Munte în Bulgaria, mare în Grecia

Dacă ar şti cineva de când vreau să scriu pagini de jurnal cu prima parte din titlu… Se pare însă că, fără a doua, n-ar fi existat nici aceasta, aşa că a trebuit să le iau pe ambele, la pachet de super-ofertă şi cu speranţa că nu va fi chiar atât de nasol la mare. Dar până acolo mai are de trecut aproape o săptămână cu munte cât încape, deşi parcă tot insuficient.

Ziua 1

Sâmbătă dimineaţa, cu bagajele mari şi grele, cu senzaţia că sigur am uitat ceva esenţial, cu portofelul plin de leva şi cu o nerăbdare sfredelitoare, îl trezesc pe Paul în jur de ora 5, întrucât Andrej şi Magda trebuie să pice în orice clipă şi să ne preia. Din diverse motive, ieşirea din Bucureşti se prelungeşte şi abia de pe la 6:30 facem slalom printre gropile care împodobesc şoseaua spre Giurgiu. Ajunşi în localitatea de graniţă, plătim taxa de pod, ne minunăm la modul în care craterele se acoperă subit cum trecem în partea bulgărească, trecem de controlul paşapoartelor, cumpărăm vinietă pentru o săptămână (n-au pe zece zile, deci la întoarcere mai trebuie să luăm una) şi ne continuăm drumul întins prin câmpia largă, de la Ruse la Sofia (E83/E85), timp în care facem exerciţii de familiarizare cu alfabetul slavon, iar Magda (ne) învaţă cursul de pedagogie pentru gradul doi pe muzica lui Alice Cooper. Nu ajungem în capitala vecinilor noştri, dar observăm de departe cum se desfăşoară la bazele unui muţuţoi răsărit parcă de nicăieri din podiş, aşa că smogul şi noxele citadine se dispersează mai repede în contact cu mediul sub sau pre montan. Cu ajutorul GPS-ului, părăsim spre stânga autostrada care dă în centura Sofiei şi intrăm pe un drum naţional ce însoţeşte în amonte frumoasa vale a Râului Iskar – cel mai lung aflat în întregime în Bulgaria –, ocoleşte lacul de acumulare cu acelaşi nume (înconjurat de tot felul de viluţe de vacanţă, ascunse parţial în intimitatea pădurii de foioase), ajunge în Samokov şi urcă spre punctul terminus rutier, cocheta staţiune Boroveţ din Munţii Rila.

La capătul celor 450 de kilometri, parcurşi în mai puţin timp decât se aştepta Andrej, parcăm într-o zonă plătită (dar nu scumpă) şi păzită, mâncăm un prânz întârziat, ne echipăm, facem bagajele pentru cele două zile şi o noapte pe care le vom petrece în această zonă a Rilei, aruncăm câteva priviri iscoditoare staţiunii şi ne înfiinţăm la telegondolă. Se votează în unanimitate că n-are sens să urcăm pe jos de la Boroveţ (1350 m) la Yastrebeţ (2369), mai ales că abia acolo se iese în golul alpin. Aşa că mai bine de trei ore de tras la versantul abrupt şi împădurit (mai ales până la escala gondolei de la jumătatea drumului) sunt înlocuite de patruzeci de minute de echilibru pe cablu, spate-n spate, cu rucsacurile în braţe şi privirile în toate direcţiile. Detalii „tehnice”: da, vânzătoarea vorbeşte engleză, biletul cu două călătorii constă 14 leva, prima cursă pleacă la 8:30 şi ultima la 18, iar lunea şi marţea nu funcţionează. Avanpostul superior, Yastrebeţ, este o mini-staţiune, cu una sau două cabane-hotel, mai multe terase şi nenumărate „trasee” spre pârtii de schi.

Noi mergem timp de o oră pe curba de nivel ce susţine drumul forestier care urcă din Boroveţ şi pe care se pot încumeta maşinile de teren, până la Cabana Musala (2389 m), amplasată pe malul lui Musalensko Ezero; ajungem aici la 16:30, nesperat de devreme. Constatăm că de fapt, sunt două cabane – cea veche, cu aspectul cunoscut montan şi rustic, dar şi noua construcţie a ceva care aduce mai degrabă a hotel – mare, nu neapărat aspectuoasă, dar eficientă şi, nu sunt sigură, încă neterminată. N-am văzut pe nimeni să se cazeze în aceasta, în timp ce prima e plină, iar corturile împânzesc malul stâng al lacului, în zona indicată de jandarmii montani. Nu mi-e foarte clar dacă trebuie să plătim sau nu, dar ajung la concluzia că nu, din moment ce, deşi ne facem semnalată prezenţa, nimeni nu ne zice altceva decât să nu depăşim limita imaginară a campingului – adică primul izvor. Înălţăm repede corturile în compania altora „vintage” (triunghiulare, cu beţe groase din aluminiu şi grindă, precum cel în care am „crescut”) şi ne dăm seama că avem suficient timp să facem astăzi traseul planificat pentru mâine, aşa că ne aruncăm rucsăceii în spate şi pornim pe bandă roşie la ora 17:30; la bulgari toate marcajele au banda ca semn, diferă doar culorile, ceva mai multe ca la noi.

Destinaţia? Nu-i greu de ghicit, căci, precum orice turist venit pentru prima dată în Rila, vrem să atingem cel mai înalt vârf al său, dar şi al Peninsulei Balcanice (chiar dacă, tehnic vorbind, nu face parte din mult mai scunzii Munţi Balcani) – vârful Musala (2925,4 m). Aşa cum se observă repede, deşi altitudinea nu-i de neglijat, diferenţa de nivel pe care trebuie s-o parcurgem este mică, sub şase sute de metri, iar pasajele dificile lipsesc în totalitate. Dacă mai adaug splendidele imagini cu lacurile (ezero) de o culoare ireală care se ivesc privirilor drumeţului pe măsură ce acesta urcă – Karakashevo, Aleko, Paleţa – se explică de la sine poteca largă şi bătută ca un drum de autobuz care ne poartă paşii tot mai sus, printre stânci în care vegetaţia se amestecă firesc cu grohotişul şi cerul albastru. Nu-i ceva neobişnuit să vezi grupuri mari – douăzeci-treizeci de oameni, vârstnici sau copii parcurgând acelaşi traseu, ceea ce într-un fel scade fascinaţia pentru aceste locuri atât de umblate, dar o creşte pe cea pentru comportamentul montaniardului bulgar, fie el şi „softcore” – la final de zi de sâmbătă, când hoardele au asaltat muntele timp de ore întregi, nu vedem niciun gunoi pe sau pe lângă potecă.

Primul popas consistent îl facem cam după două treimi şi o oră din drum, la Refugiul Piramida (2709 m, cunoscut şi drept Everest ’84, dar mai degrabă de străini, căci niciunul dintre bulgarii cu care intru în vorbă nu pare să ştie la ce mă refer). Aici aprovizionăm cu apa limpede care izvorăşte din Ledenoto Ezero (Lacul Îngheţat, despre care se spune că e mirific iarna), îl lăsăm pe Paul, care, din cauza tratamentului pentru răceală şi a formei fizice deplorabile, nu poate continua şi urcăm mai departe. Nu plecăm însă până nu aruncăm un ochi înăuntru pentru a vedea ce înseamnă un refugiu la care plăteşti cazarea, poţi bea ceva cald şi dormi în aşternuturi curate – un fel de căbănuţă la altitudine, aşa cum se găsesc, mult mai piperate ca preţ, în Alpi. De la refugiu rămânem pe poteca bine bătătorită acum, dar o observăm şi pe cea de iarnă, care merge matematic pe muchia muntelui, evitând astfel producerea de avalanşe sau prăbuşirea vreunei cornişe. Şi cum e greu să ghiceşti muchia atunci când zăpada este mare, ghizi îţi sunt stâlpii metalici groşi, fără alt marcaj pe ei, dar care conturează la modul cel mai evident linia pe care trebuie s-o urmezi. Of, la toate s-au gândit bulgarii ăştia, cel puţin în Rila!

Peisajul nu se schimbă prea mult, doar că acum vedem de sus refugiul şi lacul său, împresurate de semicercul format de căldarea glaciară care le adăposteşte, precum şi schelele metalice ale instalaţiei meteo-geologice din vârf. La 19:20 ajungem lângă Staţia Meteorologică Musala şi borna care marchează punctul de înălţime maximă a Vârfului Musala. Evident, ne fotografiem şi bem un ceai fierbinte lângă „sfatul” mumiilor de piatră, în timp ce admirăm peisajul îmbrăcat în hainele înserării. Din nord, dinspre Boroveţ şi Musalensko Ezero, până la sud, spre Grancear Ezero şi Semkovo, Munţii Rila ni se prezintă în toată splendoarea muchiilor suprapuse, crenelurilor neregulate, văilor surpate şi lacurilor scânteietoare. Eu însă am altă curiozitate, motiv din care îmi înving latura antisocială şi intru în vorbă cu trei tineri bulgari, într-o engleză mai mult decât acceptabilă; vreau să aflu cât de dificilă este şi dacă ai nevoie de echipament special pentru custura dintre Vârful Musala şi Vârful Malka Musala (2902 m, Mica Musala), cea care mi-a făcut cu ochiul de când eram la refugiu. Pe hartă apare o potecă punctată care face legătura între cele două Musale, trece pe lângă Vârful Irecek (2852 m), ajunge la monumentul natural Sfinxul şi coboară la Piramidă, iar când noi eram acolo, un grup tocmai cobora – deci se poate, întrebarea e cum. Din păcate, nici cei trei nu ştiu să-mi spună, iar ora înaintată mă face să renunţ la orice plan, mai ales că pe Andrej şi Magda nu-i tentează defel.

Cu tot privitul, admiratul, savuratul şi fotografiatul, petrecem pe vârf aproape o oră şi abia trecerea spre linia occidentului a soarelui, precum şi frigul care începe să se înfiripe, ne fac să coborâm, pe acelaşi drum pe care am urcat. La Piramidă ne aşteaptă, zgribulit şi vai de mama lui, Paul, care n-a vrut să aştepte înăuntru ca să nu-i deranjeze pe locatarii refugiului. La vale ne cam grăbim şi, vrem – nu vrem, ultima parte o parcurgem la lumina frontalelor, întrucât ajungem la corturi după orele 21. Aici ne îmbrăcăm bine şi ne punem la masă; eu şi Paul preferăm adăpostul cabanei, unde comandăm şi câte un ceai, singurul fel de „mâncare” pe care-l înţelegem în meniu. Nu stăm însă prea mult, căci ne ajunge din urmă oboseala unui trezit devreme şi, cel puţin în cazul meu, surescitarea de a fi într-un loc nou, unde îmi doream demult să ajung.

Ziua 2

Nu prea avem de ce să rămânem în zonă, ţinând cont de faptul că de alte circuite aici nu am aflat. Hotărâm deci să ridicăm ancora şi să ne îndreptăm spre altă zonă a Munţilor Rila, aproape în aceeaşi măsură recomandată turiştilor. Dar cum stabilim ora de plecare cu puţin înaintea prânzului şi cum mă zgârie pe mine pe creier că, din cauza negurilor amurgului, n-am văzut peisajul alpin în toată splendoare sa, hotărăsc să parcurg din nou traseul de ieri, dar îmbrăcat în lumina dimineţii. Astfel că mă trezesc cu noaptea-n  cap, iau un mic dejun rapid şi la 7:30, cu luna deasupra crestelor, pornesc grăbită în sus, pe poteca nebătută încă de hoarda veselă din jurul lacului.

