai joase cu iarbă grasă, unde va mai putea rămâne măcar o lună. După ce au trecut şi ultima oaie şi ultimul câine (cel mai important), ne reluăm drumul cu un ultim urcuş, însoţit de nici nu ştiu câte marcaje, întrucât tocmai s-au adăugat banda albastră care vine de la Cabana Mălăeşti şi crucea roşie care a terminat şi ea de urcat din Bran. Ajungem astfel bine ghidaţi pe Vârful Omu (2505 m) la ora 18 şi căutăm ceaiul fierbinte din cabană. Încă de la început m-am bazat pe o masă caldă mâncată aici, aşa că uit o vreme de conserve.
După ce ne odihnim şi ne hrănim cu toţii, declarăm pauza încheiată şi o luăm din loc, mai ales că am văzut deja cât mai e până la punctul terminus de astăzi, Refugiul Bătrâna. Distanţa e destul de mare, chiar dacă avem mai mult de coborât, aşa că pe la 18:45 o întindem, pe aceeaşi bandă roşie. Trecem pe la bazele Vârfului Bucura-Dumbrava (2503 m), coborâm pe brână pe lângă Vârful Găvanele (2472 m) până în locul unde se desparte traseul spre Cerdac (bandă galbenă) şi o luăm spre dreapta, pe o curbă de nivel care trece pe sub Creasta Doamnelor şi pe deasupra calcarelor ce formează Mecetul Turcesc – formaţiunea din care izvorăşte Ialomiţa. De acum, poteca înseamnă o succesiune de coborâri şi urcări blânde, o bună parte pe deasupra Văii Gaura din care ni se ivesc, din când în când, frânturi pline de razele filtrate ale soarelui târziu. Trecem de Vârful Doamnele (2402 m) şi ne încadrăm pe Spinarea Doamnelor, care se prelungeşte mai târziu prin Coama Guţanu; până să ajungem la Vârful Guţanu (2246 m), observăm un traseu nou spre Peştera, punct roşu. Ultima parte o reprezintă un urcuş lejer printre jnepenii Muntelui Bătrâna, urcuş la capătul căruia se află Şaua Bătrâna (2150 m) şi refugiul omonim în care dorim să ne petrecem noaptea. Este ora 20:15 şi încercăm să profităm cât mai mult de faptul că ajungem pe lumină.
În refugiu e curat şi, cel mai important, ferit de vântul care s-a înteţit odată cu înserarea – mai ales că această şa este o adevărată răscruce de vânturi între dealurile joase ale Moeciului şi văile largi din interiorul Bucegilor. Ne bucurăm să constatăm că refugiul este cu adevărat solid, chiar dacă sunt momente când ai impresia că va fi demolat de rafale. Aranjăm locurile de dormit, mâncăm o cină mai mult decât generoasă şi undeva după orele 22 dăm stingerea. Eu personal dorm destul de adânc, în ciuda zgomotelor produse de vânt; mă trezesc de-a binelea o singură dată când, din cauza faptul că acesta se potoleşte, în refugiu se face cumplit de cald. Alţii însă se plâng de un somn prost şi adeseori întrerupt.
Dimineaţa începem să ne mobilizăm pe la 7:30, aşa că abia la 8:45 ne punem în mişcare. Urmăm banda roşie, urcăm dâmbul din spatele refugiului, îl coborâm şi ajungem într-o şa largă (2125 m) unde traseul se bifurcă: banda roşie continuă spre Şaua Strunga, iar un triunghi roşu face stânga, pe Valea Doamnele. Pe acesta din urmă continuăm noi, întrucât este cel mai scurt drum spre Peştera. După locul numit „La Obor”, se coboară destul de repede pe lângă firul Pârâului Doamnele, pe valea strânsă între Muntele Doamnele şi Muntele Bătrâna. La final, după Cascada Doamnelor, traversăm o poiană largă pe care pasc nestingheriţi nişte cai şi ajungem în drumul larg, aproape autostradă, pe care aproape oricine poate ajunge de la Peştera la Vârful Omu (bandă albastră). La scurt timp după ora 10 poposim la umbră lângă Hotel Peştera (1610 m), luăm o gustare şi începem, pe banda albastră din Muchia Vărăriei, cel mai susţinut urcuş al zilei – scurt, cam un sfert de oră, prin Pădurea Cocora până în drumul forestier care duce lângă Vârful cu Brădet (1750 m). Aici marcajul virează brusc stânga, printre cioturile rămase în urma exploatării forestiere. O vreme continuăm să urcăm, mult mai lejer, prin pădure, apoi aceasta este înlocuită de lunga pajişte alpină a Muntelui Lăptici (Plaiul lui Păcală), pe care o parcurgem în cea mai mare parte pe curbă de nivel, mai ales după ce traversăm albia seacă şi bolovănoasă a Vâlcelului Cocorei. Cel mai înalt punct îl reprezintă Şaua Cocora-Lăptici (1945), care mărgineşte platoul plin de gresii presărate în iarba fragedă.
