Trei zile pe stânci (Cheile Galbenului – Munţii Parâng, Cheile Cheii – Munţii Buila-Vânturariţa)

Cum are lunea liberă, Claudiu vine cu propunerea să plecăm trei zile undeva mai departe de casă, mai ales că se anunţă din nou un weekend frumos şi cald – cel mai probabil ultimul din această vară prea mult prelungită. Cum apusul soarelui aduce frig mai ales la înălţimi, renunţăm la ideea mai veche a unui Parâng la cort şi ne decidem pentru ceva mai „altfel”: via ferrata în Cheile Galbenului. Rezervăm două nopţi la Pensiunea Alina din Baia de Fier şi pornim sâmbătă în zori spre stâncăriile din zonă. Se poate spune că aceste chei, împreună cu Cheile Olteţului din imediata vecinătate, fac parte tot din Munţii Parâng – cam cea mai sudică limită.

Pentru sâmbătă ne propunem două trasee pe care Claudiu deja le-a mai parcurs acum un an, nu cele mai grele, dar nici dintre cele mai uşoare. Suntem cam obosiţi după o noapte scurtă şi un drum lung prin ceaţă, aşa că vrem să terminăm pe lumină, chiar dacă suntem gata echipaţi abia în jurul prânzului. Soarele străluceşte şi se anunţă o ultimă zi la ora de vară cu adevărat călduroasă. Pornim în amonte printre pereţii de calcar ai Cheilor Galbenului, lăsăm maşina în parcarea de la Vila Nico şi urcăm spre intrarea de la Peştera Muierilor (700 m). Cărarea continuă spre stânga, pe la baza pereţilor, ducând la nenumăratele trasee de căţărat din zonă. Noi însă ne oprim repede, căci vedem intrarea în trei rute de via ferrata: Creasta Peşterii, Marea Crăpătură, Spirala Muierilor sau Spirala Mare (cotaţie D); cea din urmă este opţiunea noastră şi ne desprindem pe ea prima la stânga.

Deşi Claudiu m-a avertizat, sunt imediat frapată de genul de amenajare aleasă de cei din asociaţia „White Wolf”: cablu subţire (şi cel de aici este de fapt un pic mai gros ca restul), asigurări rare şi, cel mai rău, cablul este extrem de lax. Multă lume ar fi de acord că ferratele italieneşti pot fi luate drept etalon, iar cele de aici sunt… exact cum n-ar trebui. Din fericire, Spirala Mare nu are mulţi paşi dificili: începe cu un traverseu uşor datorită multitudinii de prize, apoi urcarea într-un prim horn este verticală, dar are şi ea multe prize în calcarul sănătos şi aderent; aici este şi ieşirea din Traseul Băieţilor, destinat căţărării. Hornul în sine nu pune probleme, iar la capăt dăm de un bun post de observaţie asupra cheilor. Urmează un pasaj relativ expus pe faţa muntelui, fără dificultăţi notabile, încă un horn şi încă o platformă de belvedere, marcată printr-o „poliţă” de stâncă deasupra hăului. În strunga descrisă de colţul bont şi perete, apare din direcţia opusă Spirala Medie, ce are partea finală comună cu traseul nostru. De pe respectiva poliţă continuă urcarea printr-un pas mare peste strungă, pas ce te depune direct pe peretele vertical de sub Creasta Sfinxului. Urmează cel mai solicitant pasaj al traseului din cauza expunerii totale, paşilor întinşi şi lipsa prizelor. Picioarele urcă preponderent pe scoabe, iar mâinile sunt aproape permanent pe cablul lălâu, inelele de prindere a scoabelor şi câteva mânere metalice. Heirupul este însă scurt şi la final te poţi relaxa pe o platformă însorită.