Acum, odihnită după un somn profund, observ ceva mai bine traseul, care începe cu un urcuş destul de pieptiş, cam zece-douăzeci de minute, până la primii colţi de stâncă ce încadrează şi un platou de belvedere spre cabană; de acolo constat cum, între atâtea corturi vechi şi noi, Trimm-ul meu portocaliu se evidenţiază ca niciun altul… După ce cărarea coteşte la stânga, printre jnepeni, o vreme parcă nu urcă deloc, apoi se suie scurt pe un prag deasupra unei feţe vesele desenate din pietre şi continuă pe curba de nivel care ocoleşte unul dintre frumoasele lacuri de la poalele Musalei. Abia când ajunge la baza grohotişului în coasta căruia se află Piramida îşi reia urcuşul, dar ceva mai blând ca la început, constant şi perseverent; abia aici, la peste două mii cinci sute de metri, dispare vegetaţia masivă a jneapănului, adică ceva mai sus decât în Carpaţii româneşti, fapt favorizat de clima care-şi creşte temperatura medie anulă pe măsură ce înaintezi spre sud. Altfel, aşa cum am constatat cu toţii, nu este mare diferenţa de peisaj între ce vedem aici şi ce am admirat de atâtea ori acasă, noutatea locului şi curăţenia frapantă fiind principalele deosebiri. Putem găsi uşor asemănări între această parte a Rilei şi Parâng, datorită modului în care vegetaţia se întrepătrunde cu stânca şi a lacurilor glaciare deosebit de frumoase.

De la refugiu, unde nu mă opresc de această dată, panta mare a ultimului urcuş este diminuată de serpentinele largi, mai puţin ultimele cinci minute pe care le străbaţi oricum pe nerăsuflate, animat de curiozitatea imaginii de pe vârf. După o oră şi jumătate de la plecare, admir din nou întrunirea de momâi, dincolo de care peisajul s-a schimbat dramatic faţă de ieri. Cu siguranţă merită efortul de a mă trezi devreme şi de a parcurge din nou acelaşi traseu, căci, tot ceea ce ieri se vedea ca muchii şi contururi suprapuse a ceva ce putea fi orice de la deal la munte, acum se dezvăluie fără secrete drept şiruri sălbatice de creste, custuri, abrupturi şi grohotişuri, succesiuni de picioare montane care delimitează văi lungi şi adânci, întinderi parcă nesfârşite de stâncă şi vegetaţie montană. Sublim. Mai ales că totul are acum altă culoare: cerul, zările, florile, apa iezerelor, stânca, chiar şi zăpada de sub custura dintre cele două Musale – totul este mai viu, mai bine conturat, mai sclipitor. În mod cert, dacă poţi, trebuie să vezi această privelişte în ambele momente ale zilei, fiecare cu personalitatea lui; dar, dacă nimereşti o dimineaţă aşa de frumoasă şi limpede ca aceasta, poţi vedea ceva în plus: departe, spre sud, alb şi parcă suspendat deasupra orizontului, levitează Pirinul, născut din nicăieri cu tot calcarul şi sălbăticia lui. Într-adevăr, un moment unic, superb.

Nu-i greu să pierzi aici noţiunea timpului, aşa că încerc să mă smulg din mirajul locurilor şi să pornesc grăbită la vale, nu înainte de a observa că se vede încă bine şi de aici portocaliul Trimm-ului meu – cortul semnalizator. Îmi ia cam un ceas, mai ales că acum poteca s-a aglomerat din nou, zici că-i autostradă. Constat cu bucurie că Paul, ajutat de Andrej şi Magda, a strâns deja cortul, aşa că tot ce-mi rămâne de făcut e să aranjez bagajele şi să fiu gata de plecare. Pe la 11 am vrea s-o luăm din loc, dar mulţimea strânsă în faţa cabanei vechi ne atrage privirile. Şi cum eu rămân puţin în urmă, când ajung la locul faptei constat că Paul dă interviu televiziunii bulgare despre cât de bine ne simţim acolo ca turişti străini, cât de frumos este peisajul şi cât de curat este totul în jur. Observ şi eu cu această ocazie că: deşi în camping sunt câteva sute de oameni, deşi număr cel puţin zece maşini de teren, deşi despre unii e clar că au venit doar ca să facă un grătar la iarbă verde şi n-au mare treabă cu muntele, deşi toată noapte nişte copii de liceu au cântat-petrecut-urlat, deşi suntem în plin weekend – aproape că nu vezi urmă de gunoi pe jos. Sunt convinsă de faptul că există echipe care fac ecologizare, dar cu siguranţă că nu peste noapte, în schimb rangerii au şi ei atribuţiile lor.

Aflu cu această ocazie că este Ziua Naţională a Rilei, iar motivul pentru care s-a strâns aici atâta lume îl reprezintă programul artistic (tocmai au început unii să cânte) şi întrecerile sportive dintre mai multe cluburi. Pentru a consolida prietenia româno-bulgărească, îmi cumpăr un tricou alb-verde-roşu, apoi ne grăbim cu toţii spre Yastrebeţ. Mai facem o lungă oprire să luăm apă de la un izvor care abia ţârâie, eu îmi refac arsenalul de fotografii pe care l-am pierdut ieri, când mi s-a buşit cardul cel nou, iar înainte de a urca în telegondolă cumpăr ceva înrudit cu o delicatesă de-a noastră: sirop din muguri de pin. Aşa cum am hotărât de când ne-am dat seama că putem ajunge azi la Mănăstirea Rila, coborâm tot pe cabluri; după emoţia pe care o încerc atunci când Paul vrea să coboare în staţia intermediară, crezând că am ajuns, lucrurile decurg normal, mai puţin blocarea benevolă a soţului meu în toaleta din Boroveţ – nici nu vreau să ştiu despre nefericitul care îl urmează în cabină…

Mai pierdem ceva timp şi prin Boroveţ, mai ales că nu prea găsim supermaket-uri deschise; unu la mână e duminică, iar doi: nu-i sezon. Staţiunea este cu precădere una de schi, iar cele mai multe spaţii comerciale sunt închise pe timpul verii; probabil de aceea este şi telegondola cu preţ redus. Până la urmă găsim bere, îngheţată şi diverse alimente, refacem bagajele care numai ele ştiu cum încap în maşină şi pornim la drum. La scurt timp după ce ieşim din Boroveţ ne oprim la marginea drumului, în umbra pădurii, şi luăm prânzul, apoi o ţinem lungă până la Mănăstirea Rila. Din păcate, mi se întâmplă ceea ce mi-aş dori cel mai puţin: adorm; aşa că mare lucru nu-mi amintesc despre acest drum, doar că din cauza GPS-ului ocolim mai mult decât e cazul. Mă trezesc de-a binelea abia la poarta mănăstirii, în timp ce căutăm loc de parcare în aglomeraţia din jur.

Aici, pe valea Râului Rilska, se află cea mai mare mănăstire a Bulgariei, unul dintre cele mai importante lăcaşuri de cult ortodox ale ţării, deci nu-i de mirare faptul că Mănăstirea Rila apare pe bancnota de 1 leva. Numele ermitajului este strâns legat de Sfântul Ioan din Rila, chiar dacă sfântul a trăit într-o peşteră aflată nu departe de acest loc, iar mănăstirea propriu-zisă a fost ridicată de învăţăceii săi, în secolul al X-lea. Cea mai înfloritoare perioadă a complexului mănăstiresc a fost între secolele al XII-lea şi al XIV-lea, de atunci păstrându-se şi cele mai vechi ziduri – cele ale Turnului Hrelja, care fac notă discrepantă în ceea ce priveşte arhitectura cu restul clădirilor. Au urmat invaziile otomane, însoţite de repetata distrugere a mănăstirii, reconstrucţia ajutată de Biserica Rusă şi un incendiu devastator, pentru ca forma elegantă de astăzi să şi-o primească la jumătatea secolului al XIX-lea. Stilul arhitectural este cel impus de Renaşterea bulgară, iar biserica principală, purtând hramul Naşterii Domnului, se remarcă printr-un neo-bizantin superb, de la icoanele semnate de Zahari Zograf la iconostasul aurit, de la balcoanele impozante la spaţiul larg descris de cele cinci cupole. Dar dincolo de splendoarea arhitectonică şi picturală, piesa centrală a bisericii o reprezintă moaştele lui Ioan (Ivan) din Rila, expuse doar în zile de mare sărbătoare; pe loc secund se află mormântul ţarului Boris al II-lea, ultimul monarh al Bulgariei. Dacă biserica reprezintă piesa de rezistenţă, şirurile de chilii care o înconjoară sunt ca o ramă elegantă şi discretă pentru un tablou superb, numai bună să-l pună în valoare. Zidurile albe, cu brâie negre şi roşii, cu arcade în care s-au încastrat blocuri în aceeaşi alternanţă de culori, cu balcoane ale căror balustrade s-au înnegrit de vreme şi ploi, sunt înveselite de picturii laice, în nuanţe vii, aflate la unirea pe coloane a bolţilor. Într-adevăr, Mănăstirea Rila este o bijuterie, simbol al culturii, spiritualităţii şi artei religioase bulgăreşti, iar vizita ei trebuie să se facă pe îndelete. Nu cred că greşeşte Paul când spune că dacă noi am ajuns pe cel mai înalt vârf geografic din Bulgaria, el i-a văzut corespondentul spiritual.

Acum, pe înserat mai avem ceva important de făcut: să ne găsim loc de dormit. Pe hartă apar două sau trei camping-uri şi, după un ochi aruncat în curtea primului, îl alegem până la urmă pe al doilea, Zodiac, la vreo doi-trei kilometri mai sus de mănăstire. Ne costă 10  leva de cuplu pe noapte, avem acces nelimitat la curent pentru încărcat baterii, izvor captat, apă fierbinte la duş, toaletă curată – cam ceea ce ne-am dori de la un camping. După ce ridicăm corturile ajutaţi de Stroh-ul de 50 de grade, descoperim mâncarea foarte bună şi ieftină de la restaurantul locului, din care eu reţin delicioasa supă rece de castraveţi (tarator), dar mai ales vinul roşu Chateau Karnobat, o minunată descoperire a cuiva care apreciază îndeosebi vinurile albe. Urmează un somn odihnitor, dar parcă prea scurt.

Ziua 3

Ne trezim din nou devreme, căci avem planuri care să ne umple ziua şi tot ar da cu virgulă. Pe Paul îl lăsăm în pace, cu sărbătoarea şi slujba lui cu tot, iar noi, restul, luăm maşina până la mănăstire, de unde încercăm să găsim unul dintre traseele care ne-ar scoate în creasta Rilei şi, de acolo, la cele Şapte Lacuri (Sedemte Ezera). Este vorba despre cel mai scurt traseu de acces în creastă, marcat cu bandă albastră, al cărui început nu-l putem găsi defel – nici noi, nici grupul de tineri cehi care au aceleaşi planuri ca şi noi. Cei aflaţi de pază la poarta mănăstirii n-au nici cel mai mic habar, aşa că tot ce putem face este ca, la ora 9 dimineaţa, să orbecăim prin spatele unor clădiri noi de peste drum de hotelul mănăstirii, acolo unde o vale încâlcită în desiş desparte două picioare de munte. Chiar pe valea râului Bacikoda-Gheşma găsim un ditamai panoul care ne anunţă în mai multe limbi că accesul este interzis, dar imediat în dreapta găsim marcajul, de acum încolo foarte bun. De la cehii veniţi cu trenul la Sofia şi apoi autocar (of, ce bine e să n-ai grija timpului…), aflăm că vor şi ei să ajungă la Şapte lacuri, iar de acolo să coboare, a doua zi, în Panicişte şi Sapareva Bania (unde se află singurul gheizer activ din Peninsula Balcanică). De fapt, din staţiunea de schi Panicişte (accesibilă autoturismelor) se ajunge foarte repede la Şapte Lacuri, ghidurile turistice estimând cam două ore; ei bine, noi am ales drumul mai lung şi mai interesant (sau „foarte ciudat”, cum zice unul dintre acele ghiduri, dar nu m-am prins în ce sens) – care va dura, partea de urcuş, vreo şase ore.

