Padina lui Călineţ (Munţii Piatra Craiului)

Am reuşit cumva să fac din acest sfârşit de săptămână un tur de forţă, întrucât după drumul lung dus-întors la Herculane duminica este dedicată unei noi ieşiri în Piatra Craiului – alături de Claudiu şi Claudia; amândoi au mai ajuns pe aici, iar baza acestei idei – dublată şi de lipsa de timp – munca mea de documentare este zero. Din fericire azi nu conduc eu, aşa că pot să moţăi până când Claudiu lasă maşina pe marginea şoselei de acces în Plaiul Foii (849 m). Este ora 9:30 când suntem gata de drum şi-i dăm în sus pe triunghiul roşu de pe Padina lui Călineţ. Părăsim marcajul mai jos de Izvorul Căpitanului Orlovski pentru a scurta prin depăşirea grohotişului şi săritorilor de pe Malul Galben, pentru ca apoi să urmăm din nou un scurt segment din poteca turistică. În acest timp am o foarte plăcută surpriză: ne întâlnim cu un drumeţ solitar ce are de gând să urce pe Vâlcelul cu Fereastră şi, când se uită mai bine la noi, mă recunoaşte ca fiind autoarea descrierii de acum o săptămână – descriere care l-a ajutat să-şi pună cap la cap traseul. Nici n-ar putea primi blogul meu un compliment mai frumos!

Trecem în urcare de Adăpătoarea Caprelor spre Refugiul Speranţelor, dar nu ajungem la structura metalică atunci când facem dreapta pentru a da în Brâul de Mijloc. Acesta urcă uşor până în Şaua Scării de Fier, acolo unde ajungem în jurul orelor 11:30 şi facem o scurtă pauză, în timp ce privirea noastră îmbracă silueta tăiată în stâncă a Padinii lui Călineţ. De aici brâul nu are de ales şi trebuie să coboare în albia padinii, lucru pe care-l face cu ajutorul Scării de Fier (1650 m) – succesiune de scoabe metalice şi un lanţ de care te ajuţi pentru a ateriza pe un prag pământos. Încă nu suntem în talvegul de care ne mai desparte o coborâre destul de abruptă printr-un horn problematic. Claudiu pune coarda pentru siguranţă, dar în timp ce efectuăm aceste proceduri un grup ce vine din sensul opus al brâului ne informează că există şi varianta unei poteci, prin dreapta, ce se lasă în vale prin iarbă şi jnepeni. Prea târziu, dar voi reţine asta pentru viitor. Odată ajunşi pe firul Padinii lui Călineţ, părăsim poteca Brâului de Mijloc ce continuă spre dreapta, împreună cu partea inferioară a Vâlcelului Caprelor, considerat cel mai uşor traseu de abrupt din zona Călineţului.

Începem să înaintăm pe fir, lăsând pe stânga un canion impunător, cale de acces în trasee mult mai grele – Hornul Adânc; ce mi se pare interesant e că de deasupra pereţilor săi se aude un zumzăit puternic şi continuu, de muşte sau albine, de parcă ne-am afla sub multe fire de înaltă tensiune. Mă întreb dacă e vreo manifestare a micilor vietăţi înainte de iernat. De aici şi până sus, vom vedea permanent pe dreapta tot felul de brâne, brâniţe, hornuri şi fisuri ce fac trecerea – nu mereu accesibilă – în Valea Podurilor, peste impunătoarea Muchie dintre Ţimbale; acestea sunt mai vizibile decât suratele lor din stânga, cele care merg mult mai abrupt spre Muchia Ţimbalului Mare.

Trecem de câteva săritori mici şi, la prima mai însemnată, cu nişte bolovani înghesuiţi în buză, urmăm poteca spre dreapta şi o ocolim printre jnepeni; de altfel, majoritatea locurilor dificile din vale se evită pe versantul său stâng, deci dreapta cum urcăm. Mai sus de locul de revenire în vad, valea ia aspectul unui horn tivit cu jnepeni în partea superioară, zonă numită Muchia Arinului. Dincolo de acest punct, padina alternează zone mai largi, cu grohotiş şi petice de iarbă, cu zone înguste pe care scurgerile de apă au format jgheaburi şi dungi colorate. Într-un astfel de pasaj larg şi pietros se desface spre stânga Vâlcelul Secundar al Călineţului.