De acum greul s-a terminat, căci din câteva mişcări ascendente dăm roată ţancului şi ieşim pe vârful său numit Sfinxul (800 m) după aproximativ 400 de metri de cablu şi un ceas de tras de el. Aici ne întâmpină un grup numeros, venit pentru o experienţă aparte: după ascensiunea pe o ferrata ceva mai uşoară, aici e aşteptat de hamacele albastre întinse deasupra hăului, între doi colţi de stâncă. După ce fotografiem împrejurimile atât de pitoreşti în straie de toamnă, trecem şi noi pe Puntea Indiană: cablurile de acces spre hamace, suspendare în trei sârme pe care n-aş ţine s-o repet; apoi alegem să coborâm pe varianta rapidă de retragere: Marea Crăpătură (via ferrata cotată B). Cei care doresc un traseu turistic, există şi această opţiune – finalul unei lungi poteci marcate cu triunghi albastru şi vine de la Rânca. Imediat sub Sfinx dăm de un buştean transversal care barează trecerea pe sub hamace şi marchează ieşirea din altă ferrata, Săritoarea Ursului. Coborârea noastră e abruptă şi o facem repede cu ajutorul cablului, iar în jumătate de oră suntem la maşină, unde luăm pauza de prânz.

După ce mâncăm, trecem râul şi ne căutăm de lucru printre Peretele Radului şi Peretele Cornăţele (600 m). Aici o cruce albastră şi un punct albastru apar ca trasee turistice „sportive”, care probabil duc în poteca de „creastă” a cheilor, sub Vârful Santinela. Noi le însoţim vrând-nevrând, căci pe aceeaşi linie merge şi cablul pentru cele două via ferrata din zonă: Lorelei şi Pantera Roz (cotaţie C). Urcăm abrupt pe vâlcelul dintre cei doi pereţi, apoi urmăm prima deviaţie la stânga, adică Pantera. După câteva brâne uşoare şi pitoreşti, ajungem la o succesiune de trei grote pe care le trecem făcându-ne tot mai mici: pe prima aplecaţi, pe a doua în patru labe, pe a treia târâş de-a dreptul. Nimic dificil aici, doar un pic „umilitor”; în plus, dacă n-ai vânătăi în genunchi la final de zi înseamnă că n-ai fost la stâncă. Ceva mai sus de la ieşirea din ultima grotă apare singurul pasaj dificil al traseului, o căţărare verticală unde picioarele merg la aderenţă; nu-s decât două segmente de cablu, însă trag cu toată puterea de ele în timp ce simt cum burta acestuia mă aruncă în afară. Blestem încă o dată cablul lax, mai ales că tot într-o astfel de burtă mi se agaţă lonjele din kit, dar ajung în partea superioară. De aici avem un traverseu spre dreapta care, deşi expus, este mult mai uşor decât la prima vedere, după care ultimii paşi ne duc la finalul traseului, pe un ţanc (950 m) în plin soare. Am avut de parcurs cu totul 500 de metri de cablu, ceea ce ne-a luat un ceas. Observ că „topul” este marcat la toate aceste via ferrata cu două puncte „gemene”, roşu şi albastru, ca şi săgeţile care ne direcţionează spre retrageri.

După această a două experienţă a zilei constat încă o dată cât de prost este cablul: subţire, rar asigurat şi – în primul rând – atât de lax încât chiar te poate pune în pericol, fie prin scoaterea din traseu când te ţii de el, fie prin ceva şi mai banal cum e agăţarea lonjelor în „burtă” sau influenţarea partenerului aflat pe cu totul alt segment. Mă uit la Claudiu şi, cu mirare în voce, îl întreb: tu de ce ai fost de acord să revii, ştiind toate acestea?

