Giselastraβe 24

„I’m hollowed,
Inside me
I’m turning cold.
The last touch
Left lifeless
Like a winter’s rose.”

„De unde naiba sunt versurile astea, e un refren care parcă vine din altă viaţă. De mi-aş putea aminti… Fir-ar să fie, de două ore mă obsedează.”

„So hollowed
And broken
Laid to the ground.
In silence
Departed
Without a sound.”

„Frate, şi-mi sună şi melodia, numai numele nu. Nici măcar n-am reuşit să revăd notiţele astea.”

– Doamnelor şi domnilor, începem procedura de aterizare. Vă rugăm, îndreptaţi…

Marius lăsă dosarul deoparte şi îşi prinse centura de siguranţă în timp ce însoţitoarea de zbor recita instrucţiunile. Apoi continuă să fredoneze refrenul insinuat bine în creierul său, până când Dan, instalat confortabil alături, începu să se întindă şi să caşte.

– Am dormit tot drumul. Tu?

– Hmm, nu prea. Am încercat să mă uit pe ultimele notiţe.

– Hai, lasă, acum nu mai contează. Proiectul e beton, dacă au un pic de creier or să accepte fără rezerve.

– Doamnelor şi domnilor, bine aţi venit în München. Ora locală este 7:30. Pentru siguranţa dumneavoastră, rămâneţi aşezaţi şi…

– Marius, sper că germana ta vorbită n-a ruginit. Pe tine e baza la fineţuri.

– Da, Dane, ştiu. Oricum, aşa cum am convenit, cea mai mare parte a discuţiilor va avea loc în engleză. Până la urmă, tu eşti şeful şi tu aprobi chestiile organizatorice. Doar dacă o fi vreun detaliu tehnic.

– În numele Lufthansa şi al întregului echipaj, vă mulţumim că aţi ales…

În zgomotul general, Marius şi Dan îşi făcură loc prin aglomeraţie şi profitară de faptul că nu aveau bagaj de cală. La „Sosiri”, îl văzură repede pe tipul înalt şi blond, neamţ tipic, care-i aştepta cu plăcuţa cu nume. Li se adresă într-o engleză ireproşabilă.

– Eu sunt Michael, am vorbit deja pe e-mail. Haideţi la maşină, traficul începe să se aglomereze. Vă duc mai întâi la hotel, apoi mergem la sediu. În regulă?

– Da, e ok, răspunse Dan. Cred că un sfert de oră ne ajunge să ne lăsăm bagajul şi să ne facem prezentabili. Sper că aveţi cafea tare la firmă.

Coborâră în parcare, iar Michael le arătă dubiţa.

– Îmi cer scuze, era singura disponibilă. Dar credeţi-mă, se stă comod în ea.

„BioWelt, BioWelt… Îmi sună cunoscut şi nu prea. Dar copacul cu trunchiul vârtej de apă din siglă îmi e cu siguranţă cunoscut. La naiba, de unde? Se pare că azi nu-i ziua cea mai bună a memoriei mele.”

– BioWelt? întrebă Marius. E un departament?

– Haha, nu. A fost o firmă mai mică, germano-franceză, Geotronika a cumpărat-o acum câţiva ani buni. Aveau utilitare bune, aşa că le-am păstrat şi nici nu am schimbat înscrisurile.