Prima parte a drumului, în care-i pierdem pe cehii cu ditamai rucsacurile (noi – fluturaşi), este şi cea mai dificilă în ceea ce priveşte efortul. Practic, se urcă pieptiş şi fără ruperi de ritm pe coasta Dulghia Rid, mai întâi prin pădure (cam trei sferturi de oră), apoi în plin soare – despre care n-am apucat să spun până acum, dar arde într-un mare fel. La scurt timp după ce ieşim pe nesfârşita pajişte alpină, la umbra ultimilor copaci solitari, luăm o scurtă gustare, apoi ne înhămăm din nou la urcuş. Ca din întâmplare, avem parte şi de un scurt interludiu pe o curbă de nivel, dar ca orice lucru bun ţine puţin – şi hai din nou la deal, hei-rup în toată regula. Următorul popas mai consistent îl facem când dăm de singurul curs de apă care poate răcori fruntea cuiva care alege acest traseu, Madka Druşlosbiţa, care iese din coasta muntoasă undeva sub linia unei creste secundare şi se uneşte cu alte surate ceva mai jos. De aici începe ultima parte abruptă a urcuşului, acolo unde curbele de nivel se strâng una peste alta de parcă ar vrea să-şi ţină de cald într-o noapte geroasă. Din fericire, poteca este bună, marcajele dese, iar creasta principală clară, la o aruncătură de băţ ai zice. La ora 12:45, cu un strigăt de victorie, păşesc pe cărarea care o străbate, venind de la Vârful Malyoviţa şi mergând spre destinaţia noastră. Este straniu cum locul în care mă aflu desparte parcă muntele în două, deşi se păstrează aceeaşi altitudine medie de 2600 de metri: spre este, începând cu Malyoviţa, se vede numai stâncă, aspră şi colţoasă, punctul culminant fiind Vârful Musala (undeva departe); spre vest, creasta se ondulează cuminte, cu urcuşuri şi coborâşuri domoale, încât îţi pare rău că n-ai bicicleta la tine.

Aici mă odihnesc destul de mult timp, mai ales că intru  în vorbă cu două bulgăroaice şi prietenul olandez al uneia dintre ele; el tocmai îmi spune că se pare că nu are nevoie ca cele două să-i traducă din bulgară, pentru că toată ziua a întâlnit numai străini prin aceste locuri. Tipa se minunează de faptul că am putut vedea Pirinul de pe Musala şi mă informează că acest lucru se întâmplă destul de rar, mai ales pe timp de vară, apoi mă iscodeşte despre munţii din România, exprimându-şi dorinţa de a ajunge acolo; o asigur că are ce vedea, doar că trebuie să treacă răbdătoare peste mitocăniile celor pe care-i va întâlni până acolo.

După regrupare şi odihnă, pornim din nou la drum, de data aceasta cu mult mai mult spor pe bandă roşie. De la înălţimea crestei, în tip ce depăşim pe rând vârfurile Goliam Mermer (2589 m), Malak Mermer (2562 m), Dodov Vrah (2661 m), putem admira hergheliile de cai din căldările glaciare (unde sunt stâne pentru aceste animale), precum şi lacurile din Cercul Urdin care ni se dezvăluie tot mai mult când creasta îi urmează buza, spre dreapta – câteva mari (Paniţata, Trigalnika), întinse, altele ascunse pe câte-un prag colţuros (Ribnoto Urbino, Malkoto Urdino); undeva, departe înapoi, încă se văd zidurile de fortăreaţă ale mănăstirii. Ajungem pe Vârful Vazov (2669 m, numit şi Damga), de unde se vede cel mai bine Căldarea Glaciară Urdin, spre dreapta, dar şi creasta Malkoto Pazardere, flancată de o vale adâncă şi abruptă (Dupnişka Bistriţa), care duce în Bazinul Kalin – o altă splendidă salbă de lacuri, pe care noi, din păcate, nu o putem vedea. De aici nu mai avem mult până la intersecţia de trasee numită Razdela, marcată de un clopot enorm, iar după maxim jumătate de oră (la ceasurile 15) ajungem deasupra celor Şapte Lacuri, pe care le putem admira nestingheriţi de la înălţimea crestei. Cel mai mare, Bliznaka Ezero, se întinde parcă gâtuit la mijloc şi este punctul de legătură al tuturor celorlalte: Salzata Ezero (cel mai mic, cel mai înalt la 2535 m şi cel mai limpede, după cum sugerează numele, „lacrima”), Okoto Ezero şi Babreka Ezero (parţial ascuns) îşi varsă izvoarele în el, iar Trilistnika Ezero (sub cabana Sedemte Ezera, 2196 m, şi întinsul camping de lângă ea), Ribnoto Ezero şi Dolnoto Ezero şi trag seva din el. Întregul areal cuprins de aceste lacuri, cu încrengătura de izvoare dintre ele şi stâncile care le delimitează, este absolut superb, iar faptul că mii de turişti sunt atraşi aici nu-i ştirbeşte cu nimic din frumuseţe. Mi-ar plăcea să coborâm până la cabană, dar pe de-o parte timpul ne presează să mâncăm şi să pornim înapoi, pe de altă parte aici este locul de unde se vede cel mai bine această minunată întindere, într-o perspectivă unică.

După trei sferturi de oră de  popas, o luăm iarăşi din loc, pe acelaşi traseu pe care am venit, cel puţin până pe Vârful Vazov. De aici eu aş vrea să mergem pe un drum alternativ, chiar dacă mai lung, dar care să ne dezvăluie şi alte imagini. Însă Andrej şi Magda nu-s convinşi că ne vom încadra în timp şi nu vom orbecăi, deşi până acum marcajele bune nu ne-ar face să credem asta. Cum niciunul nu vrea să cedeze, ne despărţim, iar eu cobor în valea Topilata, unde regăsesc benzile roşie şi galbenă; aici, undeva spre stânga, pe valea Râului Druşloviţa, ar trebui să fie o potecă nemarcată, care ar ajunge, mult mai rapid, în acelaşi punct din care am plecat (acolo unde scria ca-i interzis accesul pe vale). Dar cum intrarea în acest traseu îmi rămâne ascunsă, continui pe banda roşie despre care ştiu că ajunge la mănăstire. Trec pe lângă Vârful Varla (2593  m), apoi încep să cobor pe faţa vestică a acestei creste secundare, mai întâi uşor, apoi, de la Izvorul Graden Kladeneţ, tot mai repede, până la stâna din Şaua Baucher. Este, de fapt, singura stână de oi din creasta muntelui pe care o văd aici, restul fiind fie de cai, fie de vite. Trebuie să recunosc faptul că în acest moment îmi este cam teamă, singură fiind, şi nu de câini, ci de ciobani, aşa că încerc să trec cât mai repede şi cât mai neobservată.

Cam la două ore şi jumătate după ce m-am despărţit de ai mei şi după ce revin pe versantul estic, dau în sfârşit de umbra după care am râvnit toată ziua. De acum voi coborî numai prin pădure, pe o pantă destul de înclinată o vreme, astfel că pierderea în altitudine se face mai rapid decât poate ţine cont altimetrul ceasului împrumutat de Andrej şi ajung la mănăstire la 19:30 (deci după trei ore şi patruzeci şi cinci de minute de la lacuri), nu înainte însă de a trece pe la mormântul lui James Bourchier, jurnalist irlandez al The Times căruia i-au plăcut atât de mult aceste locuri încât a insistat să fie înhumat aici. Nu-i găsesc pe Magda şi Andrej la maşină, ceea ce nu mă miră ţinând cont de faptul că eu n-am făcut nicio pauză şi o bună bucată de drum am mers la umbra pădurii. Aşa că-mi iau picioarele la spinare şi mă îndrept spre camping, blestemând de mama focului asfaltul.

Pe drum vorbesc cu Paul, care-a avut ca sarcină de lucru să găsească peştera Sfântului Ioan din Rila, şi ne întâlnim pentru alţi doi-trei kilometri de şosea, timp în care văd câteva locuri numai bune de campat fără bani. Momentul în care drumul trebuie părăsit în favoarea potecii din pădure este aflat cu uşurinţă, aici fiind amplasată o troiţă cu portretul sfântului. Mai departe însă îmi pare rău că nu mă bazez pe simţurile mele, ci pe spiritul de orientare al lui Paul, care a fost aici în urmă cu câteva ore, dar reuşeşte să greşească poteca. În fine, o găsim şi în zece minute suntem la peştera în jurul căreia s-a construit o bisericuţă. Aceasta este închisă, dar gura peşterii e accesibilă şi pot vedea la lumina frontalei altarul cu lumânări, picturile cu chipul sfântului, precum şi scara prin care se iese deasupra peşterii, printr-o pâlnie îngustă. În cele ce urmează insist să ne întoarcem pe cărarea care continuă prin pădure, marcată de altfel; nu mai pot de picioare şi aş vrea să merg pe pământ, nu pe ciment. Poteca ne poartă pe lângă Capela Sfântul Luca (secolul al XVIII-lea) şi pe lângă o anexă complexului mănăstiresc, tot în inima codrului, unde pierdem marcajul. Greşeala ni se justifică repede, pentru că în timp ce noi îl căutăm pe copacii de lângă gardul clădirii, acesta o ia fix prin curtea acesteia, pentru a ieşi pe poarta de la celălalt capăt. Mai departe nu avem decât să urmăm poteca şi să fim cu grijă pe unde punem piciorul, nu o dată având de-a face cu cioturi sau nămol. La ceva timp după lăsarea întunericului, când deja ceilalţi ne sună îngrijoraţi, ne arătăm şi noi la camping. Tot ce-mi doresc este un duş fierbinte şi somn, nici mâncare nu-mi mai trebuie.

Ziua 4

Astăzi părăsim Rila, tot dis de dimineaţă, şi ne îndreptăm spre celălalt masiv muntos important al Bulgariei, Pirin, îl care intrăm prin celebra staţiune de schi, aflată în plin avânt imobiliar şi turistic, Bansko – un fel de Filzmoos al Bulgariei, cu pârtii mai puţin selecte ca în Austria, dar suficiente pentru gusturi destul de exigente, dar la un buget mult inferior. După prostul meu obicei, adorm din nou pe drum şi mă trezesc de-abia când creasta calcaroasă a Pirinului străjuieşte şoseaua care se apropie de final. Din Bansko o luăm pe drumul de sub telegondolă, pe care-l găsim destul de greu şi despre care ştim că ajunge la Cabana Vihren. Noi ne oprim cu câţiva kilometri mai devreme, în zona de campat din apropierea Cabanei Bânderiţa (1810 m), unde ne apucăm să punem corturile. Avem acum ocazia să constatăm o fază haioasă: la Zodiac, în apropierea noastră, avea maşina mini-van un cuplu de nemţi destul de în vârstă, veniţi cu tot cu bicicletele pe care le scoteau zilnic, le sprijineau de un copac şi cam asta era tot ce făceau cu ele; puţin mai jos de noi e acum parcat un mini-van şi, aţi ghicit, două biciclete scoase din maşină, sprijinite afară, cei doi nemţi în haine de drumeţie tocmai o iau din loc – fără bicle. Ne spune că dacă îi revedem şi în Grecia e clar, trebuie să-i luăm acasă.

Este foarte târziu pentru traseul pe care ni-l propusesem pentru astăzi; de fapt, ora 13 este târzie pentru orice traseu montan, chiar dacă în august ziua-lumină este lungă. Din acest motiv, Magda şi Andrej îmi recomandă s-o iau din loc în ritmul meu, că poate aş avea şanse să fac cea mai mare parte a turei, iar ei vor veni când sunt gata, la pas, şi vor vedea cât vor reuşi să parcurgă. Nu aştept să mi se spună de două ori, îmi iau apă şi câte ceva de mâncare şi pornesc la drum, asta după ce pierd mai bine de zece minute în dreptul Cabanei Bânderiţa, unde nimeni nu pare să ştie pe unde e marcajul bandă verde spre Premkata, şaua dintre vârfurile Vihren şi Kutelo. Cu chiu, cu vai, îl găsesc prin spatele cabanei şi bag viteză. Despre prima parte a drumului, pe Malak Kazan, nu sunt multe de zis, întrucât poteca se avântă clar prin pădurea de pin, cu aerul ei sufocant, apoi în serpentine largi pe un grohotiş de calcar stabilizat de jnepeni, care te fac să urci destul de repede până pe un platou larg, enorm, înţesat de cuvinte scrise cu ajutorul pietrelor. Aici ajung după o oră lipsită de pauze, iar când văd în faţă cât mai e de urcat până pe următorul prag, deasupra căruia începe să se vadă cu adevărat creasta, mă ia cu ameţeală şi nici că-mi mai arde de vreun popas.

