Masivul Penteleu (Munţi Buzăului)

După o lungă – mult prea lungă – pauză, merg în sfârşit la munte. Nu cine ştie ce, doar cât să mă mişc un pic şi să mă mai ia soarele. Şi când mă gândesc că anul trecut pe vremea asta eram deja neagră cu bronzul de Nepal… Asta e, ce câine am fost şi ce javră am ajuns.

Tura este încropită de Bacea şi ne include pe mine, Iza, Suru, Hanna, Cati, Raluca, Tibi şi Kat. Eu mă bucur de explorarea unei părţi din Munţii Buzăului unde n-am ajuns niciodată, deşi mi-am propus de mai multe ori: Masivul Penteleu, al cărui vârf se vede adesea din Ciucaş ca o piramidă solitară.

Pornim dis de dimineaţă cu destinaţia Varlaam; acolo cele trei maşini continuă pe DC173, un drum de pământ decent, dar plin de praf; acum e bine aşa, dar nu vreau să ştiu ce noroi se face după vreo ploaie. Înaintăm destul de mult pe lângă Bâsca Mare şi lăsăm maşinile în apropierea Gurii Cernatului (650 m), iar în jur de ora 10:30 ne pregătim de drum. Planul este să urmăm primul traseu tematic din zonă, adică forestierul însemnat cu bandă roşie ce duce până pe vârf; Bacea îl ştie bine după o poveste obositoare cu bicicletele şi consideră că este cea mai bună variantă de a ne reacomoda cu muntele.

După cum suntem fiecare gata, ne punem la mers. Eu mă moşcăi ca de obicei cu echipatul şi, cum doar Cati a rămas la maşină, îi spun să nu stea după mine, ci să li se alăture celorlalţi. Am încredere că la mers o să mă mişc cu mult mai mult talent, aşa că nu-i problemă să fiu ultima. După cum mă aşteptam, prind grupul relativ repede din urmă, mai ales că poposea la prima răscruce mai mare. Întreb de Cati – care Cati? Cati nu e. Eu – perplexă. Le explic ce şi cum şi ne gândim că a intrat în vreun boschet, iar eu am trecut pe lângă ea. Las deci rucsacul şi-i dau alergare la vale, strigând „Cati” din toate puterile; ajung la maşini, nici urmă. Continui un pic spre sat şi intru pe celălalt marcaj din zonă, alt drum forestier. Nimic. Alerg şi strig ceva timp, încercând să-mi dau seama când e cazul să mă întorc. Din faţă apare o maşină şi-l întreb pe şofer dacă a văzut-o pe coechipiera noastră, îmi spune că nu, aşa că pornesc înapoi. Mai dau nişte strigăte inutile în jurul maşinilor şi mă grăbesc spre grup. Acolo hotărâm: nu ştim unde e Cati, semnal la telefon nu avem; nu ne facem griji că ar păţi ceva, dar cel mai înţelept ar fi s-o aşteptăm la maşini.

Şi când dăm să plecăm, de sus vine aceeaşi maşină (care ajunsese şi aici cât urcam eu), iar din ea coboară… Cati! Explicaţie: nu ne-am înţeles! Fata a plecat după grup, grupul deja se urnise şi, ştiind că urmăm banda roşie spre vârf, a luat-o – corect – pe poteca marcată cu bandă roşie. Numai că aceasta taie o mare serpentină a drumului şi ajunge în el mult, mult mai sus. Noroc că a apucat să iasă deja în drum când a trecut maşina pe lângă ea şi a fost întrebată dacă e cu grupul care o aşteaptă jos; grup pe care biata de ea încerca să-l prindă şi nu înţelegea de ce nu o face. Sinceră să fiu, deşi e clar că am trecut pe lângă acea desprindere a benzii roşii cât o căutam pe Cati, zău că n-am văzut cele trei (3!) mari semne din dreptul ei, că poate aşa îmi dădea prin cap ce s-a întâmplat. Sincer, nu o dată s-a întâmplat ca cineva să se piardă de grup, dar chiar aş la început de traseu chiar că n-am mai păţit-o. Partea bună e că după atâta alergat eu mă simt bine, deci mulţumesc Shaun T, chiar dacă te înjur la fiecare antrenament.