Ne odihnim puţin în timp ce sorbim din ochi peisajul: sub noi, Râul Galben ne duce privirea în amonte spre Parâng, cu Vârful Păpuşa clar conturat pe cerul senin; dedesubt, se întind plaiuri şi păduri de foioase care încă păstrează o frunză atât de frumos colorată. Urmând crestuliţa, dăm în curând de punctul roşu ce marchează poteca numită „Belvedere” pe Plaiul Sohodol, cel care separă Cheile Galbenului de Cheile Olteţului. De acum urcăm pe deasupra Peretelui Mieruşa, adeseori printr-un crâng des, unde boscheţii încâlciţi sunt gazde numai bune pentru cârdurile de mistreţi. Ajungem într-o şa largă în Plaiul Băii, undeva sub Vârful Piscul Lupului, de unde o coborâre abruptă spre stânga, transformată apoi în drum forestier, ne aduce înapoi jos, în apropierea cheilor. Mai avem de mers o vreme pe sub pereţi şi pe lângă o veche carieră de calcar, pentru ca apoi să traversăm râul şi să punem punct. Interesant la Pantera Roz este că retragerea durează mai mult decât ferrata, căci am avut nevoie de un ceas şi jumătate pentru a reveni; e drept, cu multe pauze de fotografii. Încheiem ziua în soarele blând al apusului, pe mica terasă a pensiunii. La noapte vom dormi mai mult, căci se trece la ora de iarnă, dar trebuie să ţinem cont de asta când planificăm timpul traseelor de mâine.

Duminică avem planuri mari, dar pentru început vrem să vedem cum ne descurcăm pe al doilea traseu ca dificultate din chei, Amfiteatrul Zmeilor (cotaţie D); mai exact, cum mă descurc eu, întrucât Claudiu l-a mai parcurs şi nu are nişte amintiri prea grozave. Lăsăm din nou maşina la parcarea de lângă Vila Nico, apoi urmăm poteca pe lângă râu, în avale, până dăm de o poieniţă cu multe vetre; aici facem dreapta prin pădure şi ajungem la punctul de acces în traseul Laura; câţiva metri mai încolo este şi intrarea în Amfiteatrul Zmeilor (620 m). Începutul este uşor, însă dacă ştiam ce urmează ţineam frontala la îndemână. După o primă urcare susţinută, dăm de gura strâmtă a unei grote, în care intrăm pe burtă; spre deosebire de cele din Pantera Roz, grota de aici e mai largă în interior, nu are ferestre şi avem de înaintat drept în sus pe întuneric. Claudiu îmi scoate frontala din rucsac şi-mi luminează, altfel fiindu-mi greu să dibui prizele; apoi o foloseşte şi el în acelaşi scop, în timp ce eu îl aştept cocoţată pe muchia de deasupra intrării, chiar sub pereţii Amfiteatrului. De aici îl las pe el primul, căci urmează un prim pasaj dificil. Cablul – subţire şi larg – traversează uşor ascendent spre stânga peretele vertical al amfiteatrului, apoi coteşte dreapta într-o noua traversare mai scurtă, dar şi mai lipsită de prize; un nou zig-zag spre stânga aduce porţiunea cu adevărat grea, unde Claudiu îmi lasă agăţate de pitoane un anou şi o scăriţă să am chestii în plus de care să mă trag, întrucât cablul mă aruncă în afară. Dacă fără primul „artificiu” cred că aş trece, al doilea este cu adevărat salvator, într-un moment când piciorul de sprijin deja îmi tremură. După acest hop greu de tot, ajung pe platforma din Grota Corbului, unde facem o scurtă pauză. Cu această ocazie, văd şi o variantă de retragere marcată prin puncte roşu şi albastru, care ies prin dreapta din peşteră şi urcă spre finalul Laurei.