Urmează un urcuş mult mai eficient decât primul, serpentinele se transformă în zig-zaguri strânse şi în jumătate de ceas mă aflu într-o strungă micuţă, unde traseul meu se uneşte cu banda roşie, care duce pe lângă şirurile suprapuse de abrupt fie la Cabana Vihren, fie la vârful ce-i dă numele, după cum se desparte mai târziu. Nu mă opresc mai mult de câteva secunde pentru a admira măreţia acestei părţi a Pirinului, pentru că în faţa şi stânga mea se înalţă o adevărată cetate de piatră lipsită de vegetaţie, cu pereţii drepţi, înalţi până la cer, aproape netezi, din care se desprind mantii de grohotiş, mai mult praf şi pulbere, ce ar vrea parcă să arate efectul căderii de pe metereze. În dreapta, liniile peisajului sunt ceva mai blânde, căci dintr-acolo vine culmea Palaşiţei, un picior înierbat şi înjnepenit, nelipsit de blocuri de calcar, dar mult mai primitor; probabil că din acest motiv aici, unde muchia acceptă un mic platou, a fost ridicat Refugiul Kazana (2445 m), spre care se vede clar poteca desprinzându-se spre dreapta.

O vreme nu am foarte mult de urcat, până când ajung la bazale unui grohotiş; aici are loc un mic hei-rup, dar problema cea mare este a-mi face loc pe lângă grupul numeros şi zgomotos care coboară. Un nene din acest grup mă asigură că ceea ce văd, mare şi stâncos, în stânga este Kutelo şi de acolo porneşte celebra custură Konceto. Ridic puţin din sprâncene, dar modul în care vorbeşte mă convinge; să-mi fie învăţare de minte şi să mă bazez numai pe hartă, dar asta o voi afla mai târziu. La finalul acestui scurt urcuş constat că s-a făcut ora 15 şi eu mare lucru n-am mâncat azi. Pauză zece minute, pe ceas, cât să bag o conservă, o nectarină zborşită şi ceva dulce, plus multă apă la ce caniculă e afară. Din nou la drum, acum într-un urcuş destul de lin, al cărui capăt se vede deja – o şa largă, intersecţie de trasee, dintre care unul urmează linia stâncoasă spre stânga, adică acolo unde vreau eu să ajung. Din acest motiv nu mai urmez poteca marcată, ci o iau pe una dintre nenumăratele scurtături care urcă ceva mai repede spre acel traseu, în care ajung şi eu după vreo jumătate de oră; a doua greşeală. Acum sunt din nou pe marcaj, bandă roşie, şi urc ceva care pare nesfârşit; chiar dacă poteca nu este înfiorător de abruptă, în faţă nu văd altceva decât întindere nesfârşită de stâncă, iar deasupra, departe, cerul. Ce înseamnă iluzia optică pe munte! Pentru că nu-mi ia decât o altă jumătate de ceas să ajung în vârf, lângă monumentul pe care flutură steagul bulgăresc şi scrie, cât se poate de citeţ: Vârful Vihren (2914 m). Să-mi vină rău… Ok, ţeapă; aud în cap fraza specifică GPS-urilor: reconfigurarea traseului. Ideea iniţială era să urc pe Kutelo, să fac Konceto dus-întors, să urc pe Vihren şi să cobor spre Cabana Vihren pe traseul care porneşte de acolo, adică un circuit frumos. Cât stau să admir priveliştea de pe vârf, şi am ce admira în toate direcţiile, ceasurile trec de 16:30, aşa că este imposibil să mă ţin de planul iniţial.

Îmi iau picioarele la spinare şi într-un sfert de oră sunt în şaua pe care am ocolit-o mai devreme, unde aş fi văzut fără dubiu care ce vârf este. Mă uit în sus şi văd cum Kutelo (2908 m) se înalţă aproape la fel de maiestuos ca şi Vihren, bag viteză având ca ţintă punctul cel mai de sus (aşa că pierd marcajul care se duce mult în stânga la un moment dat) şi după jumătate de ceas sunt acolo, adică la începutul efectiv al crestei Konceto. În această zonă nu este nici la fel de abruptă ca în partea sa centrală, nici amenajată în vreun fel, dar e mai sălbatică, mai neumblată, şi-ţi dă ocazia să surprinzi unghiuri pe care altfel nu le-ai observa: văile de grohotiş, custurile înguste şi aproape sterpe, picioarele înverzite care coboară spre Bansko, Vihren-ul verde în partea de jos şi apoi dintr-odată alb-lucios, stânca ce prinde acum culori aurii de după-amiază târzie. Şi dacă e vorba despre târziu, toate acestea mi se desfăşoară în faţa ochilor în timp ce încerc să nu încetinesc ritmul, întrucât partea „hardcore” a lui Konceto începe să se prefigureze şi puţin nu-mi va lua s-o parcurg.

Şi ajung în locul în care reîntâlnesc marcajul bandă roşie şi încep stâlpii care fac ca acest traseu să rămână unul turistic. Pe de-o parte mă bucur că am ajuns aici la această oră,  căci am văzut fotografiile cu hoarde de turişti şi, zău, n-aş vrea să am grijă şi la aglomeraţia din jur; pe de altă parte, a fi singur-singurel pe această muchie de acoperiş este cel puţin straniu. Cu tot cu stâlpii şi cablurile care-ţi dau o anumită siguranţă psihologică, dar care atrag mai mulţi curajoşi decât ar fi cazul, Konceto este într-adevăr delicioasă: perete aproape vertical în dreapta (şi vreo trei sute de metri de gol), perete destul de înclinat în stânga (şi prima potecă la o sută de metri mai jos, dar în care n-ai garanţia că te opreşti), iar între aceste două feţe o potecă lată uneori de un metru, alteori lipsă, adică urmând linia impusă de bolovani. Ciudată şi îmbătătoare senzaţie de pisică pe acoperiş fierbinte şi mă întreb care ar fi gradul de nebunie să faci această custură iarna – pentru că da, nu este ceva neobişnuit. Dar să revin la momentul de faţă, când în cele mai bune condiţii parcurg cei 150 de metri, cât are ca lungime partea cea mai „sexy” în jumătate de oră şi trebuie să recunosc faptul că răsuflu uşurată când pun piciorul pe Vârful Banski Suhodol (2884 m), transpirată de parcă cine ştie cât aş fi avut de urcat. Aici îmi permit o altă pauză de masă, dar tot cu ochii pe ceas, aşa că multe dintre fotografii le fac în timp ce mestec la biscuiţi. Mi-ar fi plăcut să ajung până la Refugiul Konceto (2760 m), pe care-l pot vedea foarte bine de aici, dar în mod clar acum nu mai este timp.

La ora 18 încep să cobor, sau mai bine zis să parcurg creasta în sens invers, până aproape de jumătatea ei, acolo unde se înalţă drapelul bulgăresc. Din acel punct, pot alege traseul alternativ spre şaua din care am pornit, adică o potecă îngustă, săpată în peretele stâncos şi care, deşi la o primă vedere pare mai sigură decât creasta (deh, aşa într-o parte ai peretele, doar în cealaltă un pui de prăpastie), mie-mi dă mai mulţi fiori, deoarece sunt multe locuri unde calcarul este într-atât de spălat încât cu greu găseşti pe unde s-o iei; m-aş grăbi, căci se lasă înserarea, dar nu prea. După patruzeci de minute (nesfârşite) de la drapel, revin în şaua dintre vârfuri şi de acum pot să-mi iau picioarele la spinare pe bandă verde, pentru că până la bucata de grohotiş pe care trebuie s-o cobor poteca e dreaptă ca-n palmă. Cum nu mai e nimeni pe munte la ora asta, pot s-o iau pe unde vreau pe acel grohotiş, apoi urmează altă bucată fără probleme deosebite, până în strunga în care traseele se unesc (sau se despart, depinde cum priveşti). În cazul meu se despart, căci tocmai iau hotărârea de a nu mă întoarce complet pe unde am urcat; şi dacă nu m-am putut ţine de planul iniţial, aici am ocazia de a ajunge totuşi la Cabana Vihren, dar în alt fel.

În strungă deci, în loc s-o iau în jos, uşor stânga, cotesc dreapta şi ţin banda roşie până la capăt. Este puţin trecut de ceasurile 19 şi îmi fac calculul că, deşi traseul este ceva mai lung decât cel pe care am venit, am timp să-l termin în condiţii de siguranţă, chiar şi fără frontală. Decizia este mai inspirată decât aş crede, pentru că la scurt timp după ce pornesc pe aici îmi taie calea trei capre negre (în fine, bej-maro pe timp de vară), cornute, foarte frumoase şi curioase. Iau o distanţă respectabilă faţă de mine, iar de acolo, de la siguranţa crenelurilor de piatră, mă pot studia în voie. Aş sta şi eu să le admir mai mult, dar mă grăbesc pe poteca ce nu pare să vrea să coboare prea repede. Cam jumătate de oră merg pe o infinită curbă de nivel, pe la baza abrupturilor care se desprind din Vihren şi abia târziu, când se vede valea Pârâului Bânderiţa în toată splendoarea şi lărgimea ei, încep şi eu să pierd altitudine, mai întâi încetişor, apoi tot mai vertiginos, în special după ce traseul meu se uneşte cu cealaltă bandă roşie care vine de pe Vihren şi circuitul se închide pe podeţul peste un izvor. De aici până la Cabana Vihren (1955 m) mai fac vreo douăzeci de minute şi, după ce-mi răcoresc faţa la fântâna unde este interzis spălatul picioarelor şi încălţărilor, pornesc pe banda galbenă care taie serpentinele şoselei şi ajunge la campingul de la Bânderiţa.

Alte douăzeci de minute şi sunt în sfârşit la cort, fără să apuc să-mi aprind frontala; aici îl găsesc numai pe Paul, mândru că a instalat singur cortul. De Magda şi Andrej nu ştie nimic şi încep să mă îngrijorez, întrucât nu ne-am întâlnit deloc pe traseu, aşa că mă aşteptam să se fi întors demult; când însă îmi resping apelul înţeleg că totul este în ordine, aşa că trec la partea neplăcută a spălatului în apă rece, asta în timp ce aerul s-a răcorit şi el binişor, că doar suntem la altitudine, apoi la partea mult mai plăcută a degustatului bucatelor tradiţionale pirineze. Iar bodega cu terasă de lângă camping, deşi este fix genul de terasă pentru maşini aflate în tranzit, are o mâncare foarte, foarte bună. Şi, deşi prin definiţie nu-mi plac cârnaţii, cel à la Bansko este genial: enorm, aproape lipsit de grăsime şi foarte aromat; se adaugă murăturile asortate la care bulgarii oricum sunt campioni, salata de vinete şi ardeii copţi care au alt gust decât ale noastre şi brânza de capră delicioasă. După aşa festin nu poate urma decât un somn adânc, sub cerul înstelat, extrem de limpede.

Ziua 5

Prognoza meteo pentru mâine şi lenea de necombătut a lui Andrej au învins: nu ne luăm corturile şi rucsacurile mari în spate, nu facem traseul crestei principale până la Tevno Ezero, nu urcăm pe Kameniţa şi nu revenim mâine la maşini. Un singur lucru regret: nu sunt în stare să iau hotărârea fermă de a face singură acest traseu, într-o zi, cu plecat la prima geană de lumină şi întors noaptea. Din păcate, nu mă pot baza pe Paul pentru a parcurge împreună traseul cu cort cu tot, iar a doua zi să coborâm pe la Damyaniţa şi, mai departe, în şoseaua spre Bansko de unde ne-ar prelua Andrej; iar să înnoptez singură acolo nu cred că-i chiar o idee bună. Astfel se face că ader planului general, de a urca în crestă şi de a merge până la o anumită oră, pentru a ne întoarce apoi pe acelaşi traseu.