Bun, păi cum lucrurile s-au aşezat, ne putem continua drumeţia. Este ora 12 când repornim pe forestierul ce urmează Râul Cernat, pe valea dintre Muntele Cernat şi Muntele Viforâta. Traseul e foarte lejer mai ales în ritmul nostru; tăiem câteva serpentine şi dăm de un frumos loc de popas amenajat lângă un izvor, dar în cea mai mare parte urmăm drumul arid şi prăfos. Ieşim din pădure la Stâna Cernatu, când sub noi se dezvăluie un imens mozaic de verde, acolo unde foioasele şi-au făcut loc printre conifere şi invers. Versanţii sunt în mare parte intacţi, semn că nici defrişările nu sunt aşa intense aici şi nici furtuna de aproape acum trei luni n-a făcut aceleaşi ravagii ca în alte părţi. Ne oprim ceva mai sus de stână, la foişorul larg din  Şaua Cernatu (1400 m). Este ora 14:30 şi o masă mai consistentă e binevenită, în timp ce privirea ni se mută de la Ciucaşul înnegurat la vârful către care ne îndreptăm.

Tot aici, în şa, se află şi desprinderea unui drum către nord-vest, ce ar ajunge la Cantonul Tisa. Noi însă ne ţinem de plan şi reîncepem urcuşul, în praf de ATV-uri şi motociclete, prin golul alpin. Avântul nu ne ţine mult, căci dăm de o primă pajişte cu narcise. Nu-s dese, însă avem cu ce ne clăti ochii. Îi reîntâlnim pe cei doi cu maşina de mai devreme, care s-au întors din drum să ne-o livreze pe Cati. Şoferul, prins în flagrant cu buchetul de narcise (al căror cules e strict interzis!) şi apostrofat de Bacea, încearcă să facă pace cu noi prin două sticle de apă şi două de Pepsi, proaspăt scoase de la gheaţă. Nu-l iertăm, dar le luăm, ştiind ce bine ne vor prinde mai târziu.

După un urcuş destul de neplăcut din cauza pantei, prafului şi enduriştilor care mai că dau peste noi, ajungem la Staţia Meteo Penteleu (1620 m). Zăbovim puţin aici, de două vorbe cu meteorologul, şi continuăm urcatul. În mod surprinzător, pe ultima pantă dăm de un izvor acoperit şi cu căuşul cimentat, alături de o cruce frântă; oare ce ape or reuşi să străbată muntele până atât de sus? După câţiva paşi în plus, iată-ne opriţi pe Vârful Penteleu (1772 m), la ora 16:30. Acum şi aici, la răscrucea celor trei mari regiuni istorice ale României, Pepsiul ăla merge de minune! Facem o fotografie de grup şi scrutăm depărtările, observând contrastul puternic dintre Munţii Vrancei cu Comandăul lor, luminaţi de soare, şi restul Munţilor Buzăului, cu Monteoru, Podul Calului şi Siriul, unde suntem convinşi că norii denşi şi joşi varsă ploaie; de Ciucaş nu mai zic, că nici nu se mai vede. Aici e înnorat acum după o dimineaţă însorită, dar nu e rost de stropi.

Ne sfătuim cum să ne întoarcem: pe unde am urcat sau pe celălalt traseu marcat din masiv, la care însă trebuie să ajungem tăind nişte curbe de nivel, nefiind o conexiune directă. Pe vârf însă găsim doi băieţi care au urcat pe acolo şi nu ne recomandă deloc acea variantă, din cauza arborilor doborâţi şi a faptului că, ocolindu-i, au pierdut marcajul. Eu îi scanez de sus până jos şi decid că scenariul nu-i chiar aşa negru cum îl descriu ei, mai ales că am fi în coborâre. Dar nu toată lumea e la fel de entuziastă ca mine şi unele niveluri de energie se duc în jos, aşa că hotărârea e luată: pe unde am urcat. Doar că MAD-mobilul – adică eu, Hanna şi Cati – face rebeliune.

Cu acordul smuls de la Bacea, convinsă că o să ne descurcăm, ne desprindem de restul şi pornim într-o coborâre abruptă spre sud-est, în primă fază în lipsa unei poteci. Aceasta apare peste o alunecare de teren mai jos, ne duce într-o înşeuare şi ne urcă în câteva minute pe următorul picior secundar. Privind în urmă, observăm ce aspect complet diferit are Penteleul din acest unghi; dacă din Şaua Cernatu părea un deal molcom, de aici i se văd toate grohotişurile şi abrupturile aride din „spate”. Privind în faţă, putem vedea în sfârşit în vale stâlpii indicatori de pe traseul căutat de noi; sunt tare departe, dar teleobiectivul îi identifică fără tăgadă.