Traseul nostru continuă câteva segmente pe creastă, ne regrupăm lângă primul copăcel de unde Claudiu pleacă însoţit de o semicoardă pe ham (pentru mine), câteva bucle echipate cu care să păstreze direcţia semicorzii şi un nod prusik înfăşurat pe cablu (pentru el). Porneşte prinzând prusikul pe cablul căruia oricum nu-i dă drumul pentru căţărare „pură”, dar care-l scoate din traseul în mare stil. Numai el ştie cum trage de cablu şi împinge în picioare, pentru ca la primul piton să se agaţe într-un anou să-şi tragă suflul. De la următorul segment lucrurile merg ceva mai uşor, cel puţin aşa mi se strigă de după colţ. Aştept apoi semnalul că a terminat porţiunea grea, că a pus filajul şi e gata să mă ia; mi-ar plăcea să avem staţii, căci greu ne auzim cu zgomotul continuu al maşinilor. Fiind acum legată în coardă, am libertatea să nu folosesc cablul şi să caut prizele, ceea ce face ca urcuşul să se lege frumos; îmi dau seama însă cum ar fi doar cu kit-ul pe cablu şi nu-i o imagine plăcută. După ce înconjor stânca din faţa mea, mai am de urcat câteva segmente verticale până unde mă filează Claudiu – de fapt finalul traseului (850 m). Am parcurs cu totul 250 metri de ferrata în aproape doua ore; clar, azi mergem în alt registru faţă de ieri. Săgeţile ne indică poteca de retragere, momentan ascendentă printr-un pâlc de pini. În scurt timp dăm de triunghiul albastru despre care spuneam ieri că vine de la Rânca şi începem coborârea rapidă pe el până la intrarea în peşteră şi, mai jos, la maşină. Nu cred că ne ia mai mult de un sfert de oră până la pauza de prânz.

După ce mâncăm ceva, pornim pe aceeaşi potecă de dimineaţă şi ne oprim la scurt timp după intrarea în pădure (620 m), lângă Laura (cotaţie E) – cel mai greu traseu al zonei, despre care am găsit extrem de puţine informaţii şi pe care am vrea amândoi să-l parcurgem, dar avem ceva îndoieli că suntem în stare. Un singur fragment de pe GeoCaching ne foloseşte cu adevărat: sfatul de a lua papucii de căţărat; asta pe lângă coarda clasică, anouri şi bucle. Laura, straşnică muiere, te ia tare de la început: intrarea în traseu se face printr-un traverseu ascendent spre dreapta unde, aţi ghicit, cablul larg te scoate mult în afară. Deşi dificilă, nu aceasta este cea mai grea porţiune a traseului, aşa că aş dori s-o fac eu. Urc cu coarda după mine, reuşesc să trec primul segment şi să asigur, însă la pornirea spre următorul piton îmi dă cu virgulă, mai ales că la picioare prind o stâncă prăfoasă. Mă chinui, mă agit, mă forţez, mă lupt cu cablul dar nici nu-mi vine să-i dau drumul; până la urmă, îl rog pe Claudiu să mă coboare şi să treacă el. Revin cu picioarele pe pământ la propriu şi la figurat, îl pun în filaj şi-l văd cum dispare după colţ, într-un efort susţinut şi continuu, plus ceva bombăneli la adresa cablului. Ajuns într-un loc sigur, mă filează şi plec şi eu; îmi dau seama că a fost bună ideea de a-l lăsa pe el, pentru că pasajul unde m-am oprit îl trec cu greu chiar şi acum, iar cheia pe care-o fac între braţul stâng şi cablu îmi lasă nişte vânătăi sinistre. După zona de căţărare, urmează un tăpşan înierbat la capătul căruia câţiva pomişori marchează începerea zonei cu adevărat dificile – verticală, uşor oblică spre dreapta şi fără posibilităţi de odihnă. Aici s-ar afla şi o variantă de retragere spre Amfiteatrul Zmeilor, probabil sub grota de jos, dar eu nu o văd.