Ca de obicei, ne trezim devreme şi plecăm destul de târziu, aşa că abia la ora 10 suntem lângă Cabana Vihren. De aici, banda roşie merge pe valea Pârâului Bânderiţa, însoţită de banda verde, pe lângă o salbă de frumoase lacuri glaciare, fiecare cu ecosistemul său fragil. Primul este Okoto Ezero, la care nu oprim acum, ci ne continuăm drumul prin mijlocul cirezii de vaci care umple versanţii văii. La circa o oră şi ceva de la cabană, se află cel mai important lac al zonei, Ribnoto Ezoro, spre care poteca se desprinde, largă şi bine bătută de traseul marcat ce urcă spre stânga. De fapt, tocmai din cauza faptului că această cărare este aleasă de mulţi turişti, inclusiv de un numeros şi gălăgios grup spaniol care ne-a depăşit mai devreme, nici nu ne dăm încă seama că marcajele au luat-o în altă parte. Într-adevăr, Ribnoto este întins şi limpede, iar apele lui de un turcoaz ireal par nesfârşit de adânci. Dacă ajungi până aici, trebuie să-ţi rezervi câteva minute bune să-l admiri, pentru că această pată albastră este punctul terminus al culoarului de vegetaţie descris de pârâu în mijlocul întinderii de stâncă sură, iar după el orizontul se termină brusc în colţii ascuţiţi şi muchiile tăioase ale vârfurilor Karaulite şi Bânderişki Ciukar.

Din păcate însă, unii nu ştiu să citească sau nu vor să priceapă ceea ce scrie în engleză pe panourile din parc: în lacurile glaciare, scăldatul şi pescuitul sunt strict interzise; în Spania însă probabil că nu se studiază engleza, pentru că cei din grupul despre care vorbeam mai devreme nu ştiu cum să se dezbrace mai repede şi să se arunce în apele reci, din care peştii pesemne că strigă mut: nu, nu, asta nu!… Mă revolt destul de tare, cu atât mai mult cu cât ştiu că, dacă mergi în Pirinei sau Sierra Nevada şi părăseşti zonele cu acces permis, îţi iei mega-amendă; iar spaniolii, în condiţiile respective, nici nu s-ar gândi să încalce regulamentul unui parc naţional, dar aici, într-o ţară „inferioară” lor n-au nicio problemă. Mă plâng de aceste lucruri cu voce tare, iar Magda, despre care nu ştiam că vorbeşte aşa bine spaniolă, se duce şi-i explică unei cucoane cu aspect cât de cât montaniard implicaţiile acţiunilor colegilor ei – distrugerea ecosistemului, dar şi amenzile de care sunt pasibili; mă distrează întrebarea unuia referitor la faptul că lacul este unul protejat: de cine? – de unii ca tine, nesimţitule! În fine depăşim momentul pe măsură ce grupul îşi ia tălpăşiţa, înapoi spre Vihren.

Acum ne dăm seama cum sta treaba cu marcajul şi îl căutăm pe malul stâng al apei, dar tot ce găsim sunt nişte momâi care spun că au mai fost şi alţii ca noi pe-acolo. Urcăm aşadar, ieşim pe pragul de deasupra lacului şi ajungem în cursul izvorului care-l leagă de următoarea mărgea a salbei, Dâlgoto Ezero. La ora 12 regăsim aici, cât e albia de largă, o ditamai tabăra de corturi – unele deja strânse, altele în curs de demontare; în apropierea lor, dăm şi de o potecă bine conturată, dar nu vedem niciun marcaj, aşa că nu ştim dacă este continuarea benzii roşii, pe care trebuie s-o urmăm noi, sau banda verde, care trebuie să se desprindă de prima cam pe aici pe undeva (şi merge la Cabana Demyaniţa, prin nordul Rezervaţiei Yulen). Nu este prima dată când constat că în Pirin treaba cu marcajul stă mult mai prost decât în Rila, dar probabil că şi din această cauză munţii aceştia şi-au păstrat mai pregnant caracterul sălbatic.

Nu ştim exact pe unde s-o luăm, aşa că hotărâm simplu: drept în sus, măcar căpătăm ceva perspectivă. Şi începem să urcăm pe bolovanii enormi, care ne amintesc de Retezat, pe un fir abia conturat despre care îmi voi da seama mai târziu că merge într-o direcţie divergentă faţă de traseul real. La un moment dat vedem bine, undeva mult mai jos şi în stânga, poteca marcată (cu ce, nu se vede însă), dar acum Andrej e convins că-i banda verde, aşa că-i dăm în continuare spre necunoscutul stâncos. După o vreme, cei doi îmi strigă că ei se opresc pentru o vizită în tufişuri şi o scurtă gustare, iar eu decid să urc până la primul prag mai serios, de unde să „evaluez” peisajul; aceasta se întâmplă după ce bolovanii cei mari şi siguri se termină într-o pantă de pământ pe care sper să nu fie nevoie să mă întorc.

După ce ajung în partea sa superioară, mi se taie respiraţia: în faţa mea nu se află un alt lac glaciar, aşa cum mă aşteptam, ci o enormă căldare de stâncă şi grohotiş. Imaginea este impresionantă şi de-a dreptul zdrobitoare, mai ales dacă te afli singur la baza acestei porţiuni din creastă. Totul în jur este piatră, dislocată sau nu, de diverse forme şi mărimi, care n-a lăsat prea multe forme de viaţă să-şi facă loc în crăpăturile sale. Mai vezi câte-o floare şi câte-un fir de iarbă, dar altfel nimic, chiar şi jnepenii s-au retras către marginea dinspre care vin eu. Încerc să-l sun pe Andrej să nu mai vină degeaba până aici, dar n-am semnal, aşa că îl strig, dar nici măcar ecoul nu-mi răspunde aici; nici una, nici cealaltă nu mă surprind. Aşa că fac singurul lucru de bun simţ în afară de cale-ntoarsă: continui spre stânga, pe pragul în care se prelungeşte căldarea; n-am mare lucru de urcat sau coborât, dar, de fiecare dată când sunt sigură că după următoarea stâncă se termină şi pot vedea în jos, constat că m-am înşelat şi în faţă se profilează altă stâncă după care ar putea fi capătul mării de bolovani. În sfârşit, ajung la un astfel de capăt şi de acolo observ, cu un anumit grad de exasperare, cum poteca şerpuieşte undeva foarte jos şi foarte departe, iar acum îmi este clar că-i de fapt banda roşie. Aşa că trebuie să găsesc un mod de a coborî, eficient pentru a o întâlni cât mai sus, dar păstrând limitele siguranţei. Şi nimic nu ajută pe panta abruptă pe care o aleg spre traseu decât jepii cu rădăcini adânc înfipte şi ramuri trainice şi flexibile. Găsesc un astfel de cordon înjnepenit, un horn de câţiva metri cu prize suficiente şi, în mai puţin timp decât mă aşteptam, sunt în potecă, mult după Dâlgoto Ezero ale cărui ape albastre le-am putut admira de sus; victorie!

Toată distracţia m-a costat o oră şi jumătate, dar ceea ce mă îngrijorează cel mai mult este că nu ştiu nimic de Andrej şi Magda. Tocmai când mă întreb ce să fac, am ocazia să aflu câte ceva despre acustica incredibilă a muntelui: aud clar cum o voce de femeie spune ceva în română şi mă aştept ca Magda să apară după primul colţ; când colo, îi vad pe cei doi la soare pe o piatră, undeva foarte jos, la mai bine de juma’ de ceas. Partea bună este că n-avem nevoie de telefoane să comunicăm: ei că le e lene să mai urce în creastă, eu că mă ţin de planul iniţial. Aşa că ne dăm întâlnire la corturi, iar eu bag viteză spre şaua în care se iese în creasta principală, căci am pierdut deja o grămadă de timp. O vreme urcuşul este lin şi paşii înghit repede distanţa pe orizontală, apoi panta se măreşte brusc, serpentinele taie strâns grohotişul, aşa că acum parcurg cu spor şi ultima diferenţă, pe verticală. La 13:45 ies în Başliyska Porta şi de acum pot vedea creasta în toată lungimea ei până la impunătorul Kameniţa, cel de neajuns în această excursie.

Nu mă pierd prea mult în peisaj, ci o iau la picior spre sud-est, pe poteca adânc muncită în stâncă şi pământ de nenumăraţi paşi. În faţă, versantul drept al muntelui este presărat cu vaci mari şi negre, care pasc la peste 2500 de metri iarbă aspră de altitudine; înspre ele se îndreaptă doi văcari însoţiţi de cei doi ciobăneşti enormi, care la un moment dat se opresc în potecă şi aşteaptă în bătaia vântului nu se ştie exact ce. Îmi este puţin teamă, aşa că fac puţin zgomot ca să ştie că-s şi eu în zonă şi să nu se sperie de mine (caz în care chiar ar fi putut deveni agresivi); cei doi dulăi ciulesc urechile, îmi aruncă o privire plictisită, dar din potecă nu se dau. Trebuie deci să-i ocolesc şi acum pot merge repede mai departe (căci şi mai teamă îmi este de stăpânii lor, şi mai imprevizibili din punctul meu de vedere), dar în scurt timp trebuie să mă opresc, vrăjită de imaginea din stânga, la o aruncătură de ochi peste linia crestei.

Acolo se află Rezervaţia Yulen şi din spatele Vârfului Vazela (2620 m) de care tocmai am trecut se iveşte întinderea de un albastru neverosimil a celui mai mare lac al rezervaţiei, nestemata Lacurilor Vasilaşko – Sino Ezero, cu laturile mai puţin adânci într-un turcoaz luminos şi conturul roşcat, de la minereurile scoase de apă din măruntaiele stâncii. De la apă în jos, peisajul se colorează în verdele pajiştii alpine, al pâlcurilor de jnepeni şi, mai departe, al pădurilor de conifere; în sus în schimb, culorile dominante sunt bej şi cenuşiu, pe măsură ce stânca învinge şi câştigă teren, până la a birui în totalitate. Sino, cu apele sale încreţite de vântul alpin şi neîncălzite de soarele dogoritor, dă viaţă prăbuşirilor de pietre şi frumuseţe fermecătoare întâlnirii dintre lumi.

După cum constatam şi acum câteva zile, pe munte devin mult mai sociabilă, mai ales când sunt singură. Aşa se face că intru în vorbă cu un bulgar trecut de prima tinereţe (la vreo 45-50 de ani), posesor al unei engleze uimitor de bune, care-mi povesteşte despre Pirin, îmi numeşte vârfurile şi crestele care se văd, îmi arată pe hartă ceea ce n-am voie să ratez data viitoare când vin pe aici (Căldarea Valiavişki şi lacurile sale, precum şi pitorescul orăşel medieval Melnik, cu piramidele sale naturale) şi mă întreabă de ce nu merg până la Tevno Ezero şi Kameniţa, că doar mai e puţin şi ce-a fost mai greu a trecut; sincer, asta mă întreb şi eu… Trecem pe sau pe sub vârfurile Opreno (2637 m), Bezimen (2624 m), Golyam Tipiţ (2645 m), iar eu mă opresc, cu mare părere de rău, pe Malâk Tipiţ (2644 m), de unde panta începe să coboare pentru o vreme. Este cea mai înaltă platformă din zonă şi, cum ceasul urmează să bată ora 15, trebuie să iau masa de prânz şi să pornesc înapoi.

Turul de orizont este cu adevărat impresionant, mai ales în partea stângă (est), unde se desfăşoară Creasta Strajiţe (ce asemănare de nume!) pe deasupra văii Pârâului Valiavici şi a Lacurilor Tipiţ, apoi în faţă (sud), unde privirea este întâmpinată de suprapunerea de planuri stâncoase din zona Kameniţei: vârfurile Djengal (2730 m), Momini Dvori (2725 m), Malka Kameniţa (2679 m), Kameniţa (2822 m), Kamenişka Kukla (2690 m) şi, ceva mai încolo, Begovişki Preval (2533 m). În spate (nord şi nord-vest) se întinde terenul deja „cucerit”, din care se iţeşte Vârful Tipiţ (2634 m), după el silueta aproape completă a Lacului Sino prins în căldarea mărginită de muchia dintre vârfurile Vazela şi Vasilaşki Ciukar, iar în spatele acesteia se înalţă, parcă din cu totul altă lume, siluetele albe, strălucitoare şi calcaroase ale „gemenelor” Vihren şi Kutelo. În dreapta (vest), întinderile sunt mult mai largi şi mai domoale, căci numai vârfurile Banderişki Ciukar (2738 m) şi Başliyski Ciukar (2683 m) continuă creasta cu partea sa cea mai sălbatică, lipsită de traseu turistic; altfel, începând cu baza lor, se desface ca un covor de iarbă alpină Căldarea Başliyski cu cele patru lacuri glaciare (şi o stână, la cel mai apropiat), continuată spre sud de Căldarea Ceaira, cu o puzderie de lăculeţe. Între toate acestea apar stânci, colţuri, muchii şi văi al căror nume nu-l pot identifica, dar care adaugă tuşe de necunoscut unui peisaj scăldat într-o lumină orbitoare.