* * *

Dan avusese dreptate, nu aveau de ce să zăbovească la hotel; în plus, erau nerăbdători să se întâlnească, în sfârşit, cu omul care putea decide ca un proiect de amploare considerabilă să adopte soluţia tehnică a micii lor firme bucureştene. Şi dacă pentru Geotronika era un proiect însemnat, pentru ei era cel mai mare peşte pe care l-ar fi prins vreodată. Da, clar, Dan era şeful – adică patronul şi învârtitorul pe degete al resurselor; managerul, mintea financiară şi organizatorică. Aşa porniseră la drum, iar Marius n-ar fi schimbat cu nimic situaţia. Era un inginer biotehnic excelent, poate printre cei mai buni dintre puţinii rămaşi în România, şi câteodată se întreba uşor panicat dacă nu cumva îşi iubeşte munca la fel ca pe cei doi copii. Iar proiectul acesta… spera că a reuşit să-l convingă pe Dan să vadă şi dincolo de cifre – colosale, trebuia să recunoască. Dar pe măsură ce lucra la el îşi dădea seama că l-ar fi făcut şi cu o plată de subzistenţă; mda, asta nu i-a menţionat-o lui Dan care ar fi luat foc, dar rezultatul ar fi fost că putea scoate apă din piatră seacă. În plus, văzuse cam ce au cei de la Geotronika în laboratoare şi pe teren – visul oricărui împătimit de inginerie. Trebuiau să câştige proiectul. După luni de negocieri financiare şi tehnice, deja părea imposibil să se întâmple altfel, dar episodul decisiv avea să se desfăşoare în dimineaţa aceea, la sediul companiei muncheneze. Marius simţea cum tremură de nerăbdare şi emoţie. Noroc – noroc! – că şi-a exersat din plin în ultimul timp germana pe care n-o mai vorbise din timpul facultăţii, când studiase la Stuttgart. De când Dan venise cu ideea subcontractării acestui proiect, şi-a cumpărat săptămânal „Die Zeit” şi nu odată s-a surprins vorbind singur nemţeşte. Măcar pentru asta, şi tot trebuiau să „prindă” contractul.

– Domnilor, pe aici, îi invită Michael în sediul Geotronika, impunător şi destul de impersonal. L-am anunţat deja pe Herr Lehmann şi vi se va alătura în curând, împreună cu echipa.

Îi conduse la ultimul etaj şi-i rugă să ia loc în sala principală de şedinţe, prin ai cărei pereţii în întregime din sticlă li se desfăşura la picioare frumoasa metropolă. Ce păcat, se gândi Marius, nu vor avea timp să vadă mai nimic din pitorescul oraş în care ajungeau pentru prima oară.

Într-adevăr, nu apucaseră să bea mai mult de două guri din cafeaua neagră care-i aştepta în sală când Karl Lehmann intră pe uşă, însoţit de un grup destul de numeros.

– Bine aţi venit, domnii mei. Mă bucur să vă văd pe viu după atâtea teleconferinţe. Herr Dan, Herr Marius, vă prezint… Echipa! Pe unii dintre ei îi ştiţi din şedinţele noastre, pe alţii din e-mail-uri, iar cu restul vă veţi familiariza în curând. Echipa, vă amintesc că vom folosi ca limbă oficială engleza, dar dacă vreun termen tehnic vă depăşeşte nu ezitaţi să-l întrebaţi pe Marius şi veţi primi explicaţia în germană.

Marius nu-şi putu reţine un zâmbet – era nostim cum se tutuiau de ceva timp, dar neamţul de Lehmann tot nu putea să nu adauge un „Herr” înaintea numelor lor; şi, la cum îşi amintea de conaţionalii acestuia, nu ar fi renunţat la apelativul politicos nici după cea mai cruntă noapte de beţie petrecută împreună. Şi… dintr-odată zâmbetul îi îngheţă, în timp ce pe uşa lăsată întredeschisă intră cu graba cuiva care a întârziat ocupantul ultimului scaun rămas liber. Ocupanta. Era imposibil. Dacă ar fi putut să iasă din starea de încremenire, s-ar fi frecat la ochi. Imposibil, şi totuşi era acolo. Iar când ea îşi ridică privirea din foile pe care încă le parcurgea când intrase şi îi întâlni figura, avu o tresărire uimită care i se schimbă repede într-o mină amuzată. Aşa, Marius, ţine-ţi prezentarea dacă mai poţi…

