Vâlcelul cu Fereastră (Munţii Piatra Craiului)

Vremea frumoasă a acestei săptămâni îmi dă din nou ghes să plec prin abrupt, însă precipitaţiile de dinainte şi temperaturile totuşi scăzute îmi spun să rămân la altitudini nu foarte mari. Şi atunci de ce n-ar fi din nou vorba despre Crai? Ştefania se arată şi ea încântată de perspectivă, aşa că iată-ne în echipă de două, echipate şi gata de plecare, în superba dimineaţă de duminică. La ora 8 pornim de pe şoseaua ce leagă Zărneşti de Plaiul Foii (849 m) şi urmăm în primă fază triunghiul roşu de pe Padina lui Călineţ. Dacă atunci când ne-am dat jos din maşină ne-a luat în primire o mâţă tare dornică de mângâieri, iată că după câţiva paşi pe potecă ne urmează un ditamai ciobănescul carpatin şi nu reuşim nicicum să scăpăm de el; tot ce pot spera e să-şi vină în fire înainte de a fi prea târziu, adică la primul obstacol important.

Acolo unde, puţin mai jos de Izvorul Căpitanului Orlovski, poteca marcată face stânga, noi continuăm drept în faţă spre Malul Galben, depăşim zona neplăcută cu grohotiş şi urcăm cele două săritori din care una prevăzută cu lanţ. De acum pot lăsa grijile de-o parte, căci dulăul rămâne la baza peretelui; îi dă târcoale, încearcă nişte abordări, latră a neputinţă, dar renunţă şi ştiu că nu va avea nicio problemă în a se întoarce acasă. Pentru noi, poteca e bine conturată mai departe şi ne readuce în marcajul turistic după această scurtătură însemnată.

Îi dăm repejor în sus pe lângă Adăpătoarea Caprelor până la Refugiul Speranţelor (1685 m), coborâm un pic pe Brâul Ciorânga Mare şi, odată ce trecem de Muchia Răchitei, dăm în bazinul larg al Padinii lui Râie. După numai câteva minute, apare prima văioagă ce întretaie brâul, bine „punctată” de un pilon ţuguiat de stâncă – iată destinaţia noastră: Vâlcelul cu Fereastră, cotat 1B. Este ora 10 când facem o scurtă pauză în albia lui, cât să ronţăim ceva, să ne punem căştile şi să mai citim o dată descrierea, întrucât niciuna dintre noi n-a mai fost pe aici.

Vâlcelul debutează cu o primă săritoare vizibilă chiar din poteca marcată; relativ înaltă, e însă uşor abordabilă prin dreapta, acolo unde prizele sunt dese şi solide, iar traversarea spre centru e înlesnită de rădăcinile jnepenilor de sus. Dincolo de ea, vâlcelul se conturează ca un scoc bolovănos, uneori îngust, alteori larg – locuri în care noi ţinem permanent firele din stânga. Ajungem astfel la a doua săritoare notabilă, din punctul meu cea mai dificilă a zilei, mai ales că degetele îngheaţă pe piatră; iniţial mi se pare că abordarea mea, prin dreapta, nu e cea mai fericită din cauza prizelor nu prea bune şi cam întinse, dar după ce ajung sus îmi dau seama că alternativa din stânga se termină într-un grohotiş foarte nasol. Ştefania, mai scundă decât mine, are aceleaşi probleme de prize prea depărtate, dar reuşeşte şi ea să treacă în siguranţă. De acum alternăm porţiunile înierbate cu cele cu grohotiş, uneori instabil, şi ajungem la a treia săritoare: cu horn în care te-ai putea înţepeni dacă duci rucscac prea mare, dar altfel uşor de căţărat datorită prizelor excelente din jgheab.

Urmează două săritori înlănţuite, orientate spre stânga, pentru ca la capătul lor, în spatele unui copăcel bine înfipt, să apară elementul calcaros care dă numele vâlcelului: „fereastra” – arcada curbată pe care o face coama desprinsă din Muchia Ţimbalului Mare. Aici este practic obârşia Vâlcelului cu Fereastră, întrucât cu greu ai putea să identifici vreo prelungire a sa mai sus. Fereastra (aproximativ 1800 m) reprezintă trecerea în Vâlcelul cu Smirdar, adică modul în care continuă traseul. Acesta apare din stânga ferestrei şi, teoretic, ai putea urca pe el din Brâul Ciorânga Mare (a doua desprindere), însă limba abruptă de grohotiş pe care o văd în jos nu mă inspiră deloc – nu fără zăpadă, oricum. De acum peisajul se schimbă considerabil, căci pereţii apropiaţi de calcar lasă loc unui spaţiu mult mai larg, împărţit între jnepeni şi grohotiş; partea „tehnică” de  căţărare a luat sfârşit. De altfel, zonele următoare se pot parcurge şi la vale fără probleme atâta timp cât eşti atent, pe când descăţărările de mai jos de noi necesită asigurarea în pitoanele de deasupra săritorilor.

