Piatra Cloşanilor, Cheile Prisăcinei parţial (Munţii Mehedinţi-Cernei)

A trecut ceva timp de când îmi tot doresc să ajung în câteva cotloane neexplorate de-o parte şi de alta a Văii Cernei, adică în Munţii Mehedinţi şi în Munţii Cernei. Acum însă am un plan bine stabilit şi hotărăsc să fac o tură prin care să-mi serbez ziua de naşte chiar prin acele meleaguri. După o „strigare” mai largă, cei care aleg să fie alături de mine sunt Claudiu, Mădălina, Gabi, Cristina, Diana şi Pancu, cel din urmă sosit din Cluj sâmbătă dimineaţa. Noi, ceilalţi, plecăm din Bucureşti vineri după program, având ca destinaţie barajul de pe Motru de la Valea Mare, acolo unde ajungem după miezul nopţii şi găsim loc de campare într-un pâlc de pini. Nu e de mirare că, din cauza orei târzii, oboselii, frigului şi preocupărilor legate de „cazare”, nu reuşim să dăm gata decât o sticlă de vin.

Sâmbătă mă trezesc destul de devreme într-un aer încă zgribulit, căci trebuie să-l culeg pe Pancu de la drumul dintre Târgu Jiu şi Baia de Aramă, acolo unde microbuzul ar trebui să-l lase în Valea Neagră. Cum nu am semnal la telefon decât foarte aproape de locul întâlnirii, primesc abia acolo mesajul de la el: de fapt, cursa este până în Cloşani şi nu Baia de Aramă, aşa că în mod normal ar fi trebuit să-l preiau de mult mai aproape. Eh, în fine, asta e – eu mă bucur că echipa s-a întregit.

Revin la corturi şi mă alătur celorlalţi în pregătirile de drum prin Rezervaţia Ştiinţifică Piatra Cloşanilor. Ca o paranteză, traseele din aceste două zile vor fi o premieră pentru toată lumea, deci niciunul din noi nu ştie la ce să se aştepte altfel decât din descrieri. Soarele a invadat între timp tabăra şi cu greu ne dăm duşi, mai ales când Cristina scoate din traistă un tort tiramisu, iar Pancu adaugă trei lumânări în care să suflu. Abia pe la ora 12 reuşim să ne urnim din loc, după ce strângem calabalâcul, dar ne aşteptăm la un traseu de numai cinci-şase ceasuri. Înainte de asta, merg cu Gabi în Cloşani unde îmi las maşina şi ne întoarcem cu a lui, pentru a avea cu ce reveni la coborâre.

Pornim deci de lângă Lacul Valea Mare (500 m), pe punctul roşu trasat acum câţiva ani pe coasta de sub Poienile de Sus; de altfel, primul stâlp de marcaj se află la câteva zeci de metri de locul unde am dormit. Poteca se conturează clar prin pădure şi alternează urcuşurile susţinute cu cele mai blânde; avem un scurt moment de căutare a marcajului în prima poiană pe care o întâlnim, acolo unde se află şi un adăpost din lemn lăsat în paragină, dar în mare semnele se succed des şi vizibil. Încă din capătul superior al aceleiaşi poieni ne dăm seama cam care va fi perspectiva odată ajunşi mai sus, iar când ieşim efectiv din pădure vedem cum zările devin tot mai largi.

După o pauză de masă undeva în coasta dealului (când mai să ne dea gata vişinata produsă de Claudiu), ajungem într-un punct în care traseul are două variante – una mai uşoară (presupunem că pe o curbă de nivel urmată de urcuş în trepte), respectiv una de dificultate medie, adică o căţărare abruptă pe stânci şi zone cu iarbă, totul prevăzut cu lanţuri. Nu-i greu la deal, mai ales cu respectiva căblăraie, însă coborârea pe acolo n-aş recomanda-o nimănui. Unim cel două „fire” la ora 16 pe Vârful Colţu Pietrii (1380 m), deasupra pereţilor abrupţi ce se cască spre nord-vest, adevărate metereze din piatră pe care nu le-ai bănui cât te afli pe plaiurile cuminţi, acoperite de fâneţe, de pe celălalt versant. Însă ceea ce te acaparează cu totul este priveliştea desfăşurată în toate direcţiile. Dacă jumătate de orizont se pierde în câmpia Olteniei unde afumă termocentrala de la Rovinari, cealaltă jumătate etalează o frumoasă diversitate. Dealuri împădurite ne despart de Valea Cernei, acolo unde falia se rupe şi, dincolo de ea, se ridică Munţii Cernei a căror culme se vede începând chiar cu Arjana şi Zascolul alăturat şi se impune prin Vlaşcu Mare. Lanţul continuă în Godeanu ce taie zarea cu vârful omonim, Piatra Iorgovanului cea calcaroasă, Retezatul încununat de Peleaga, Păpuşa şi Vârful Custurii. Ceva mai aproape, vedem cum Vâlcanul spune prezent prin Oslea, dar ne e greu să identificăm „lipitura” cu Mehedinţii. În plan îndepărtat Parângul se conturează clar şi înseninat, iar dincolo de el Căpăţânii cu o evidentă Buila-Vânturariţa. Acum îmi este clar: creasta Pietrei Cloşanilor, prin poziţionarea sa geografică, merită atinsă măcar pentru această panoramă, dacă nu pentru traseul în sine; dar ar fi o nedreptate să îi desconsider cărările, după cum vom afla mai târziu.