Reuşi totuşi să se adune până când Karl şi Dan terminară cu amabilităţile şi două prezentări generale. Avu nevoie de toate resursele să-şi reţină tremuratul vocii şi al mâinii în timp ce intra în detalii tehnice şi parcurgea schemele afişate de proiector. Îl ajută pasiunea pe care o investise în proiect şi încercă să-şi amintească în permanenţă că nimic nu trebuie să-i împiedice să obţină contractul. Se forţă să nu se mai gândească la altceva şi abia aplauzele de la final îl făcură să răsufle uşurat. Urmară întrebările, multe privind detalii tehnice la care avu nevoie de suficientă atenţie pentru a se exprima corect şi coerent în germană, aşa că aproape că uită de apariţia surprinzătoare până auzi o voce atât de cunoscută:

– De ce aţi ales metoda reglării directe a cuplului de torsiune pentru modulaţia în durată a impulsurilor? Direkte Selbstregelung? La o primă vedere, aş zice că modulaţia vectorului spaţial este mai la îndemână de implementat cu tehnica de care deja dispunem pentru motoarele trifazice. Vreun motiv pentru care n-aţi optat pentru Raumzeigermodulation?

– Ah, da, n-aţi cunoscut-o pe Anna încă, interveni Karl. Un adevărat avocat al diavolului. Aveţi grijă, pe cât e de cârcotaşa, pe atât e de implicată în proiect. Dacă era numai ea, şi tot ar fi meritat să cumpărăm BioWelt. Haha, şi faza nostimă e că vă poate lua la bani mărunţi şi în română, e limba ei maternă.

Marius reuşi să încropească un răspuns cât de cât satisfăcător, în timp ce în minte conexiunile se realizau cu repeziciune: corect, BioWelt. Germano-franceză cu vârtejul de apă şi copacul, adică BioMonde, adică nebunii care voiau să irige cu apă desalinizată din Atlantic deşertul care începe de la Merzouga, adică nebunii pentru care Ana n-ar fi vrut să facă echipă cu el la proaspăt începuta afacere a lui Dan, adică, adică, adică… Lucrurile începeau să se lege şi nu i se mai păru ciudat că Ana lucra acum la Geotronika, în cadrul unui proiect de optimizare a resurselor de apă. Singurul lucru ciudat era că la acelaşi proiect urma să lucreze şi el, inginer-şef. Plus faptul că era pentru prima dată când  o revedea după… cât să fi fost… treisprezece ani?

În pauza de masă, reuşi să o studieze din spatele lentilelor uşor fumurii, în timp ce dădea impresia că organizează un dosar. Fuseseră colegi în facultate şi erau de-o vârstă, dar ea arăta cu zece ani mai tânără – foarte puţin schimbată faţă de ultima dată când o privise în faţă. Ultima ceartă. La fel de frumoasă, la fel de naturală în blugi şi cămaşă, cu acelaşi zâmbet amar-ironic. Tunsoarea era alta, iar figura avea o paloare necunoscută pe vremea facultăţii, dar altfel era aceeaşi. Inclusiv vocea.

Îşi făcu curaj, luă cel mai degajat aer de care era în stare, se apropie de ea şi o salută – asta încercând să uite că aceiaşi treisprezece ani lăsaseră urme mult mai adânci pe înfăţişarea lui.

– O adevărată surpriză, Ana. Aproape că am înlemnit când te-am văzut.

– Închipuieşte-ţi că surpriza a fost de partea mea. Mă bucur că nu eu a trebuit să ţin prezentarea de mai devreme, îi răspunse ea, adăugând un zâmbet şugubăţ.

– Nu-mi vine să cred, nu te-ai schimbat deloc.

– Oho, ba da, nici n-ai idee cât. Şi nu mă refer doar la câteva riduri. Apropo, nu-i deloc rău cu ce-aţi venit voi.

– Crezi? Am înţeles că cei mai mulţi colegi ai tăi mănâncă la cantina firmei. Mă însoţeşti la prânz? Mi-ar plăcea să stăm de vorbă.