Succesiunea de săritori ne ţine în priză, chiar dacă le urcăm pe toate la liber până dincolo de desprinderea în stânga a Vâlcelului Piticului. Cel mai mare obstacol îl întâlnim undeva la jumătatea văii, acolo unde poteca o ia clar spre dreapta pentru a ocoli ditamai săritoarea cu mai mulţi bolovani în „suspensie”. Hotărâm să încercăm totuşi o variantă mai directă decât poteca, adică faţa din dreapta unde s-ar desluşi o linie de căţărare. Mă simt vitează şi plec prima, cu coarda în spate şi fără nimic altceva la îndemână, în ideea de a mă opri tocmai sus. Pe măsură ce urc, paşii îmi sunt în continuare clari, dar înălţimea lăsată în spate devine incomodă. Când am o scurtă dilemă dacă să continui în stânga pe faţă sau în dreapta pe un horn înclinat, hopa! Văd în stânga-sus un piton bine înfipt. Reuşesc să mă asigur cu un anou de el, însă stau într-o poziţie foarte proastă pentru a căuta în rucsac improvizări de asigurări intermediare – căci bucle echipate n-a luat nimeni, nu era nimic de genul ăsta în plan. Îl întreb pe Claudiu dacă are cum trece peste mine pentru a finaliza el căţărarea; zice că da, mă depăşeşte şi ia coarda, iar mai sus dă de un al doilea piton (a cărui stare n-am verificat-o) – măi să fie… E de înţeles însă, întrucât la pasul următor stă ceva să găsească nişte prize decente înainte să iasă pe platforma de sus. Acolo însă nu mai găseşte niciun piton, lucru ciudat ţinând cont de existenţa celorlalte; poate o fi picat. Asigură de un colţ de piatră proeminent, eu mă leg de la jumătatea corzii şi urc repede distanţa dintre pitoane, pasaj relativ lejer. Apoi însă mă bucur că l-am chemat pe Claudiu, căci dincolo de al doilea piton trebuie sa stai bine pe picioare, în timp ce prizele sunt între mititele şi la aderenţă, iar cele pentru mâine proaste sau instabile. În fine, coarda face minuni la psihic şi ajung înapoi în firul padinii, într-un loc excelent pentru fotografii. Mă ocup de această mică plăcere cât timp se încordează şi Claudia pe peretele săritorii.

Mai sus de acest punct, lucrurile redevin uşoare pe valea îngustă din care se bifurcă, tot pe stânga, Călineţul Mic, a cărui finalitate se află în creastă; nu toate săritorile sunt mici, dar prizele oferă o căţărare frumoasă. Dăm totuşi de un punct de bifurcaţie, acolo unde poteca face din nou dreapta pentru a ocoli un horn; ca reper, tot pe dreapta apare o formaţiune de stâncă cu „coloane” oblice, asemănătoare Marii Orgi, însă în miniatură. Eu şi Claudiu ne băgăm prin hornul a cărui urcare ni se pare facilă în ciuda peticelor de muşchi din partea de jos, iar Claudia o ia pe potecă; aceasta înaintează uşor până când trebuie să revină spre noi, ceea ce se întâmplă pe alt horn, mai larg dar şi mai friabil. Până la urmă se rezolvă şi continuăm prin valea care începe să se lărgească şi iată că apare perpendicular pe firul său o potecă firavă: Brâul de Sus. Ni se confirmă descoperirea odată cu placa ce aminteşte de Mihai Rafiroiu, prinsă într-o lespede şi decorată cu o floare de colţ metalică. Tot aici, spre stânga noastră vedem un bârlog conturat în stâncă, iar spre dreapta porneşte Hornul lui Nicu (sau Hornul N). Paralel cu aceasta, dar ceva mai sus, va apărea şi Hornul Cetăţii Sfărâmate.

Continuăm pe firul principal devenit tot mai larg, ca o pâlnie, şi mai lejer în ceea ce priveşte căţărarea. Pentru a compensa, panta ierboasă se înclină şi necesită efortul muşchilor pentru a menţine un urcuş constant. O altă desprindere se conturează în dreapta: Hornul Brâniţei. Ajunşi în zona superioară a pajiştii, dincolo de un dinte de piatră tronează chiar în mijlocul văii, întrevedem trei variante de continuare – mult în stânga (dar nu suntem chiar siguri că nu dăm în vreun perete), în stânga pe trepte de iarbă, respectiv în dreapta pe grohotiş, acolo unde deja vedem oameni parcurgând creasta. Alegem varianta de mijloc şi iată cum soarele ceasurilor 15:30 ne învăluie blând când ieşim în Creasta Nordică a Pietrei Craiului – în Şaua Călineţului (2090 m) şi dincolo de Vârful dintre Ţimbale (2170 m).

Aici facem pauza de masă târzie, pe care o lungim cu picioare descălţate şi shot-uri de vişinată. Ne punem apoi alene în mişcare, ocolim pe la bază Vârful Ţimbalul Mare (2177 m) şi terminăm scurta bucată de creastă la Vârful Ascuţit (2150 m). Urmează un sector de coborâre pe care-l fac a treia tură consecutiv şi, deşi Brâul Ciorânga Mare are o frumuseţe aparte, o vreme n-aş vrea să mai aud de el. Ţinem triunghiul roşu, avem grijă pe unde păşim şi întindem pasul, căci prea multe ore de lumină nu mai avem. Ne strecurăm pe sub coloşii de piatră ce străjuiesc întregul bazin al Padinii lui Râie şi facem o singură pauză scurtă în vadul strivitor al Canionului Ciorânga Mare. Coborâm cu atenţie hornul friabil, prevăzut cu lanţ, ce dă în traversarea Vâlcelului cu Smirdar, depăşim Vâlcelul cu Fereastră şi prindem ultimele raze de soare la ora 18:30 pe Muchia Răchitei, lângă Refugiul Speranţelor (1685 m). Aici ne mai îngăduim câteva clipe de respiro, căci imaginea apusului peste Iezer-Păpuşa este hipnotizantă. În curând vom aprinde frontalele în timp ce urmăm întocmai marcajul până la maşină, acolo unde ieşim pe sub cerul cu o puzderie de stele la ceasurile 20:30. Ne-a luat ceva această tură de la mijlocul toamnei, însă a meritat fiecare clipă petrecută în măruntaiele stâncilor Craiului.

Fotografii

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Uncategorized and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

1 Response to Padina lui Călineţ (Munţii Piatra Craiului)

  1. Pingback: NOTA BENE | Însemnări

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.