Ne odihnim puţin la copaci, apoi Claudiu porneşte în filaj, cu mai multe bucle echipate; urcă lent, căci efortul cere odihnă la fiecare piton unde pune vreo buclă sau măcar se agaţă cu anoul. Totuşi, constată bucuros că-i o ferrata mai „cinstită” decât Amfiteatrul şi n-are nevoie de prusik. Cu chiu cu vai, termină pasajele verticale şi găseşte un loc de unde să mă fileze. Încep şi eu şi-mi dau seama în curând cât de dificil îmi este cu toate că sunt în manşă. Orientarea peretelui şi penuria de prize mă fac adesea să mă trag „ca animalul” de cablu, fără nicio fineţe; în jos nici nu mă uit, nu-i constructiv. Două sunt zonele care mi se par cele mai grele: intrarea în micul horn de pe parcurs şi încă un segment un pic deasupra lui. În horn efectiv lucrurile stau mai bine, căci intru cu totul şi pot da drumul la cablu pentru a căuta prize. După a doua zonă ţeapănă mă opresc lângă un copac apărut parcă de nicăieri şi-mi trag sufletul; în buturuga aflată un pic mai sus găsesc şi cutiuţa celor de la GeoCaching. Deja Claudiu mă scoate din filaj pentru a putea pleca mai sus, iar eu consider că pe ultima parte pot urca neasigurată. În mod clar, deşi este tot expusă, panta a mai scăzut, iar prizele se găsesc din belşug, aşa că pot urca până la bolovanul ce indică finalul traseului (770 m). Ne-a luat o oră şi jumătate să parcurgem cei 180 de metri de via ferrata (sau via alpinism?), fără tentativa mea eşuată de la început. Pauza este scurtă, căci ne apropiem de finalul zilei, aşa că ne orientăm pe poteca ce o ia la vale; ne dăm seama repede că este aceeaşi care vine din Grota Corbului, observată ieri, şi o urmăm cum coboară repede spre baza traseelor de căţărat. Trece pe lângă toate sectoarele din zonă, vedem şi intrările în traseele de via ferrata Săritoarea Ursului, Spirala Medie şi Spirala Mică, pentru ca apoi să ajungă la cel cu care am început ieri şi Peştera Muierii. Deci, dacă cineva vrea doar să ajungă la peştera din Amfiteatrul Zmeilor, este suficient să urmeze această cărare. Pe noi ne scoate la maşină după jumătate de ceas în care am inspectat şi falezele de cocoţ, apoi ne retragem obosiţi la pensiune.

Acum o concluzie după cele patru trasee de via ferrata, unde am ajuns să folosim nişte chestii pe care nu m-aş fi gândit niciodată să le aduc pentru aşa ceva: coardă, bucle echipate, papuci de escaladă, nod prusik, anouri şi scăriţă. Eu înţeleg că amenajatorii au dorit să păstreze un caracter, cum zic ei, de căţărare şi sunt de acord cu limitarea prizelor artificiale – scoabe, mânere, etc.; despre „natural” însă nu poate fi vorba atâta timp cât pui cablu, aşa că să nu ne ascundem în spatele acestui termen. Dar orice studiere a ferratelor clasice italieneşti arată trei lucruri de bază: cablul este gros (între 12 şi 16 mm, nicidecum 8-10 mm), asigurat des în zonele foarte expuse (uneori la fiecare metru) şi, cel mai importat, perfect fix, bine strâns în menghina piroanelor. Astfel ai astfel o prindere mult mai bună în palme, în caz de cădere chiar să te opreşti în timp util, iar atunci când tragi de el rămâi pe linia traseului. Mai mult, lonjele nu ţi se agaţă de buclele formate de un cablu larg; există chiar nişte „ciuperci” din cauciuc puse peste piroanele traseelor mai noi pentru a evita agăţarea carabinierelor în şuruburi. Şi, alt aspect, cablul fiind fix, când cineva trage de un segment nu-i influenţează cu nimic pe cei de pe alte segmente. Ca exemplu, Club Schi 18 este una dintre cele mai dificile ferrate din Dolomiţi: expus, vertical, uneori surplombat; la mine a implicat cu trei ore de tracţiuni, momente de „Doamne, să nu mă lase braţele” şi febră musculară după o săptămână de ferrata. Cu toate astea, niciun moment nu m-am simţit în nesiguranţă.