– Nu pot, mai am o şedinţă. Dar culege-mă după serviciu. Mergem într-o bodegă şi depănăm amintiri. E bine la 5? În orice caz, uite cartea mea de vizită, mă suni dacă apare ceva.

– „Anna Schinkei”? Acum e A-n-n-a? o întrebă râzând.

– Mda, crede sau nu, dar nemţii se încurcau rău de tot cu un singur „n”, era prea simplu. Deh, naţie de ciudaţi, zise cu un rânjet. Despre partea cu „Şincai” îţi dai şi singur seama. Habar n-ai cât de haios sună Karl când spune „Marius”… După cum ziceam, trebuie să plec. Rămâne 5?

– Cu siguranţă. Te sun.

* * *

Niciodată nu i se păruse vreodată lui Marius că trec ceasurile mai greu, noroc cu asaltul întrebărilor lui Karl şi ale subordonaţilor săi, plus traducerile făcute lui Dan. În mod clar, oamenii erau interesaţi şi părea doar o chestiune de timp până să bată palma. Dintr-odată, îl lovi: ar fi lucrat cu Ana. Suprarealist. Dar ar fi putut? S-o vadă şi s-o audă zilnic? Marea dragoste a vieţii lui la care renunţase pentru altă mare dragoste, munca sa, în timp ce şi ea îşi urma pasiunea pentru apă sau, mai bine zis, lipsa ei. Ce-i drept, dacă stătea acum să se gândească – el întors în România unde îl aştepta un post sigur la firma abia înfiinţată a prietenului său şi un prim contract gras cu statul obţinut de tatăl lui Dan, ea voluntar cu minim de resurse în lupta împotriva deşertificării estului Marocului – parcă ieşea cu o imagine uşor şifonată. Marea dragoste a vieţii lui la care renunţase atât de uşor, după cum avusese timp să-şi dea seama şi să recunoască iar şi iar în ultimii treisprezece ani. Ar fi putut lucra cu ea şi să rămână zdravăn?

Până una alta, o s-o ia pas cu pas. Mai întâi, ora 5. Cu zece minute mai devreme, îi formă numărul, iar ea îi confirmă că îl aşteaptă la ieşire.

– M-am gândit bine, mergem la Pfistermühle. O să-ţi placă, îţi garantez. Plus că nivelul de zgomot e minim, o să putem sta de vorbă în voie. Luăm metroul, adăugă când văzu că Marius încearcă să oprească un taxi. Crede-mă, ajungem mult mai repede. Hai.

* * *

Era devreme într-o zi de lucru, aşa că erau suficiente mese libere. Găsiră una mai retrasă şi, după ce comandară vin, se uitară lung unul la celălalt, într-un prim vizibil moment stânjenitor. Ana vorbi prima:

– Repet, mi-a plăcut ce am văzut azi; poate că n-ar trebui să divulg asta, dar e de departe cea mai bună variantă. Să nu vă speriaţi însă când dosarul vostru va fi întors pe toate părţile. O fi Geotronika o corporaţie, dar crede-mă că oamenii sunt nu doar super-profesionişti, ci şi foarte implicaţi în munca lor. Karl e un tip simpatic şi jovial, însă e brici în profesia sa şi îi pasă de proiectul ăsta ca de copiii lui. O să vă treacă prin ciur şi dârmon, însă o face numai pentru că…

Mâna lui ridicată o opri în mijlocul frazei.

– Tu vorbeşti serios? E ridicol. Stăm pentru prima dată faţă în faţă după nu ştiu câţi ani şi vorbim despre munca? Asta-i tot? E stupid…

– Stupid zici? Şi despre ce-ai vrea să vorbim, Marius? Nu avem la îndemână decât trecutul. Să vorbim despre cât de mult ne-am iubit? Despre cum m-ai trădat, alegând pentru mine? Despre cum mi s-a rupt sufletul când am văzut că ai plecat fără să dai un semn? Despre laşitate? Despre politica struţului?

