Agalloch & Alcest (The Silver Church, Bucureşti)

După ce sâmbătă Kogaionon şi DonisArt au adus Elite Dark Metal Evening în Braşov, duminică este rândul bucureştenilor să se bucure de prezenţa cunoscutei trupe din sfera dark Agalloch, având-o însă ca bonus pe mai tânăra Alcest în deschidere. The Silver Church, cu decorul său goth şi aerul uşor ciudat, este un loc bine ales pentru atmosfera unei seri ca aceasta, mai ales că înainte de începutul concertului sala este extrem de aglomerată, dincolo de aşteptările mele. Publicul român, în speţă bucureştean, arată din nou cât de imprevizibil şi surprinzător poate fi şi, fără să încerc să fiu cârcotaşă, mă întreb oare unde era atâta lume în cazul altor trupe care ar fi meritat poate mai multă atenţie.

Alcest este o trupă franceză înfiinţată acum zece ani, care după un EP, două LP-uri şi split-uri cu alte trupe pare să-şi fi găsit drumul, la black-metalul melodic şi atmosferic adăugându-se atitudinea şi sunetul shoegazing. Introspecţia şi detaşarea din muzică se însoţesc pe scenă cu apariţia statică şi lipsa aproape totală de comunicare directă cu publicul, iar dincolo de zidul creat prin distors şi efectele de chitară se intuieşte subtila linie melodică. Transmiterea mesajului revine în exclusivitate muzicii, iar tinerii francezi reuşesc de minune acest lucru, căci sunetul este clar, piesele bine legate şi expresive, armonia complexă şi sentimentul de melancolie copleşitor. Folosirea limbii materne dă un farmec aparte părţilor vocale cavernoase, însă ceea ce îmi place în mod deosebit este vocea a doua, clean şi corală, care se comportă ca un al cincilea instrument, liant al celorlalte patru. Reacţia unui public probabil la fel de surprins ca şi mine este pe măsură, mulţi dintre fanii Agalloch din primele rânduri cerând un bis Alcest, deşi nu pentru ea veniseră în mod special – un cadou neintenţionat pentru tobarul care luni îşi serbează ziua de naştere. În spatele elementului static, se vede că membrii Alcest se simt bine, cântă cu multă pasiune, iar liderul Neige rupe de câteva ori codul tăceri pentru a mulţumi din suflet audienţei.

Aflu cu această ocazie că un ingredient major al concertelor Agalloch îl reprezintă urmarea unui ritual. Cu toate că mitologia nordică păgână şi folclorul scandinav par nenatural suprapuse peste o trupă americană, încerc să nu urmăresc show-ul cu această prejudecată. Adevărul este că membrii trupei, în frunte cu frontman-ul John Haughm, îşi cunosc atât partitura muzicală, cât şi scenografia. Nu ştiu dacă mirodenia cu care ne-au „afumat” la început, asemănătoare tămâiei, este chiar lemn de aquilaria, cunoscut şi sub numele de „agalloch”, dar, împreună cu lumânările, vasele şi obiectele de ceremonie, are efect asupra unui public deja frenetic. De la Dead Winter Days şi As Embers Dress the Sky, îmi dau seama că o mare parte dintre cei prezenţi este formată din buni cunoscători ai trupei, care cântă împreună cu ea şi o aclamă încontinuu.

Nu mă număr printre aceştia, dar ascult cu plăcere muzica uneori stranie a americanilor, în care se împletesc folk-metal de avangardă ce are rădăcinile în muzica tradiţională nordică, doom-metal, black-metal atmosferic şi mesaje legate de riturile păgâne ale naturii. Mă refer la piese precum I Am the Wooden Doors, The Hawthorne Passage şi Not Unlike the Waves, aceasta din urmă fiind cea care îmi şi place cel mai mult. În afară de expresivitatea din gesturile vocal-chitaristului Haughm, despre a cărui voce nu pot spune însă nimic deosebit, foarte activ şi expansiv este chitaristul Don Anderson, care trăieşte ceea ce cântă şi adeseori pare una cu chitara sa. De altfel, întreaga trupă este comunicativă, încurajată de nişte oameni foarte fericiţi că o văd.

Percepţia mi se schimbă însă la un moment dat, începând cu Our Fortress Is Burning… – Bloodbirds, când asupra mea se instalează un prin sentiment de plictiseală, dat mai ales de monotonia unor pasaje mult prea lungi prin care sunt legate piesele, pasaje care, după părerea mea, nu spun nimic, nu aduc nimic, sunt în plus (şi ştiu că pentru afirmaţia asta mă vor taxa mulţi, dar n-am ce-i face, profunzimea momentului trece pe lângă mine). Acum reuşesc să mă lămuresc de faptul că tobarul Aesop Dekker este din alt film, total depăşit de situaţie; greşelile pe care până şi urechile mele de tablă le sesizează nu-s intenţionate, pentru a sugera vreun sentiment general de nesiguranţă care ar completa atmosfera, ci sunt pur şi simplu greşeli. Multe. Şi nu cred că din cauza problemelor de sunet de care s-au plâns colegii săi la început şi care par a fi remediate.

Prima părăsire a scenei încheie ca un cerc ritualul, tot cu mirodenii şi lumânări, dar este clar că trupeţii vor da curs cererii insistente a unui public fidel şi vor reveni. După Falling Snow şi The Lodge, în timpul cărora puterea de concentrare îmi scade şi mai mult, concertul poate fi considerat încheiat, mai ales că pe scenă sunt invitaţi şi membrii trupei Alcest, care mulţumesc pentru şansa de a cânta în deschiderea Agalloch. Unii dintre spectatori sunt deja la ieşire, bucuroşi de beţele sau penele prinse cu efort, când americanii revin, spunând că s-au gândit să răsplătească devotamentul şi căldura cu care au fost primiţi cu încă o piesă, mai ales că timpul le permite. Nu ştiu numele piesei, doar faptul că este de pe primele înregistrări; şi mai ştiu că alegerea este inspirată, căci trecerea la o piesă mai agresivă, mai dinamică mă face să plec de la concert spunându-mi că a meritat, atât pentru Alcest, cât şi pentru Agalloch.

Fotografii