Pentru a ajunge la ei, facem stânga pe piciorul Piscului Rece pe lângă Vârful Viforâta şi coborâm pe direcţie est, mai întâi fără o cărare clară, apoi se iveşte şi aceasta. Ajungem la triunghiul albastru ce vine dinspre Lacul Roşu după trei sferturi de oră de la pornirea de pe vârf. Analizând ulterior mai bine harta şi citind o veche descriere, ar fi fost poate mai uşor dacă urmam încă o vreme banda roşie dincolo de vârf, căci aceasta se apropie mult de lac şi am fi făcut trecerea mai facil; e drept, s-ar fi adăugat distanţă, nu ştiu însă dacă şi timp. Nu mi-e clar de ce nu s-a „bătut” un traseu de legătură direct, mai ales că terenul nu pune probleme.

În curând suntem în Şaua Miclăuş (1567 m), de unde poteca o ia agale la vale prin crânguri rare, printre petice de ienupăr şi pe lângă alte pâlcuri de narcise. Apoi intră în pădure şi, după o vreme de mers pe sub cine ştie ce muchie secundară, dăm de doborâturile de care ni se vorbise. Departe de a fi plăcute, nu-s totuşi de speriat; trecem peste şi pe sub arbori fără a pierde din ochi linia marcajului şi să zic că facem jumătate de ceas pe o porţiune pe care am fi străbătut-o altfel în zece minute. Ajungem în Şaua Căprioarei (1410 m) pe la ora 18:30, loc unde coborâturile continuă pe culme, dar noi o părăsim, căci schimbăm direcţia către dreapta conform indicatorului.

Coborâm abrupt o scurtă porţiune pe faţa versantului şi în cele ce urmează avem vreo două locuri unde ne oprim să căutam marcajul, de altfel foarte bun până acum. Ne ajutăm de GPS şi intuiţie, căci poteca în sine lipseşte – atât de rar e umblat acest loc, acum încă acoperit de frunzele uscate ale ultimei toamne. Traseul coboară în albia Pârâului Căşeria şi apoi urmează când albia acestuia, când malul său drept, mai înalt, numit Culmea Caprei. Facem un foarte scurt popas atunci când pădurea deasă de până acum se deschide brusc într-o poiană ce pare a fi inima Rezervaţiei Viforâta. Deja drumul este mult mai clar; poteca s-a contopit cu un fost forestier năpădit de ierburi pe valea Râului Milea. Peisajul este tot sălbatic şi neumblat, dar panta a scăzut simţitor şi uneori avem impresia că nici nu coborâm.

Sălbăticia acestei părţi din traseu extrem de frumoase se termină atunci când dăm într-o răscruce de drumuri forestiere pe care încă se exploatează intens. E deja târziu şi-mi pare rău că am propus să ne aşteptăm la maşini, în lipsa semnalului de telefon prin care să ne confirmăm că totul e bine; îmi este clar că această variantă de întoarcere e considerabil mai lungă şi, deşi ne-am mişcat bine cu excepţia escaladării de arbori, tot vom ajunge mult după ceilalţi. Intrăm deci pe pilot automat şi marş soldăţesc prin glodul îmbunat totuşi de parfumul florilor ascunse în desiş. Lăsăm în urmă un complex de cabane de lemn tare cochet, cu asfalt în faţă şi felinare discrete pe marginea aleilor, însă cum nu reuşim să găsim nicio informaţie presupunem că nu-s incluse în circuitul turistic. Continuăm tot mai obosite pe sub Culmea Milei şi iată că în curând locurile îmi par cunoscute: pe aici am ajuns căutând-o pe Cati de dimineaţă. Le încurajez pe fete cum că nu mai avem mult, iar la ora 21, sub ultimele gene de lumină, ieşim în DC173 aproape de locul unde am lăsat maşinile, la Gura Cernatului (650 m).

Ceilalţi fie iau o cină frugală, fie sunt la râu spălându-şi picioarele obosite. Spre uşurarea noastră, n-au ajuns decât de un sfert de oră şi, din ce ne povestesc, decizia de reveni pe ruta de urcare a fost cea înţeleaptă. Iza are un genunchi avariat, care i-a dat bătăi de cap la coborâre, iar alţii sunt cu bateriile descărcate. Îmi pare rău că n-au parcurs şi ei acest traseu atât de frumos, mult mai frumos decât banda roşie datorită pustietăţii sale împădurite, dar pentru noi mă bucur din toată inima. Cu atât mai mult cu cât – să fim sinceri – Penteleul este un loc unde ajungi o dată la nu ştiu câte zeci de ani.

Fotografii

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Uncategorized and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

2 Responses to Masivul Penteleu (Munţi Buzăului)

  1. Pingback: NOTA BENE | Însemnări

  2. Pingback: NOTA BENE | Însemnări

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.