– Anya, stai…

– Las-o pe Anya, Anya a rămas în camera aia goală, căutându-te cu disperare. Dar poate vrei să vorbim de ceva mai recent, aflat de la foştii noştri colegi de facultate… Despre cum te-ai însurat cu Izabela? Cea mai altfel decât mine colegă, cea mai de treabă, cea mai bună, cea mai blândă, cea mai incoloră, inodoră şi insipidă din an, cu singurul aspect interesant numele…

– Ascultă, n-ai decât să zici despre mine ce vrei, am fost un prost şi un laş, dar n-o insulta pe Izabela, nu ţi-a greşit cu nimic!

– Cum aş putea-o insulta mai tare decât a făcut-o soţul ei când şi-a scos verigheta înainte de a ieşi în oraş cu altă femeie?!

Marius rămase o secundă cu gura deschisă, apoi începu să râdă nestăvilit.

– Am avut dreptate, Ana, nu te-ai schimbat deloc. Mult prea directă pentru binele interlocutorului tău. Nu, nu mă contrazice. Eşti exact aceeaşi femeie pe care am iubit-o până la durere şi de lângă care am plecat crezând că-i fac un bine. Repet – am fost un prost şi un laş. Un egoist odios care şi-a băgat capul în nisip, având impresia că dacă ignoră realitatea aceasta nu se întâmplă. Da, să vorbim despre asta. Dar şi despre lucrurile pe care nu le ştii.

– Ca de exemplu? întrebă Ana, acum calmă şi uşor amuzată.

– De exemplu care era situaţia când am plecat. Erai trup şi suflet implicată în ce se întâmpla la Merzouga şi al naibii de bună în ce făceai. Ce propunea Dan la Bucureşti era extrem de tentant, doream să intru în asta şi te voiam cu mine, dar ştiam că te-ar fi pus într-o gravă dilemă. Pe de altă parte, nu te voiam în aceeaşi afacere cu mine, n-aş fi făcut faţă nici competiţiei, nici presiunii. Aşa că am făcut o alegere.

– Pentru tine. Şi pentru mine.

– Da. Cea mai grea şi mai incorectă alegere a vieţii mele.

– Nu-mi spui prea multe lucruri noi, ce nu ştiam intuiam oricum. Dar stai să văd dacă am priceput bine: nici măcar nu m-ai întrebat dacă m-aş băga în afacerea amicului tău pentru că ţi-a fost teamă că… aş fi mai bună decât tine?!

– Dacă vrei s-o rezumi aşa, da, mi-a fost teamă. Am mai crescut între timp, acum n-aş mai avea niciun complex să lucrez cu tine, chiar dacă probabil că în continuare eşti mai bună.

– Să te întreb ceva – de ce îmi spui acum toate astea? Ce rost au aceste destăinuiri tardive?

– M-am gândit că îţi datorez adevărul. Că ar fi mai bine aşa.

– Mai bine aşa? întrebă Ana moale, cu mult amar în voce. Mai bine cui? Cu siguranţă nu mie. Pe tine însă te înţeleg, tocmai ai pus pe umerii mei povara vinovăţiei tale. Nu toate spovedaniile sunt binevenite, Marius. Dacă aştepţi compasiunea mea, greşeşti. Cel mult îţi pot oferi o milă dispreţuitoare.

– Îmi ajunge. Nici nu pot spera la mai mult. Dar vreau să nu te îndoieşti de un lucru pe care-l ştiai; te-am iubit enorm. Aşa egoist şi crud şi cum am ştiu eu. Cum ştiu eu. Cum te iubesc şi acum… Culmea tupeului.

Ana nu-i răspunse nimic. Se uită lung la el pe deasupra paharului, apoi se ridică încet. Ocoli masa şi veni lângă el, continuând să-l privească lung şi preocupat, dar acum de sus. Îi prinse faţa în mâini şi îl sărută. Profită de surpriza lui pentru a-i şopti:

– Ai dreptate. Nu m-am schimbat. Sunt aceeaşi gâscă proastă şi necugetată.