Cred că cei de la „White Wolf” au încurcat aici publicul ţintă. Traseele de via ferrata nu li se adresează căţărătorilor experimentaţi; aceştia au alte plăceri, se caţără pe altceva şi nu-i interesează cablurile. Un alpinist care se caţără cap pe un traseu de tipul Laura este un om capabil care nu va veni să facă via ferrata Laura. Publicul pentru via ferrata este turistul fără teamă de înălţime şi cu o condiţie fizică de la medie la bună, care a mai ajuns pe creste stâncoase şi doreşte ceva mai mult decât poteca marcată şi bine bătută, fără a se pune vreun moment în pericol. Întâmplător, Claudiu se caţără decent şi, de bine de rău, am mai dat şi eu pe la escaladă, dar acestea n-ar trebui să intre obligatoriu în fişa postului unui aspirant la via ferrata, fie ea şi dificilă. Ţinând cont de ce am folosit pentru Amfiteatru şi Laura, ce-i aici cred că se descrie mai bine prin termenul de „via alpinism”. Şi nici nu-s sigură că acest termen există… Păcat, căci conceperea traseelor este excelentă, linia lor fiind extrem de frumoasă şi diversă – pasaje verticale, traversee, parcurgeri de grote, mici creste; ca să nu mai vorbesc de peisaj. Însă realizarea tehnică m-a convins că nu vreau să revin în Cheile Galbenului decât pentru cocoţ.

Luni ne pornim devreme căci avem în plan ceva mai deosebit în drumul spre casă. Vrem să facem o oprire în Munţii Buila-Vânturariţa, pe un circuit pe jumătate nemarcat. Din Cheia, urmăm drumul destul de prost ce duce la Cabana Cheia; după bifurcaţia spre Schitul Pahomie, drumul se strică de tot, din cauza exploatării forestiere. Reuşim să ajungem totuşi dincolo de Cantonul Silvic Codric (690 m) şi lăsăm maşina cu puţin înainte de podul peste Pârâul Cheia. Avem de gând să urcăm prin Cheile Cheii, cotat 1B cu ocolirea părţii finale, respectiv 2A complet pe fir. Claudiu a parcurs în mai multe rânduri cheile în prima variantă şi nu-şi aminteşte nimic dificil, în afară de pericolul căderii de pietre. Pornim deci la ora 12:30 prin boscheţii de la pod şi în primă fază ne ţinem pe deasupra firului apei, pe malul din stânga noastră. Se vede că n-a mai călcat nimeni demult pe aici, întrucât poteca dispare repede sub doborâturi de arbori şi frunze uscate. Revenim în albie într-un loc în care ar trebui să urcăm din nou mult în stânga, pentru a ocoli zona cu apă şi a ieşi mult mai sus, unde pârâul deja va fi dispărut. Pe mine însă mă atrage despicătura săpată de apă în stâncă, căci Cheia a ros în calcar un adevărat canion. Ne propunem să ne băgăm puţin nasul în amonte; mie mi-e simplu să vorbesc, căci mi-am luat preventiv sandalele, iar Claudiu e şi el de acord. Iată deci că înaintăm prin apa nu prea adâncă, dar rece de ne ajunge în suflet.

Peisajul, în ciuda câmpului vizual îngust, este deosebit: apa cu tentă albastră, roca albă, lumina aurie reflectată de frunzele dinapoia noastră, muşchiul verde. Nu o dată am impresia că sunt în interiorul unui enorm schelet. Şi continuăm să înaintăm, să vedem ce e şi după următorul colţ, şi după următoarea curbă. Iată cum luăm la pas cheile pe fir abia dându-ne seama de asta şi constatăm că ne încântă această „premieră”, chiar dacă apa devine mai adâncă, iar eu simt că-i mai singur să scot pantalonii. Depăşim mici bazine, urcăm bolovani ajutători, ne căţărăm cu multă grijă pe malul stâncos pentru a depăşi un bazin adânc şi luăm la verificat buşteni instabili înşiraţi pe albie. După un astfel de arbore doborât, observăm cum apa vine cu furie din peretele din dreapta noastră, dar în faţă – pe chei – nici strop nu mai este. Totul e sec de acum înainte. Ne putem încălţa şi încălzi picioarele!