Cu ochii încântaţi şi stomacul sătul, îmi reiau paşii spre şaua Başliyska Porta, printre fluturi negri şi vrăbii munţomane, extrem de rapide. Nu-mi ia mult să ajung în şa, cam jumătate de oră, apoi îmi rup genunchii pe coborârea bruscă, de-a lungul şi de-a latul grohotişului. Urmează partea frumoasă, cu o potecă ce şerpuieşte lin printre stânci, trec de locul în care am întâlnit-o la venire şi la scurt timp dau de bolovanii enormi pe care i-am întâlnit şi pe sus, în no man’s land. Acum îmi dau seama că Pirinul face parcă o compilaţie a cel puţin trei masive de la noi: Piatra Craiului, cu acel calcar care arde ca arşiţa (în zona Vihren-Kutelo-Konceto), Retezat (aici, în Rezervaţia Yulen, dar regăsit şi în toate lacurile acestea fenomenale) şi Făgăraş (pe creastă, cu pajişti alpine din care răsar piramide stâncoase). Cu aceste gânduri în minte, pierd din nou marcajul undeva deasupra Dâlgoto Ezero; de fapt, e un fel de-a spune, căci ultimul pe care-l văd are trei săgeţi: în sus (adică de unde vin eu), în stânga (peste o întindere fără speranţă de bolovani) şi în jos (parcă peste mai puţini bolovani). Cum ştiu că dedesubt trebuie să fie lacul, iar traseul o ia, în cele din urmă, pe lângă el, decid să merg şi eu tot în jos, deşi nu se vede în nicio parte următoarea bandă roşie sau vreo momâie. Cu chiu cu vai, dintr-un bolovan în altul ajung pe malul lacului unde nu este, evident, nicio potecă, iar stâncile se termină brusc în apă. Merg deci pe lângă lac şi, abia când ajung spre coada vestică, reîntâlnesc o potecă ce coboară din stâng-spate; probabil că cealaltă variantă era mai bună, dar cine ştie cu adevărat…

De aici nu mai apare vreo problemă, întrucât traseul îşi reia forma bine bătută şi continuă repejor pe lângă Jabeşkoto Ezero, unde, spre mare mea mirare, îi reîntâlnesc pe Magda şi Andrej. Aflu că, după ce bolovanii de mai devreme le-au dat serios de furcă au hotărât că nu merită să-i parcurgă dus-întors pentru a ajunge în creastă, în schimb au urcat pe bandă verde într-o şa, iar de acolo pe Vârful Malka Todorka (2712 m). Este mult prea târziu (16:45) pentru a face şi eu acelaşi lucru, deşi tare mi-ar fi plăcut să văd lacurile gemene Todorini Oci (Ochii Teodorei) şi Vârful Todorka. Mă mulţumesc însă cu cele admirate din creastă şi mă alătur celor doi pe drumul spre corturi. Altceva notabil n-ar mai fi de menţionat, poate numai cireada care acum a strâns rândurile în jurul potecii turistice şi oprirea la Okoto Ezero, unde ne odihnim puţin şi admirăm repetitiv modelul pe care plantele acvatice îl imprimă suprafeţei apei.

La Cabana Vihren ajungem la 18:15, iar până la Bânderiţa după încă o jumătate de oră cu tot cu pauza scurtă, de-o bere. În sfârşit, suntem şi noi la corturi până să se întunece, ocazie cu care ne punem cu toţii la una dintre mesele de la terasă şi ne delectăm cu bunătăţile locale. Urmează o altă noapte călduţă, cu o puzderie de stele pe un cer senin-sticlă, care nu anunţă sub nicio formă ploaia care ne ameninţă de dimineaţă.

Ziua 6

După cum ziceam, stă să plouă. Cu o viteză greu de egalat, strângem corturile şi aranjăm bagajele în maşină, iar când ne înfiinţăm la terasă pentru o cafea şi un ceai de rămas-bun, începe să toarne. Şi-i dă, nene… O răpăială de jumătate de oră, nu mai mult, dar cu aşa o forţă, de greu îmi vine să cred că nu ies apele din matcă. Micul dejun şi băuturile calde sunt gata, plătim, fotografiem programul autobuzului (responsabil Magda) şi ne instalăm în maşină, gata din nou de drum, în timp ce din jos vin, unul câte unul, tineri atletici pe un fel de schiuri cu role – dau cu sârg din beţe şi, presupunem noi, se antrenează pentru pârtiile de la iarnă.

Ne oprim pentru nu mult timp în Bansko (925 m), pentru a admira modul în care s-a dezvoltat cocheta staţiune de schi; afacerile imobiliare au explodat aici acum câţiva ani, s-a construit mult şi, probabil din cauza crizei, astăzi numeroase vile şi hoteluri sunt neocupate, de vânzare, dar nu abandonate. Dacă adaug faptul că vara nu are prea mare căutare, veţi înţelege de ce Bansko pare părăsit. Cu toate acestea, putem observa frumuseţea locului, căci nu s-a construit haotic, ci armonios, în acelaşi stil care îmbină arhitectura montană cu cea modernă, iar funcţionalul nu este văduvit de latura estetică. Iarna, sub o pătură groasă de zăpadă şi transformată în furnicar uman, staţiunea trebuie că arată mirific. Nu ne învârtim prea mult, dar reuşim să ochim un anticariat cu tot felul de vechituri, destul de scumpe (na, pentru turişti străini), din care alegem şi noi nişte insigne.

După aproximativ o oră de mers cu maşina pe valea Râului Mesta ajungem într-un orăşel liniştit şi cu aer arhaic, Goţe Delcev, despre care se crede că duce mai departe amintirea oraşului roman Nicopolis ad Nestum, fondat în secolul al II-lea. Numit Nevrokop până acum vreo cincizeci de ani (versiunea grecească a denumirii), autorităţile l-au rebotezat după un mare revoluţionar bulgar. Centrul elegant, curat şi neaglomerat este un frumos exemplu de arhitectură a Renaşterii Naţionale, iar în Piaţa Soloun se înalţă Biserica Adormirea Maicii Domnului (secolul al XIX-lea), care adăposteşte exponate picturale ale Şcolii de la Bansko. După ce declarăm neinteresante terasele la care, pare-se, nu poţi mâncare (mai puţin una suspendată peste un mic curs de apă, dar care ţipă a fiţe), Andrej găseşte o chestie gen cantină, destul de slinoasă, dar cu o mâncare excelentă şi cu o ospătăriţă amabilă, în ciuda faptului că nu pricepe o iotă din ce spunem noi şi o ajută nepoata sa. Foarte bun prânz mâncăm acolo, chiar şi Paul, care posteşte, are ce alege şi nu se poate plânge de nimic.

Din Goţe Delcev urmăm un drum sinuos şi îngust, cu asfalt destul de bun, dar care ne dă fiori la gândul că ar putea veni vreun bolid din faţă. Urcăm până la circa 1050 de metri (de la 545), unde ne întâmpină o bijuterie rurală, în care timpul parcă a încremenit, vrăjit şi el de frumuseţea vieţii autentice la sat. Fondat în secolul al XVIII-lea pe locul unei vechi aşezări romane, Delcevo s-a dezvoltat iniţial pe baza principalelor îndeletniciri ale ţăranilor: cultivarea tutunului, creşterea animalelor şi meşteşugurile; trei secole mai târziu, populaţia a migrat spre oraşe, lăsând satul pustiu, până la a fi aproape desfiinţat. Din fericire, cineva a avut ideea de revigora aşezarea prin turism, dar oferind ceva ce mult prea puţine alte sate mai păstrează nealterat: parfumul arhaic al unei comunităţi rurale aproape neatinse de modernitate. Astfel se face că, deşi sunt foarte puţini rezidenţi permanenţi, au fost restaurate multe clădiri care datează din secolul al XIX-lea, iar vreo câteva au fost declarate monumente arhitectonice de importanţă naţională. Şi nici nu e greu să îţi dai seama de ce, pentru că o plimbare alături de vreun bătrân sprijinit în toiag pe uliţele neasfaltate, ce se răsfiră printre curţile umbrite şi păzite de câini lăţoşi şi pisici adormite, îţi dezvăluie o lume atemporală, de un farmec aparte, a cărui principală sursă este amfiteatrul de case pe două nivele, albe sau gri, renovate sau crăpate de vreme, dar toate curate, cu acoperişul din ţigle enorme (felii din piatră de râu), ferestre mari din lemn, pridvoare de lemn ale căror stâlpi sunt încărcaţi de vie sau flori colorate, ogrăzi verzi şi îngrijite; şi toate au ca punct central biserica, albă şi zveltă, de inspiraţie grecească. Unele gospodării sunt proaspete şi poartă câteva semne ale mileniului trei (antenă de satelit, panouri fotovoltaice), altele îşi arată măruntaiele construcţiei de după tencuiala jupuită şi dau semne că ar sta să se dărâme; unele par pustii, unele se mândresc cu vreun cal sau măgar, în timp ce din curtea altora răzbat vocile tremurate ale unor vârstnici. Dar nimic nu sfarmă senzaţia de armonie şi de transpunere în altă lume, una în fără vârstă, permanentă şi constantă cu sine. Iar când, nu departe de vatra satului, te trezeşti că uliţa şerpuită se transformă în potecă, iar gardurile de lemn lasă locul corcoduşilor şi rugilor de mur încărcaţi cu fructe coapte, în timp ce întreg satul ţi se desfăşoară la picioare, te încearcă un sentiment ciudat, de accedere în afara timpului.

La hanul rustic ce întâmpină primul turiştii bem câte o cafea, apoi, goniţi de norii de furtună şi de ceasul înaintat (ne dăm seama că, totuşi, timpul a curs normal în scurta noastră incursiune în trecut), o luăm din nou din loc. După ce alimentăm la Lidl-ul din Goţe Delcev (şi nu uit să pun în coş mai multe sticle de Chateau Karnobat roşu), nu mai avem motive de oprire până la graniţa grecească, dintre localităţile Ilinden şi Exochi, unde DN19 devine EO57 în tunelul care leagă cele două ţări. La scurt timp după ce intrăm în Grecia, ne ajunge ceea ce ne-a urmărit încă de la Bânderiţa (şi nu, nu este minivan-ul nemţilor): o furtună, nene, de zicem că se rupe cerul de atâtea fulgere; iar apogeul ne prinde în timp ce traversăm zona muntoasă dintre Kato Nevrokopi şi Prosoţani (cu tot cu minele ei de granit şi mangan), când am impresia că vântul o să spulbere maşina de pe şosea. Din fericire, bagajele încă atârnă greu, aşa că răzbim cu bine, datorită calităţilor lui Andrej într-ale şofatului. Cu perdeaua de ploaie cu tot, nu pot să nu observa schimbarea drastică în peisajul urban: o fi Grecia afectată de actuala criză economică (politică, morală şi de identitate), dar se vede clar că n-a avut de suferit de pe urma comunismului, aşa cum s-a întâmplat cu vecinele ei mai de la nord. Dacă în oraşele bulgăreşti întâlneşti aceleaşi blocuri de tristă amintire ca şi în provincia noastră, într-o stare poate chiar mai deplorabilă, cenuşii, părăginite, identice până la confuzie şi reflectându-se pe chipul celor care le locuiesc zi de zi, în micile şi anonimele oraşe greceşti bloculeţele au maxim patru etaje, fiecare are aspectul boem al unei case de vacanţă, cu storuri din pânză colorată în dreptul ferestrelor, tencuială impecabilă şi un aer vesel, şugubăţ. Ai zice că fiecare urbe este o staţiune viageră pe litoral, deşi de jur împrejur este numai câmp. Aşa trecem de Stavros, Drama, Doxato, Kinides şi ajungem, în sfârşit, în oraşul maritim Kavala – punctul central al golfului cu acelaşi nume.