Apoi îl sărută din nou, intens, năvalnic, răscolindu-i toate amintirile. Da, era neschimbată ca şi pasiunile care îi răvăşeau iarăşi mintea şi trupul. Respiraţia, parfumul, chiar şi textura pielii. Anya lui. Nu-şi dădu seama când se desprinse de el, nici cât trecuse. Îşi trase peste masă paharul de vin şi-l atinse de al lui, într-un clinchet abia auzit.

– Pentru prezent. Fără trecut. Ce zici?

– Pentru prezent.

* * *

– Mă conduci acasă? Merg oricum pe jos, nu-i departe.

– Sigur, îi răspunse Marius. M-au cam ajuns oboseala şi vinul, aşa că o plimbare răcoroasă mi-ar face bine.

– Oraşul ăsta e superb noaptea, o să vezi, adăugă ea în timp ce intrau în Max-Joseph-Platz. Facem cam jumătate de oră, preferi să luăm metroul?

– Glumeşti? Să dau jumătate de oră de plimbat cu tine de mână pe străzi pe zece minute mundane prin tuneluri de cârtiţă?

– Da, tot inginerul romantic şi meşterit în vorbe ai rămas. Atunci hai pe Theatinerstraße, prin Odeonsplatz, ocolim puţin dar o să-ţi placă.

– Deja îmi place, îi răspunse Marius, strângându-i mai tare mâna şi ţinând-o cât mai aproape de el.

Ana avusese dreptate, München-ul era frumos ca în fiecare noapte, dar lui nu-i păsa nici de luxoasa Perusastraße, nici de superba Odeonsplatz cu a sa biserică înecată în lumină, nici de iluştrii clasici ce străjuiau intrarea bibliotecii universitare, nici măcar de triumfalul arc Siegestor. Dădea din cap aprobator şi prefăcut fascinat la indicaţiile Anei, dar putea la fel de bine să-i prezinte groapa de gunoi de la Glina. Era nebun de fericire şi-i sorbea fiecare cuvânt doar pentru sunetele însele, fără să mai conteze conţinutul.

– Mai avem puţin, spuse Ana, în timp ce lăsau în urmă bulevardul larg Leopoldstraße.

– Giselastraβe, observă Marius.

– Da, ador zona asta. E plină de clădiri vechi, cu personalitate, dar în acelaşi timp geme de tinereţe. Universität e la o aruncătură de băţ, aşa că trăiesc mai mult printre studenţi; mă simt ca-n facultate.

– Pai probabil că d-asta arăţi la fel ca ultima dată când te-am văzut…

– Hai, lasă vraja, am ajuns. Numărul 24, adăugă ea când îl opri în faţa unei vile superbe şi uşor atipice prin forma sa ţuguiată.

– Să nu-mi spui că-i a ta…

– Ce? Casa? Hahaha, bună gluma. Câştig bine, dar nici chiar aşa. Locuiesc la mansardă, e spaţioasă, intimă şi… norocoasă. Nu plătesc nimic. Am avut bafta să dau peste nişte saşi bătrâni pe care bunicul meu i-a ajutat cât a putut când au fost strămutaţi forţat în Bărăgan. Hai sus, mai stăm la palavre.

Marius spera să audă o astfel de invitaţie aşa că nu o aşteptă pe a doua. O urmă în curtea umbrită de un stejar, apoi pe scările spre mansardă. Aceasta îi plăcu pe loc, era exact cum o descrisese Ana – spaţioasă şi intimă; în plus, mustea de personalitatea locatarei sale, un haos organizat, cărţi, reviste, CD-uri şi animale de pluş.

– Anya… Nu, măcar acum lasă-mă să-ţi spun Anya. Nu-mi dau seama dacă mă distrugi sau mă autodistrug. Dar, oricum ar fi, îţi mulţumesc.