Continuăm un urcuş lejer prin peisajul de natură abandonată, unde calcarul luceşte de albeaţă, cu margini netezite de viiturile primăverilor şi ogaşe bine adâncite în osatura albiei. Trecem prin portalul format de un enorm bloc de piatră prăbuşit şi vedem în faţa noastră adevăratul obstacol de până aici: o ditamai săritoarea pe care ne dăm seamă că nu suntem în stare s-o urcăm. Nu există pitoane, noi nu avem mobile, iar pereţii sunt netezi şi neprimitori. E clar, trebuie să ne întoarcem. Totuşi, zic să arunc o privire mai de-aproape, poate există vreo variantă pe sub bolovanii ce formează săritoarea. Observ în dreapta cum se adânceşte o surplombă şi când mă uit mai bine văd o geană de lumină mult deasupra. Cercetez spaţiul şi sunt deja convinsă că cel puţin o persoană mică poate trece, fără rucsac; singura problemă ar fi stabilitatea bolovanilor, căci niciunul din noi nu-i sigur că întreaga şandrama va sta pe ţeapănă pe loc şi n-ar lua-o la vale. Îmi fac curaj, las rucsacul şi mă bag printre stânci, pe principiul că eu sunt aia mai mică şi mai uşoară, aşa că pot cerceta mai bine bolovanii. La o primă vedere par de încredere, bine înţepeniţi în săritoare, aşa că încep să urc. Pe primul prag mai zdravăn mă opresc să preiau, cu ajutorul unui anou, cei doi rucsaci, apoi îi dau în sus către următorul ca astfel să-i fac loc lui Claudiu să urce şi el. Nu-i loc de doi aici. Trag rucsacii pe al doilea prag, unde ies printr-o gaură foarte strâmtă, apoi îl aştept pe Claudiu în caz că nu pot urca ultimul pasaj, acum deja mai sus de jumătatea săritorii şi din nou afară. Totuşi, într-un simulacru de ramonaj, reuşesc să sui bolovanul rămas, iar ultimul prag este de fapt capătul de sus al săritorii. Claudiu urcă şi el şi constată că acesta este locul unde, din stânga, vine poteca pe care am fi ocolit toată această zonă. Zău că-mi pare bine că n-am făcut-o!

De acum valea se lărgeşte, dar devine tot mai des presărată cu blocuri gigant de calcar ce s-au prăvălit în albie. Pe cele mai multe le ocolim sau trecem pe sub streşinile formate, rareori avem de urcat câte unul şi o facem cu uşurinţă datorită prizelor bune şi a rocii extrem de aderente. Avem în faţă permanent peretele abrupt al Clăii Strâmbe, pe sub care se strecoară Brâna Caprelor – traseul marcat pe care dorim să ne întoarcem. După ce lăsăm în urmă un grohotiş însemnat, constatăm că escaladarea blocurilor de piatră devine tot mai solicitantă şi, cu ceva dubii iniţiale, Claudiu îşi dă seama că aici este locul de părăsire a cheilor în partea lor finală, mai ales că putem vedea marcajul la o aruncătură de băţ. Eu insist însă pentru menţinerea firului cât om mai putea, mai ales că avem această ieşire „pe cauţiune” oricând la îndemână. Continuăm deci să urcăm pe, printre şi pe sub stânci, alegem variante (uneori diferite) şi suntem încântaţi de ceea ce ne oferă stânca. De multe ori pare că ni se înfundă doar pentru a descoperi treceri nebănuite. La un moment dat în dreapta apare o mare arcadă, enormii bolovani urcă spre ea şi, aflându-ne la bază, suntem convinşi că nu vom putea trece; pe măsură ce urcăm ne dăm seama că avem de-a face cu un nou portal şi, pentru a ajunge la el, nu avem de căţărat nicio săritoare.