Poteca marcată coboară de pe Vârful Colţu Pietrii în şaua formată cu Vârful Piatra Mare a Cloşanilor (1420 m), iar noi hotărâm să continuăm pe creastă spre acesta, mai ales că observăm cum cărarea e bine bătută şi chiar ne întrebăm de ce nu s-o fi configurat aşa traseul turistic. După o succesiune de scurte urcuşuri şi coborâşuri, ne oprim la ora 17 pe principalul vârf al Pietrei Cloşanilor şi iată-ne privind de pe a doua înălţime a Mehedinţilor către cea dintâi: Vârful lui Stan (1466 m), aflat parcă la o aruncătură de băţ. Aici nu zăbovim mult şi căutăm din ochi continuarea potecii spre Vârful Piatra Mică a Cloşanilor (1163 m), aflat dincolo de o înşiruire de vârfuri ondulate sub care se cască hăul.

Pornim la vale şi în scurt timp înţelegem de ce, totuşi, traseul oficial virează aşa cum o face. Terenul devine dintr-odată extrem de accidentat acolo unde nu se împotmoleşte în boscheţi, iar poteca… mai degrabă ia-o de unde nu-i. Mai apare pe ici pe colo, dar în cele mai multe pasaje trebuie să improvizăm. Ne dăm seama că cel mai bine ţinem linia crestei, însă nu este tot timpul uşor, mai ales când dăm de o descăţărare cel puţin delicată. Trecem cu bine şi sperăm să nu ne blocăm mai jos. Cu chiu cu vai, cu GPS şi intuiţie, ajungem la ora 19 în apropierea şeii dintre vârfuri, loc în care o vale domoală promite să ne scoată la liman. Tragem nădejde ca de aici lucrurile să fie mai clare, căci începe să se însereze, iar oboseala ne ajunge din urmă. Ca şi cum n-ar fi suficient, între timp îmi dau seama de enormitatea unei gafe pe care am comis-o la plecare: eu am dus maşina în Cloşani, dar cheia… a rămas împreună cu restul lucrurilor în portbagajul lui Gabi. În siguranţă! Nu-s „decât” 8 kilometri între capetele traseului şi derulez în cap posibile soluţii.

Ce-i drept, poteca pe vale este clară şi domoală, chiar dacă plină de vreascuri şi doborâturi; în mod cert, e des frecventată, întrucât vedem şi vreo două indicatoare din lemn folosite de localnici. Valea se încheie într-una mai mare, acolo unde regăsim marcajul punct roşu ce coboară de pe Colţu Pietrii; în curând ajungem La Izvoare, unde firele de apă sunt captate într-o mică amenajare. Deja trebuie să aprindem frontalele şi de acum continuăm pe întuneric, adesea însoţiţi de lilieci cu zbor rapid. Pentru o bună bucată, poteca se transformă în drum forestier larg, până când întâlnim o nouă ramificaţie – deşi ambele variante păstrează punctul roşu, unul rămâne pe drum şi face dreapta spre Motru Sec, iar pe celălalt îl urmăm noi în stânga. Poteca devine iar îngustă, ba chiar traversează o zonă interesantă, plină de stânci, asemănătoare unor chei prin pădure. Mai jos, copacii se răresc şi lasă loc plaiurilor încununate de o troiţă. Aici e cât pe ce să ratăm traseul şi să ne înecăm ca ţiganul la mal, căci o nouă bifurcaţie o ia pe sub troiţă şi ar coborî tot în Motru Sec. Poteca marcată urcă însă puţin, la cruce, pentru ca abia apoi să coboare definitiv printre primele case din Cloşani (434 m). La ora 21, după nouă ceasuri de drum, suntem în sfârşit lângă podul peste Râul Motru.