O strânse în braţe de parcă ar fi vrut să o facă parte din el, sărutându-i părul, gâtul, umerii, palmele. Ana îl întrerupse scurt:

– Da, aşa e, la naiba cu palavrele alea…

Şi îl sărută cu aceeaşi pasiune ca în restaurant, în timp ce degetele  îi descheiau nasturii cămăşii. Anya lui, Anya lui…

* * *

Deşteptătorul sună furios la ora 7, până când mâna adormită a Anei reuşi să iasă din îmbrăţişarea lui Marius şi să-l oprească.

– Marius, dacă nu mă înşel, la 9 aveţi o nouă şedinţă cu Karl, nu? întrebă ea în timp ce se întindea după un tricou lălâu. Ar trebui să te grăbeşti.

– Păi nu mergem împreună?

– Nu, mai am ceva de rezolvat în oraş. Ne vedem acolo. Ah, îmi pare rău, n-am nimic de mâncare; nici măcar cafea… Nu aşteptam musafiri.

– Nu-i nimic, oricum mi-a plăcut cafeaua de la Geotronika. Atunci la şedinţă?

– Da. Cred că vei mai fi bombardat şi azi cu întrebări. Ştii să ajungi? Vezi că e o staţie de metrou cum ieşi în bulevard imediat la dreapta. N-ai cum s-o ratezi, lângă ea e o statuie enormă şi sinistru de urâtă, Walking Man. Sau să-ţi chem un taxi?

– Mai bine un taxi. Nici nu m-am dezmeticit bine pe ce lume sunt.

Ana formă un număr şi spuse:

– Germeringer? O maşină pe Giselastraβe 24, vă rog… Marius… Bine, mulţumesc. În cinci minute, cred că trebuie să te grăbeşti puţin. Ne vedem mai târziu.

– Abia aştept, Any… Ana.

Se încălţă în viteză, îşi luă mapa şi coborî în viteză. Jos, taxiul îl aştepta deja. Urcă, dădu adresa şi se afundă în documentele din mapă, deşi gândurile îi fugeau aiurea. Cele mai multe la Ana şi la noaptea care trecuse, dar se surprinse zâmbind când se gândi la faţa lui Dan când şi-o fi dat seama că n-a mai ajuns la hotel. La Geotronika află cu surprindere că cursa fusese deja plătită on-line, apoi se îndreptă spre sala de şedinţe, avid de cafea. Nu dormise prea mult noaptea din urmă şi, constată el cu regret, nici nu mai avea rezistenţa din facultate.

În timp ce savura a doua cafea, lumea începu să se adune. Dan se apropie de el cu un amestec de curiozitate şi reproş în priviri, dar nu apucă să-l întrebe nimic. Tocmai intra şi Karl, aşa că trebuia să-şi amâne interogatoriul pentru mai târziu. Marius îşi aranjă materialele şi porni proiectorul, în timp ce o tot căuta pe Ana prin sală. Cum însă nu mai erau decât câteva minute până la 9 iar oamenii păreau nerăbdători să înceapă, îl întrebă în şoaptă pe Dan:

– Suntem toţi?

– Da, la fel ca ieri.

– Păi şi tipa care a întârziat ieri? Nu mai vine?

– Care tipă, Marius?

– Bruneta tunsă scurt. Frumuşică foc. Hai, măi, aia care a întrebat la final de Direkte Selbstregelung.

– Cred că ai fumat ceva. Unu la mână, nimeni n-a întrebat de Direkte Selbstregelung, atâta lucru pricep şi eu în germană, că doar e şi proiectul meu. Doi la mână, nemţoaică frumuşică foc? Pe bune, ce-ai fumat, că e tare.

– Dar nu e nem… Şi se opri, ceva nu era în regulă. O să cerceteze mai târziu, acum avea de ţinut o prezentare.

