Munţi în vremea toamnelor târzii

Puteau fi oricare alţi munţi, dar s-a întâmplat să fie Ciucaşul. I-am bătut adesea cărările la pas şi în alergare, vara, toamna şi iarna; am mers pe poteci adâncite de atâţia paşi, dar şi în cotloane mai rar umblate. Am prins soare, ceaţă, ploaie, iarbă parfumată, afine şi merişoare, zăpadă adâncă; şi, de fiecare dată, m-a bătut vântul ce-şi are porţile în această parte a Curburii. Nu cred însă că am mai ajuns aici atât de târziu în toamnă, până în gerul iernii, dar mult după cele din urmă zvâcniri ale verii.

Acum îi urc firele ascunse de frunze printr-un anotimp amorf, cu aerul în agonie şi pământul amorţit în aşteptare. Jos, negura îmbracă pădurea; nu-s chiar ceţuri, dar aburul se insinuează şi ascunde cerul mai sus de arbori. Nici măcar speranţa nu s-ar ghici zărită pe după trunchiurile taciturne. Mai sus de codru, cromatica se schimba şi îşi caută sclipirea în pâlcurile de brazi; fagii şi-au pierdut demult coroana şi vegetează în comă violetă, zadele au faţă palidă de mort, iar ciulinii se veştejesc într-un bej impersonal. Norii coboară dinspre înălţimi şi se unesc cu cei ce urca pe văi, aşa încât să încadreze tabloul sfârşitului perfect: natura moare sub păcatul omului, iar renaşterea ei din zicerile bătrânilor nu-i decât alt ciclu din spirala pierzaniei.

Cărarea se înalţă dintre stane şi obârşii de izvor, căutând crestele. Aici haina sumbra a toamnei târzii lasă petice de nădejde prin care se strecoară stânci poleite de soare şi frânturi de albastru. Depărtările se deschid şi privirea caută infinitul izbăvitor, dar chiar de l-ar vedea nici n-ar şti să şi-l apropie. Clipele de limpezime sunt scurte, rare şi dispar ca şi cum n-ar exista aceste fragile pulsaţii ale vieţii încăpăţânate sub mantia adormirii. Aşa efemere, vai, cât sunt de frumoase şi câtă speranţă pot sădi în sufletul abrutizat…

Lumina începe să pălească în prologul amurgului, negurile dau buluc, albastrul se diluează în straturi lăptoase, puţinele pasteluri rămase se contopesc în monocrom. Potecile şerpuiesc la vale, pe sub raze filtrate oblic de norii tot mai joşi, care apasă cu greutatea lor lumea, lumina, aerul. Rămân în spate amintirile fragmentelor de stâncă profilata pe cer; iată în faţă perdeaua dezgolita a pădurii, unde ramurile se înălţă noduroase spre boltă ca nişte braţe strâmbe. Cărarea se pierde din nou în cimitirul frunzelor pe jumătate uscate, dar linia ei nu poate avea decât o singură direcţie. Ajunsă sub creste, mai priveşte o dată în faţă înserarea devenita dintr-o dată senină, ca şi cum dincolo de ea s-ar afla promisiunea unui răspuns. Însă e numai o iluzie, risipită în noaptea ce cade.

Toamna în ultimele sale zile zugrăveşte munţii cum niciun alt pictor n-ar putea. Acum se zăreşte cel mai bine moartea, aproape palpabil – ai zice că trebuie doar să întinzi mâna pentru a-i ostoi fruntea rece, de ceară. Umbletul pe poteci se aseamănă unui periplu prin gradina morţii şi la fiecare pas un pic din ea se prinde de propria-m piele. Seninul, înălţimile, albastrul bolţii şi mirajul depărtărilor nu fac decât să-mi înşele simţurile şi să nu văd decât tardiv peticele sfârşitului atârnate de mine. Aşa se petrec mereu toamnele târzii, agonii ale existenţei.

Fotografii

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

1 Response to Munţi în vremea toamnelor târzii

  1. Pingback: NOTA BENE | Însemnări

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.