Începem să urcăm cu spor şi ajungem în singurul loc dubios în ceea ce priveşte orientarea, căci la un moment dat poteca se desparte în două: drept în sus merge către un pâlc mare de jnepeni, în stânga ia cu asalt o limbă lungă de grohotiş. Nu ştim exact cum e mai bine, aşa că o aleg pe prima şi chiar înainte de jepi dau de o momâie care mi-ar confirma că pe acolo e bine; nu-mi prea place terenul, pentru că iarba e plină de brumă îngheţată care alunecă, însă poteca pare a fi conturată… până când nu mai e. O rog pe Ştefania să aştepte cât înot eu prin jnepeni pentru a ajunge pe o platformă cu un pic de perspectivă, iar incursiunea are efectul dorit: când scot capul văd întreaga zonă numită La Amvon, cu tot cu acul de piatră emblematic. Observ deasupra următorului pâlc de arbuşti linia Brâului de Sus, precum şi mai multe potecuţe ce coboară din el; intru într-o astfel de potecă, îi indic Ştefaniei pe unde să taie jnepenii în lateral şi dăm până la urmă într-o cărare ceva mai lată care ne scoate în Portiţa Acului de la Amvon. În timp ce mergem spre mica şa observăm poteca lată care urcă din grohotişul evitat mai devreme, asta care reper pentru viitor.

Facem o pauză mai lungă în Portiţă, să mâncăm şi să ne încălzim puţin picioarele, căci ne-au cam îngheţat degetele cât am bălăurit prin jnepeni şi acea iarbă umedă, plină de pojghiţe de gheaţă. Avem sub noi imaginea frumoasă a văilor şi dealurilor înveşmântate în toamnă, iar dincolo de ele culmile Iezerului şi Făgăraşului se conturează pitoresc. În jurul nostru domneşte stânca fascinantă prin formele luate, precum „acul” de lângă noi. Încercăm să urmărim cu privirea Brâul de Sus, cingătoare a Craiului mult mai fragmentată decât Brâul de Mijloc; aici pare evident în ambele direcţii, aşa cum străbate pâlcurile de jnepeni şi micile pajişti alpine, dar cât de uşor îl poţi pierde acolo unde apare stânca…

Pornim din nou la drum cu o coborâre abruptă şi scurtă, prin brâu, apoi îl părăsim spre dreapta pentru a intra în zona de obârşie a Canionului Ciorânga Mare; deşi acesta în sine este o rută alpină dificilă, cotată 3A, partea sa superioară nu pune nicio problemă. Cu excepţia grohotişului din primele minute, avem de-a face cu un traseu ce se urcă uşor, cu căţărare elementară pe hăţaşe şi stânci care nici nu se pot numi săritori. Poteca e bine conturată şi punctată prin momâi, păstrând permanent direcţia stânga, astfel că la un moment dat părăsim Ciorânga; conform descrierilor s-ar ieşi din abrupt direct în sus, ocazie cu care am mai avea parte de o fereastră pe sub Ţimbalul Mare, dar recunosc că uit acest aspect şi mă las furată de cărarea atât de clară. La ora 13 ieşim în Creasta Nordică a Pietrei Craiului, foarte aproape de Refugiul Vârful Ascuţit (2130 m).

Facem pauza de prânz pe Vârful Ascuţit (2150 m), acolo unde s-a strâns deja multă lume ce bântuie Craiul în aşa o zi frumoasă. În total contrast cu ceaţa de care am avut parte cu două  săptămâni în urmă, acum soarele ne încălzeşte blând, vântul nici nu adie, astfel că ce poate fi mai frumos decât să scrutezi depărtările între Ciucaş, Postăvaru, Bucegi şi Leaota? Ne relaxăm o vreme în lumina plăcută şi abia gândul că ne-ar putea lua somnul ne pune din nou în mişcare. „Retragerea” o facem pe un traseu considerat clasic pentru aşa ceva, adică Brâul Ciorânga Mare marcat cu triunghi roşu – la fel ca la precedenta incursiune în creasta Craiului.

Coborâm porţiunea abruptă cu mare grijă căci şi aici apare gheaţa amestecată cu pământul negru şi pietrele desprinse, apoi urmăm în viteză panta domolită pe sub pereţii înalţi. Îmi amintesc de această dată să caut din ochi intrarea în ramura inferioară a brâului, despre care mi-a vorbit Cosmina, şi reuşesc în sfârşit să identific desprinderea bolovănoasa pe dreapta; se ghiceşte acolo o potecuţă, iar momâia aflată la ceva distanţă îmi confirmă că aceea e ramificaţia către Padina Popii, însă la cum arată – sălbatică, neumblată, încâlcită în boscheţi – nu mă tentează deloc. Îi dăm în continuare la vale, ajungem la locul de unde am intrat de dimineaţă pe vâlcel, trecem de refugiu şi hotărâm ca de data aceasta să ţinem permanent marcajul, fără scurtătura din Malul Galben. Nu de alta, dar niciuna dintre noi n-a parcurs bucata care ocoleşte zonele cele mai abrupte, nefiind totuşi nici ea lipsită de pasaje prevăzute cu lanţ. Revenim în Padina lui Călineţ mai jos de Izvorul Căpitanului, iar un ultim sprint ne duce la maşină la ora 17. N-am mai terminat demult atât de devreme o drumeţie, aşa că admirăm în voie culorile etalate de Piatra Craiului pe vreme de toamnă, sub lumina acestor ceasuri. Imaginile pe care le lăsăm în urmă – cer albastru, stâncă semeaţă şi golaşă, pâlcuri verzi de brazi, foioase multicolore – sunt într-adevăr superbe.

Fotografii

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

5 Responses to Vâlcelul cu Fereastră (Munţii Piatra Craiului)

  1. Pingback: NOTA BENE | Însemnări

  2. Pingback: Padina lui Călineţ (Munţii Piatra Craiului) | Însemnări

  3. Pingback: NOTA BENE | Însemnări

  4. Theodor says:

    Multumesc si pe aceasta cale pentru acest jurnal, aceasta descriere foarte precisa a traseului urmat. Mi-a fost de folos duminica pe 20 octombrie cind l-am refacut dupa 3 ani.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.