Încep să se ivească mici căuşe cu apă, se aude şi un susur, aşa că anticipăm reîntâlnirea cu Cheia. În scurt timp dăm de prima cascadă, a cărei apă dispare sub pământ pentru a reapărea, hăt, jos, departe; facem câţiva paşi şi iat-o şi pe a doua, mult mai înaltă, încât o putem studia pe dedesubt. Ţinând cont de urmele de pe nisip, coboară mulţi de pe potecă să o admire pe aceasta. Cu o căţărare neinspirată pe deasupra cascadei (în loc să alegem ocolirea din stânga), continuăm pe fir, unde mai dăm de câteva căderi de apă. Un singur moment mi se pare mai dificil: când firul este din nou blocat de bolovani uriaşi, găsim ca loc de trecere treptele de pe faţa din dreapta; căţărarea e un pic expusă, iar prizele nu-s toate clare din cauza muşchilor crescuţi, mai ales când linia traversează spre stânga. Dar depăşim fără mari probleme pasajul şi, în curând, doi arbori doborâţi aproape paralel peste apă ne semnalează ieşirea din cheile acestea spectaculoase. La final de chei, părerea mea este că ele sunt mult mai grele în partea inferioară – apa şi săritoarea care, dacă am fi găsit-o colmatată, n-am fi putut-o escalada; mai degrabă acea porţiune ar putea da gradul 2A decât partea superioară, unde problemele ar apărea doar în cazul în care n-ar fi valea secata – dar atunci nu ştiu daca s-ar mai parcurge altfel decât de sus în jos, în stil canyoning. Ne-am putea opri aici şi începe drumul de întoarcere, dar hotărâm să bem berea cărată în desagă într-un loc mai comod. Continuăm astfel pe sub Culmea Strogşoarelor până la Cabana Cheia (910 m), unde ajungem la ora 16.

Pauza cu Vârful Strogşoare (1270 m) în faţă, încă luminat de soare, este scurtă – de-o bere poştită în doi şi ceva de ronţăit. Apoi ne strângem în grabă bagajele, conştienţi de ziua scurtată, şi pornim pe traseul marcat cu triunghi albastru. Acesta ne duce pe sub peretele Călii Strâmbe cât să vedem de sus locul prin care am ieşit din chei, face câteva curbe prin pădurea presărată cu lapiezuri din calcar, apoi se transformă în aşa numita Brâna Caprelor. Iese dintre copaci, traversează câteva zone cu grohotiş mare şi începe să urce susţinut pe un grohotiş mărunt şi solicitant, pentru a se sui printr-un viraj la stânga undeva deasupra Turnului din Chei. În tot acest timp, dacă privim în jos, putem observa firul pe care am urcat mai devreme şi amalgamul de bolovani lăsat în urmă. În punctul unde se opreşte urcuşul, o mică platformă oferă perspectivă asupra stâncăriilor din jur; de aici, poteca chiar capătă aspect de brână îngustă ce urmează foarte expus curba de nivel (1100 m). Cărarea se strecoară pe deasupra hăului cheilor şi nu o dată simţi nevoia să pipăi arborii pentru un pic de echilibru, în timp ce privirile admiră depărtările unde se conturează Narăţul şi Cozia. De altfel, în vreo doi copaci găsim pitoane pentru amenajarea de balustrade; în fine, înţelegi repede de ce este un traseu închis iarna. Ceva mai departe, poteca trece pe sub Peretele Pintenilor, apoi intră în Pădurea Valea Cheii (arie protejată) şi începe să coboare tot mai accentuat până ajungem într-un vechi drum forestier. Urmându-l spre dreapta dăm de Cantonul Silvic Codric (690 m), apoi de drumul principal. Câţiva paşi în amonte şi suntem în sfârşit la maşină, la ora 17:30, odată cu ultimele gene de lumină; chiar suntem surprinşi că nu apucăm să scoatem frontalele.

Fotografii

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

2 Responses to Trei zile pe stânci (Cheile Galbenului – Munţii Parâng, Cheile Cheii – Munţii Buila-Vânturariţa)

  1. Pingback: NOTA BENE | Însemnări

  2. Pingback: NOTA BENE | Însemnări

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.