Străzile care urcă şi coboară spre centrul Kavalei sunt un adevărat labirint, dar, cu ajutorul indicatoarelor şi GPS-ului, ajungem în buricul târgului, chiar lângă debarcader. Nu avem acum timp să admirăm împrejurimile, ca să nu mai vorbesc de făcut baie, căci trebuie să găsim camping-ul. Urmăm şoseaua care merge paralel cu coasta, spre sud, pe deasupra Plajei Rapsani şi, până la urmă, nimerim la Batis Multiplex, unde ne interesăm la recepţie de locuri şi tarife. Locuri sunt, tarifele sunt şi ele – mari, aşa cum ne şi aşteptam, chiar dacă nu se poate încadra Kavala între destinaţiile turistice importante. Calculele dau 10 euro de om, deci 40 de cuplu, întrucât stăm două nopţi; condiţiile nu-s dintre cele mai fericite – umbra lipseşte aproape complet, ca şi apa caldă la duşuri (încălzită la soare, deci cum îţi este norocul), pământul e nisip tasat în care se îndoaie cuiele şi, colac peste pupăză, dăm şi peste un cârd de români; dar măcar există o chiuvetă cu apă potabilă, că altfel era chiar nasol, campingul fiind în mijlocul pustietăţii, fără vreun supermaket în zonă. Căutăm cu ajutorul hărţii o parcelă liberă şi care să fie cât de cât umbrită în a doua jumătate a zilei şi ne mulţumim cu cel mai bun compromis – 408, dacă-mi amintesc corect. În acest timp, observ şi aici ceea ce văzusem (şi mă mirase) în campingul sârbesc de la Bela Crkva: oameni care se mută cu lunile, cu rulotă (mobilată şi utilată ca o garsonieră), cort pe post de balcon şi chiar grădină cu ghivece şi pavaj din gresie, animale de casă (inclusiv colivii), hamacuri şi toate cele necesare şi nu numai.

Ne grăbim să punem corturile pe un vânt potrivnic acestei activităţi, întrucât vrem să mai prindem o baie, chiar dacă începe să se lase amurgul, iar ameninţarea unei alte ploi n-a trecut complet. Iată-ne deci la scurt timp după ora 20 pe nisipul fin al Plajei Batis, cu prosoapele pe şezlongurile nepăzite şi costumul de baie la purtător. Deşi afară s-a răcorit bine din pricina ploii şi vântului, apa Mării Egee este extrem de caldă, supiţă chiar. Limpede şi sărată, te fură uşor spre larg, unde însă te întâmpină un şirag lung de geamanduri, ca o barieră pentru cei care ar vrea să nu dea bani la vaporaş şi să înoate până la Insula Thassos, a cărei siluetă se vede în zare. Noi nu suntem puşi pe astfel de fapte, dar de bălăceală şi plimbare pe nisipul fin al ţărmului luminat artificial suntem amatori; urmează un duş (rece) şi delectarea în compania unui vin bun, pe aceleaşi şezlonguri, dar acum îmbrăcaţi bine în briza răcoroasă a nopţii. Aerul sărat, vinul şi oboseala unei zile lungi ne împing încet spre corturi, unde adormim bucuroşi că a doua zi este axată pe relaxare.

Ziua 7

Din punctul meu de vedere, de astăzi am fi putut fi acasă, întrucât muntele s-a terminat, iar la mare am fost deja anul acesta; nu s-or compara apa şi faleza de la 2 Mai cu omoloagele lor greceşti (celebre, de altfel), dar nici cu atmosfera încântătoare din micuţul sat de pe malul Mării Negre. Aşa că ce mai caut eu aici? A, da, cum zice Paul: relaxare; mda… De ce să nu recunosc, mă bucur de plaja de dimineaţă şi, mai ales, de bălăceala condimentată cu sărituri de pe imensele saltele gonflabile ancorate în golfuleţ; exersez săritura în cap şi constat cu uimire că încă mai pot face stând-în-mâini înainte de a plonja. Am ocazia să văd pentru prima dată arici de mare, unul chiar în palma mea. Dar când ne e lumea mai dragă, aflăm că, deşi şezlongurile sunt gratis pentru cei de la camping (aşa cum ne-a spus tipa de la recepţie), ca să stăm pe ele trebuie să comandăm ceva de la barul de pe plajă, iar opţiunile nu-s deloc ieftine, ca să nu mai zic că, pe Plaja Batis, n-ai unde să-ţi întinzi propria rogojină; Magda şi Andrej îşi iau câte o apă, iar eu şi Paul scăpăm ca printr-o minune de insistentul chelner: prima dată când vine suntem în apă, iar a doua dormităm şi nu ne trezeşte. Cum soarele devine tot mai dogoritor, nu-mi ascund bucuria când hotărâm să dăm o tură până în Kavala, nu doar pentru cumpărături, ci şi pentru o masă tradiţională grecească la una dintre tavernele de pe ţărm, urmată de plimbare pe străzi şi vizită la ruinele cetăţii.

Odată ajunşi în centrul oraşului, căutăm un loc de parcare (gratis) pe străduţele înguste, întortocheate şi aglomerate. Şi ca şi cum aceste trei caracteristici n-ar fi îndeajuns, sensurile unice ne ghidează pe pantele înclinate ale dealului în coasta căruia şi-a găsit adăpost Kavala. Când, în sfârşit, găsim un astfel de locşor, cred că singurul din tot oraşul, trebuie să remarc din nou calităţile de şofer ale lui Andrej, care parchează ireproşabil în condiţii vitrege. Nu suntem departe de centru, aşa că ne plimbăm prin încrengătura de străzi şi pasaje pietonale în căutarea unei bodegi cu mâncare, de preferat nu chiar pe faleză, unde intuim că lucrurile nu stau chiar ieftin. Cu această ocazie constat cât de rău a lovit criza financiară în economia Greciei, căci una din trei vitrine anunţă că spaţiul este de vânzare sau închiriat, iar afacerea care o umplea nu demult cu produse sclipitoare sau forfotă umană a dispărut nu se ştie unde. Alt aspect pe care-l remarc este discrepanţa dintre faţadele diverselor clădiri, chiar dacă, din punct de vedere al arhitecturii, toate merg pe aceeaşi linie, armonioasă, a zonei mediteraneene; cele aflate de-a lungul vreunei artere comerciale sau în jurul pieţelor mari sunt renovate, curate şi dichisite, dar multe dintre casele sau bloculeţele de pe străzi mici, precum cea pe care am parcat, sunt abandonate sărăciei, cu pereţii crăpaţi, balcoane gata să se dărâme şi amintirea tristă a unor vremuri mult mai bune.

Nu avem noroc de o crâşmă decentă printre blocurile joase de pe lângă Piaţa Centrală, aşa că ne îndreptăm resemnaţi şi pleoştiţi de căldură spre debarcader şi, momiţi de prima terasă, ne refugiem sub umbrele largi ale primei terase. Ne întâmpină, credem noi, patronul (terasa şi restaurantul de care ţine par o afacere de familie) – un grec între două vârste, vesel şi jovial, care ne recomandă într-o engleză inteligibilă câteva dintre specialităţile casei, precum şi ce garnitură merge cel mai bine la felurile alese. Nu-mi amintesc exact tot ce comandăm, dar caracatiţa la grătar este una dintre cele mai gustoase chestii pe care le-am mâncat vreodată, orezul cu scoici al lui Paul este de zile mari, ţaţikiul ne arată ce-nseamnă să fie făcut la el acasă şi totul este asezonat de reţina – vin specific grecesc, alb-chihlimbar, sec şi cu aromă de răşină de pin. Toată afacerea nu-i chiar ieftină, mai ales dacă ţinem cont de faptul că fructele de mare sunt loco, dar de o masă în stil grecesc avem şi noi parte, aşa că ne răsfăţăm.

Cu burţile pline, dăm o tură prin bazarul din apropiere, în special pentru cadouri de oferit celor de-acasă; gama de produse este destul de variată, şi ca aspect sau întrebuinţare, dar şi în ceea ce priveşte calitatea sau bunul gust – de la manufacturi superbe în piele la kitschuri odioase. Mai lăsăm şi aici nişte mărunţiş, admirăm iahturile cochete şi colorate din principalul port din estul Macedoniei, ne oprim câteva clipe la frumoasa Biserică Sfântul Nicolae aflată în imediata apropiere, apoi ne îndreptăm agale şi cu o oarecare greutate pe una dintre străzile care urcă, destul de abrupt, spre castel. Casele care se înghesuie în această parte a oraşului, cea mai veche şi mai nobilă, sunt mici vile extrem de frumoase şi îngrijite, unele încă mai poartă blazonul familiei care o stăpâneşte de generaţii (diversele corăbii stilizate fiind cel mai des întâlnite), altele s-au transformat în restaurante sau hanuri cu iz medieval, dar toate păstrează acea influenţă orientală atât de bine împământenită la greci.

Kavala, cu numele iniţial Neapolis, a fost fondată la sfârşitul secolului al VII-lea î.e.n. de către locuitorii Thassosului, în special pentru accesul strategic între mare şi minele de aur şi argint din Muntele Pagaion. Un secol mai târziu, oraşul-cetate şi-a declarat independenţa, apoi a intrat în Liga Ateniană, de partea căreia s-a şi situat în timpul Războiul Peloponezian. În vremurile romane, oraşul a prosperat datorită rutei militare Via Egnatia, iar mai târziu, în timpul Imperiului Bizantin, a fost fortificat de Împăratul Iustinian şi transformat într-o garnizoană importantă, numită Hristupolis, care asigura drumul comercial dintre Salonic şi Constantinopol. După o serie de distrugeri şi reconstruiri (cum este deseori soarta oricărei cetăţi-avanpost maritim), Kavala a fost cucerită de otomani la sfârşitul secolului al XIV-lea şi distrusă complet, pentru a renaşte sub forma unui nou oraş, stăpânit de turci până la începutul secolului XX, când revine Greciei. Datorită valurilor de refugiaţi din Asia Mică veniţi aici în urma războiului greco-turc, Kavala a înflorit din nou, industrial şi agricol, ramura cea mai importantă fiind prelucrarea tutunului şi comerţul cu acesta.

Dovezi ale acestei istorii îndelungate şi deloc liniare se regăsesc în întregul oraş modern de astăzi, de la Muzeul de Arheologie la casa în care s-a născut Mehmet Ali (fondatorul uneia dintre dinastiile conducătoare din Egipt), dar cel mai reprezentativ şi mai vizitat obiectiv este castelul care domină vechea cetate şi Golful Kavala, castel construit de bizantini şi întărit sau restaurat ulterior de veneţieni şi turci. Forma pe care o putem vedea astăzi datează din secolul al XV-lea, dar fundaţiile merg câteva veacuri înapoi; pe de altă parte, pe zidurile sale se pot citi detalii despre toate evenimentele importante ale istoriei moderne, căci fiecare şi-a însemnat trecerea prin citadela care i-a fost martor. Avem ocazia să citim şi noi câteva pagini de istorie ascunse prin colţurile zidurilor, cocoţate în turnul de apărare lângă steagul elen sau aflate de veghe pe meterezele fortificate. Trebuie să recunosc însă că ceea ce captează cel mai mult interesul este frumoasa imagine de ansamblu pe care o ai, dintre creneluri, asupra golfului şi oraşului. De aici şi Thassosul se vede mai bine, cu toată silueta lui îmbrăcată în pâclă, iar amfiteatrul pe care-l descrie Kavala modernă, aglomerat şi pestriţ, oferă spectacolul minunat al vieţii unui port la Marea Egee – case înghesuite în intimitatea cartierului şi căţărate după cum le-a dictat relieful, străzi înguste, pasaje pavate cu piatră, furnicar de oameni, şalupe şi vaporaşe care brăzdează apa liniştită, biserici cu turlele arse de soare. Feriţi parcă de toate acestea, datorită zidurilor groase, înfloresc arbuştii mediteraneeni şi dau rod migdalii, de crengile cărora sunt legate brăţări din aţă albă şi roşie, asemănătoare firului de mărţişor de la noi; tot asemănător este şi obiceiul ca, după ce ai purtat acest simbol al primăverii, să-l legi de ramura unui copac înflorit.