Vedem deja şoseaua asfaltată ce urcă din Dichiu şi, pe măsură ce coborâm spre ea, ne ia ochii şirul nesfârşit de maşini parcate în lungul acesteia, spre Cabana Piatra Arsă. E drept, în acest weekend a avut loc Padina Fest, dar aproape că ai zice că te afli în Mamaia. Deh, beneficiile asfaltului în creierii munţilor. La Cabana Piatra Arsă (1950 m) ajungem la miezul zilei şi nu avem prea mult timp de pierdut dacă vrem să prindem în Sinaia Regiotransul de ora 15 fără ceva. Vlăduţ şi Andrej bagă câte o bere, restul mâncăm ceva rapid şi o luăm în sus pe Vâlcelul Jepilor Mari.
Când traseele se despart, noi ţinem tot cu banda albastră care traversează Platoul Pietrei Arse (1915 m) şi începe să coboare pe Piciorul Pietrei Arse, pe deasupra Văii Peleşului. Cam acum se rupe grupul – eu, Neghiniţă şi Furnicar îi dăm bătaie la vale pentru a prinde trenul mai sus menţionat, ceilalţi o iau ceva mai încet, resemnaţi că vor ajunge la o cursă mai târzie a CFR-ului. Chiar dacă suntem în faţă, noi ăştia trei ne simţim destul de presaţi de timp şi luăm fiecare scurtătură posibilă, chiar dacă terenul e ceva mai accidentat decât pe poteca „oficială”. La Stânca lui Varsanufie (1650 m), unde se află amenajat un mic loc de popas, Furnicar se opreşte s-o aştepte pe Neghiniţă, iar eu îi dau bătaie la vale, cât pot de repede. Traversez podul de lemn ce completează poteca, apoi mă ţin de serpentinele care brăzdează faţa muntelui până în Poiana Pietrei Arse (1410 m) şi, mai departe, Poiana Stânei (1265 m).
Mă grăbesc pe drumul larg care străbate pădurea şi, în gând, îi fac cu ou şi cu oţet pe cei care au pavat vechea cărare cu dale de piatră; o fi arătând frumos şi le-o fi mai comod celor care vor să facă o plimbare din Sinaia la Stâna Regală, dar pentru tălpile unui drumeţ care a mers toată ziua şi acum are de coborât suprafaţa dură a dalelor este un adevărat chin. Urmând cu conştiinciozitate marcajul unui traseu pe care nu l-am mai făcut, ies în jur de orele 14 în şoseaua care urcă la Cota 1400 şi, cum nu ştiu exact încotro trebuie s-o apuc îl sun pe Vlăduţ care-mi spune: tot în jos. Stânga deci şi în curând văd primele case din Sinaia. De aici o ţin lungă şi cât mai rapidă pe Plaiul Furnica, prin localitatea care tot nu vrea să se ivească; până la urmă ajung la tot complexul care înconjoară Peleşul şi încerc să aflu care-i cel mai scurt drum spre gară, dar lumea ori nu ştie, nu vrea să-mi spună. Cu chiu cu vai, ies în DN1 cu nişte mari ghimpi în tălpi şi mare bucurie să zăresc gara. Mai am un sfert de oră să-mi trag sufletul şi să beau nişte apă.
Extrem de punctual, personalul Regiotransului trage în gară şi abia acum îi reîntâlnesc pe Furnicar şi Neghiniţă, sosiţi în ultimul moment. Ne refugiem în ultimul vagon unde, deşi e la fel de cald ca peste tot, măcar aerul e puţin mai respirabil pentru că nu-i aşa aglomerat – încă. Plătim biletul (17 lei întreg) şi ne lăsăm pradă moleşelii şi moţăielii. Până în Bucureşti facem mai puţin de două ore, aşa că singurul inconvenient pe care-l găsesc acestui tren este căldura toropitoare, în ciuda multor geamuri (şi uşi!) deschise. Mă întreb dacă şi iarna înăuntru e aceeaşi temperatură ca afară, sau lipseşte doar aerul condiţionat, nu şi sistemul de încălzire.
Însemnări 