* * *

De data asta întrebările îi erau adresate mai mult lui Dan, legate de partea administrativă şi financiară. Aşa că ascultă cu jumătate de atenţie, iar cu cealaltă căută pe net numărul companiei de taxiuri. Avea de gând ca, imediat după şedinţă, să se întoarcă la Ana acasă şi să înţeleagă ce se petrece. Numai că nu găsi nicio Germeringer. Până la urmă, dădu de o informaţie veche de mai bine de şapte ani, un scurt articol în care era anunţată desfiinţarea companiei. Hmm, să n-o fi auzit el bine pe Ana? În fine.

Lumea deja părăsea sala, iar Karl îi anunţă că proiectul e ca şi adjudecat. Urma să semneze toate actele după-amiază, dar era nevoie numai de Dan. Profită deci de ocazie şi se extrase diplomatic din context, nerăbdător să o sune pe Ana. Constată destul de iritat că nu mai găseşte cartea ei de vizită, dar căută în istoricul apelurilor şi îl găsi pe cel de ieri, de câteva zeci de secunde. Apelă numărul din nou. Un sunet bruiat şi vocea robotului:

– Număr nealocat.

Ei hai că asta e prea de tot. Mai încercă o dată, acelaşi rezultat. Formă cifră cu cifră. Acelaşi robot.

Confuz şi furios, se îndreptă spre metrou şi întrebă la un ghişeu de Giselastraβe. Operatoarea îi arătă pe hartă staţia şi îi explică ce trenuri să ia. În douăzeci de minute era acolo, dar i se păru o eternitate. Ieşi în grabă la suprafaţă şi dădu cu ochii de arătarea albă şi înaltă de care-i spusese Ana. Aşa era, urâtă creatură. A, da, uite şi Giselastraβe, nu-i mult de mers până la numărul 24.

– 18… 20… 22… Stai puţin, ce mama naibii?!

La numărul 24 se înălţa un bloc destul de nou; scund ca toate clădirile din zonă, dar totuşi un bloc, nu vila în care intrase azi-noapte.

– Ceva nu-i bine, îşi zise şi o luă înapoi, căutând o plăcuţă cu numele. Sigur greşise strada, mai ales că aseară mai degrabă plutea decât mergea. Şi totuşi, se afla pe Giselastraβe. Iar la 24 era acelaşi bloc de mai devreme.

Se mai învârti în sus şi-n jos pe stradă, până când văzu o cucoană în vârstă care îşi plimba câinele.

– Doamnă, nu va supăraţi, aici e Giselastraβe?

– Da, aici e. Căutaţi ceva anume?

– Numărul 24.

– Păi ăsta e, staţi în faţa lui.

– Văd, dar cred că am nişte informaţii greşite. Eu ştiam că e o vilă albă, cu acoperişul ţuguiat şi blazon deasupra intrării.

– Ooo, înseamnă că n-aţi mai fost demult pe-aici. Vorbiţi de Stillerhaus, dar a ars acum vreo… zece ani.

– A ars?

– Da, da, îmi amintesc bine, a fost vânzoleală mare în miez de noapte, risca să se extindă şi la vecini din cauza unui stejar gros din curte. Din fericire familia nu era acasă, altfel s-ar fi lăsat cu multe victime. Doar locatara de la mansardă n-a avut acelaşi noroc, a murit în incendiu. Mare păcat, o fată aşa tânără şi frumoasă… Străină cred. Domnul meu, vă simţiţi bine?

– Da, da, se pare că memoria îmi joacă feste. Vă mulţumesc, adăugă Marius, în timp ce simţea cum totul se învârte în jurul lui ca un vârtej.

Se aşeză pe o bancă să-şi revină, dar tot ce putea simţi era cum gândurile i se umpleau de versurile unui cântec trist, rămas undeva într-un cotlon al amintirii:

„I’m hollowed,
Inside me
Everything is cold.
The last breath
Left lifeless,
Sent out my soul.
So hollowed
And broken
Under the ground.
In darkness
United
Forever more.”

(01 nov 2014)

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s