Din cetate coborâm spre port, zoriţi de câţiva stropi mari şi grei; întâmplarea face ca strada, plină ochi de pisici adormite, să ne poarte către altă construcţie a Evului Mediu care domină priveliştea, fie că eşti pe malul mării, fie că o admiri din cetate. Este vorba despre Apeductul Kamares care leagă peninsula oraşului vechi (Panaghia) de piciorul Muntelui Lekani, construcţie utilitară ridicată iniţial de bizantini şi restaurată şi mărit de otomani, în secolul al XVI-lea. Dincolo de scopul său practic, de a aduce apă de la izvoarele din Soumpasi în mijlocul comunităţii, edificiul lung de 280 de metri, cu două rânduri de arce (60 la număr) care-l înalţă până la 25 de metri, apare de sus ca o imensă reptilă din piatră şi cărămidă care se unduieşte elegant prin oraş, iar de jos dă impresia unei porţi enorme, semeaţă şi care impune respect – santinelă de nădejde a drumului care duce spre Istanbul (sau, aşa cum riguros scrie pe indicator, Constantinopol).

După aceste delectări istorice şi culturale, vine rândul a ceva mult mai prozaic: seria de cumpărături necesare, adică piaţa. Mergem întins la Carrefour-ul identificat mai devreme şi umplem cărucioarele cu tot ceea ce credem de cuviinţă. Preţurile sunt sensibil mai mari decât în România, cu excepţia produselor locale (mai ales uleiul de măsline). Avem grijă să facem şi un mic stoc de reţina şi brânză de oaie şi capră din această zonă a Greciei. Constat însă cu uimire că lipsesc fructele, legumele şi peştele proaspăt (aici incluzând şi icrele sau fructele de mare); se găsesc doar variantele conservate, congelate sau prelucrate în vreun fel. La ieşire, aflu şi de ce şi-mi dau seama că este o idee foarte bună, dar greu de pus în practică atunci când hipermaket-urile încearcă să ucidă sau să acapareze micile afaceri; Carrefour-ul acesta ocupă primul etaj al unui imobil întins ca suprafaţă şi desfăşurat pe trei nivele: la demisol se află o vastă piaţă de peşte (proaspăt, motiv din care noi nu mai găsim nimic la orele după-amiezii), iar la etajul al doilea piaţa de legume şi fructe, adică rându-rânduri de dughene cu tot ce ţi-ai dori după câteva zile în care ai mâncat mai mult conserve. Iar eu ştiu un singur lucru: vreau pepene şi-l aleg pe cel mai mare şi, sper eu, mai copt.

Despre restul zilei n-am mare lucru de zis. Ne întoarcem la camping, eu bag primul somn de după-masă din acest concediu, apoi o cină copioasă cu produse tradiţionale, stropite cu deja celebra reţina. Aş mai face o baie în apă, căci marea este foarte caldă şi noaptea, dar perspectiva unui alt duş rece mă reţine. Oricum, mâine trebuie să ne trezim destul de devreme, întrucât o vom lua din nou din loc.

Ziua 8

Ne trezim cam în silă, luăm micul dejun şi depunem ceva efort în a strânge corturile, din cauza aceluiaşi vânt care ne-a întâmpinat la venire şi nu ne-a slăbit toată şederea noastră aici. Mai facem o baie în golfuleţul descris de linia plajei (evitând din nou, cu dexteritate, „taxa” de şezlong), apoi încă o serie de cumpărături de provizii şi ne îmbarcăm cu căţel şi purcel pentru o nouă repriză de şosea, începând cu orele 16. Destinaţia este Campingul Natura, undeva lângă Lacul Lafrouda, până în întinsa Lagună Bistonis. Şoseaua ne poartă mai mult prin câmpul din afara localităţilor, singurele aşezări notabile din drum fiind Perni, Thalassia, Melissa şi, cea mai apropiată de pustietatea în care ne vom trezi, Mandra. La scurt timp după acest orăşel (sau să fi fost un sat mai mare?), şoseaua se apropie din nou de mare, până când se confundă cu linia Plajei Mandra. Aici, in the middle of nowhere, se află Campingul Natura, un spaţiu destul de mare, parcelat prin alei cu nume geografice, umbrit, liniştit şi curat, unde cazarea costă „doar” 9 euro de persoană pe noapte.

Nu pierdem prea mult timp cu prospectarea locului, ci instalăm corturile şi ne grăbim la plajă, ora fiind deja târzie, aproape 19. Deşi e înnorat, iar soarele oricum s-a dus mult înspre apus, aerul e cald, iar apa, aşa cum ne-am obişnuit, un fel de supă cu valuri. Diferenţa faţă de faleza de la Batis este că aceasta pare a nu se termina, prelungirea ei sub apă ducând la exasperare pe cineva care vrea să înoate. Seamănă puţin cu ceea ce am întâlnit, demult de tot, în Platamonas – adică mergi mai bine de o sută de metri de la ţărm şi apa abia îţi ajunge la genunchi. Iar când, în sfârşit, devine mai adâncă, nisipul fin de până atunci se transformă în ditamai bolovanii, colţoşi şi acoperiţi de scoici şi alge. Ne folosim de această ocazie pentru a strânge relicve de crustacee, cochilii cât mai întregi, mari şi colorate, unele pentru propria colecţie, altele de oferit prietenilor de acasă.

Revenim de la plajă când începe să se întunece, ne bucurăm de un duş, într-un final, fierbinte, apoi decidem să ne cinstim cu ceva tare la terasa campingului; nu de alta, dar este singurul loc de „distracţie” în zonă, altfel izolarea e completă. Cred că-i cam dezamăgit cel care vine să ne ia comanda, probabil unul dintre patroni, întrucât nu vrem să mâncăm nimic (ne-a ajuns nota de plată din Kavala), ci doar câte o sticluţă de uzo, respectiv ţipuro, adică tot o răchie de felul uzoului, dar fără eucalipt. După aşa un aperitiv, revenim la corturi pentru cină şi somn, căci altceva nu prea ai ce face aici, iar mâine avem de mers tot drumul înapoi, până în Bucureşti. Peste noapte, pepenele stă la rece, într-o vitrină frigorifică – am descoperit că dispunem de o bucătărie bine echipată, cu frigidere, aragazuri şi chiar cuptoare cu microunde, plus un brotac frumos, galben, pe perete.

Ziua 9

Trezirea la 8, pentru că ne aşteaptă o zi lungă. Luăm micul dejun, strângem corturile şi câteva conuri imense de pin, după care ne îmbarcăm pentru lungul drum spre casă. Cred că niciunul nu are tragere de inimă pentru ceea ce înseamnă sfârşitul concediului. Şoseaua ne poartă prin Xanthi, un oraş mare, dar lovit din plin de criză, ca dovadă faptul că cea mai mare parte a magazinelor din centru s-au desfiinţat. Aici oprim cam un sfert de oră, cât să mâncăm o îngheţată, iar Paul, în stilul său caracteristic, să declanşeze alarma bisericii în care spera să prindă ultima parte din slujbă. Părăsim localitatea fără să fim reţinuţi de carabinieri sau mai ştiu eu ce şi îi dăm blană spre frontiera cu Bulgaria. Este vorba de un nou punct de trecere, deschis de curând, şi ne e teamă că vom avea dificultăţi în a-l găsi. Până una alta, dificultăţile se referă la nimerirea drumului în zona pustie de după Smynthi, de unde şoseaua devine o succesiune de serpentine, curbe şi ocoluri prin terenul accidentat al regiunii Myki. Până la Echinos nimerim fără probleme, apoi însă este o provocare să dibuim Ano Thermes, Thermes şi Iamatikes Piges (la intrarea în care trebuie să o luăm la stânga), mai ales că nu dăm de niciun indicator, nici spre vamă, nici spre prima localitate importantă bulgărească, Zlatograd.

După controlul paşapoartelor, cumpărarea unei noi viniete şi depăşirea localităţii mai sus menţionate, lucrurile reintră în normal în ceea ce priveşte itinerarul. Intrăm într-o zonă eminamente turcă, moştenire a paşalâcului care a fost Bulgaria în timpul Imperiului Otoman: Fotinovo, Dkebel, Kardjali şi, după multe ore de condus şi un pepene rece şi dulce devorat la marginea drumului, Haskovo, unde ajungem în jurul orelor 17; cu toţii, nu doar Andrej, avem nevoie de o pauză, plus că ar fi cazul să şi mâncăm ceva consistent. Nu avem timp de o plimbare extensivă prin oraşul vechi de un mileniu, care a fost repopulat cu bulgari abia la jumătatea secolului al XIX-lea, şi nici nu ajungem la una dintre edificiile sale emblematice: enorma statuie a Fecioarei Maria, cea mai mare din lume, pe care o poţi vedea din orice colţ al localităţii şi din împrejurimi. Putem numai să aruncăm o privire prin centrul pietonal extins, un exponat al ghiveciului arhitectural pentru care este vestit Haskovo – Bizanţul, otomanii, Renaşterea Naţională şi modernitatea axată pe neoclasic, toate şi-au lăsat amprenta peste oraş şi, cum era de aşteptat, mai ales pentru centru. Acesta, deşi gol într-o după-amiază toridă de duminică, este pustiu, iar cei care s-au încumetat să iasă di case s-au refugiat demult pe la terasele umbrite, cu câte o berea sau profiterol în faţă. Pe noi ne interesează mai mult aspectul culinar, ceea ce, ca şi în Goţe Delcev, este destul de greu de satisfăcut. Însă, ca şi acolo, descoperim un restaurant gen bufet, de fapt un împinge-tava cu o grămada de bunătăţi, de la ciorbe acre la diverse combinaţii de cărnuri cu garnitură şi de la şarlote la îngheţată. Sincer, aş fi luat câte ceva din fiecare, mai ales că ştiu că casă frigiderul plânge, gol-goluţ. După o masă copioasă şi, aşa cum prost ne-am obişnuit în Bulgaria, foarte ieftină, ne întoarcem la maşini şi ne continuăm drumul.

Urmează un exemplu clasic de oraş pur socialist, Dimitrovgrad, pe care nu ţinem defel să-l vedem, apoi Stara Zagora, Kazanlâc, Gabrova şi, târziu, la înserat, Veliko Târnovo, unde tot ce putem face este să trecem pe sub podul încărcat de vechi şi frumoase case şi să suspinăm a părere de rău. Spre deosebire de mulţi dintre amicii noştri, eu şi Paul n-am vizitat acest minunat oraş despre care am auzit atâtea. Biala şi Ruse sunt ultimele localităţi importante pe care le tranzităm în Bulgaria, pe un asfalt aproape impecabil, după care suntem nevoiţi să revenim la craterele marca Giurgiu, care ne întâmpină începând cu jumătatea românească a podului peste Dunăre. Până la Bucureşti nu mai avem mult şi ajungem cam la miezul nopţii, când s-au terminat şi cele mai târzii meciuri ale etapei, ascultate de Paul cu interes la radio, câte cinci minute din fiecare, prin rotaţie. Le mulţumim frumos Magdei şi lui Andrej că ne-au livrat întregi şi sănătoşi acasă şi ne grăbim să prindem câteva ore de somn înainte de a reîncepe munca. La două lucruri îmi mai stă mintea: dorinţa de vedea cât mai repede fotografiile şi întrebarea cât îmi va lua să descriu întreaga excursie. Prima „problemă” se va rezolva repede, în decurs de câteva zile. Răspunsul pentru a doua va veni în prima oră din 16 decembrie; din fericire, acelaşi an.

Fotografii

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Litoral, Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s