Eu sunt în continuare preocupată de gândul revenirii în tabără. Intru în magazinul din centrul satului şi îl întreb pe un bărbat tânăr dacă ştie la cine am putea apela pentru a-l duce pe Gabi la baraj. Omul mai întâi e reticent, dar după ce află că am parcurs o bucată din creasta Cloşanilor se oferă să facă el acest lucru. Intrăm puţin în vorbă şi ne spune că e salvamontist în zonă, fapt care explică dorinţa de a ne ajuta, mai ales că la final nu vrea să ne ia vreun ban. Cu puţin noroc ne întoarcem cu toţii la pâlcul de pini din apropierea lacului şi montăm la loc corturile. Punem masa şi desfacem vreo două sticle de vin, însă din nou apar cei trei factori – oboseala, frigul şi perspectiva unei alte treziri matinale. Stăm la taclale până pe la miezul nopţii, apoi ne refugiem în căldura sacilor de dormit pentru un somn profund.

Duminică ne mutăm în Valea Cernei, motiv din care ar trebui să ne trezim şi să plecăm devreme. N-ar fi aşa mult de condus, dar după Baia de Aramă drumul care urcă în Pasul Mehedinţi este plin de serpentine şi se parcurge încet. Din pas, unde Vârful lui Stan ni se înfăţişează cu latura sa stâncoasă ca o cetate izolată, coborâm pe o şosea tot mai peticită până la Motel Dumbrava (265 m). Lăsăm maşinile în apropierea Podului Ţăsnei aflat la aproximativ un kilometru în amonte faţă de motel şi ne echipăm de drum.

Este aproximativ ora 11 când traversăm Râul Cerna şi observăm că în stânga lui se află un izvor captat. Noi pornim însă spre dreapta, pe poteca suspendată deasupra Cernei, însoţită de bandă galbenă şi, o vreme, punct galben. Lăsăm în urmă câteva construcţii ce par abandonate, apoi mergem permanent prin pădure într-o foarte lină urcare. Depăşim albia secată a unui izvor precum şi Cheile Drăstănicului, de asemenea seci. M-am întrebat nu o dată dacă se pot escalada, chiar dacă nu apare niciun fel de potecă pe hartă, iar acum primesc răspunsul de la Mădălina: sunt practicabile numai în stil canyoning, de sus în jos pe corzi lungi, după cum le-a făcut şi ea în două ocazii – o dată cu apă, o dată fără; din păcate însă nu-şi aminteşte pe unde a urcat, doar că tot de aici pe unul din versanţi. Imediat după Drăstănic suim brusc vreo două serpentine, apoi poteca îşi reia forma de curbă de nivel. În cinci minute, în jurul orei 11:30 , suntem în vadul Cheilor Prisăcinei (aproximativ 350 m), acolo unde apa formează un ochi larg; descrierile spun că în aval s-ar afla o moară, dar o privire superficială n-o identifică.

Banda galbenă se lasă clar în stânga; o urmăm şi în scurt timp ne vom da seama că, spre deosebire de Drăstănic, Prisăcina chiar are debit, ceea ce mă îngrijorează puţin. Poteca urcă uşurel, pe albia încă largă şi prin tuneluri de vegetaţie care doar ne umbresc, fără a ne da de furcă. Traversăm de câteva ori apa pe pietre, apoi observăm cum marcajul se încadrează pe versantul din stânga noastră pentru a o lua pe deasupra cheilor. Aici îl părăsim, căci vrem să le parcurgem în porţiunea lor sălbatică, despre care n-am găsit decât o descriere a lui Mititeanu ce vorbeşte de săritori, cascade, arbori înţepeniţi şi apă până la brâu. O luăm deci în sus şi, spre surprinderea mea, mai vedem nişte foarte vechi marcaje.

Valea începe să se îngusteze şi în faţa noastră apar relicvele unui traseu „arhaic”: o scară de lemn putrezită, un burlan prăbuşit şi nişte rămăşiţe de cabluri; dacă utilitatea scării o putem ghici, ea sprijinindu-se de un perete altfel inaccesibil, partea cu burlanul ne scapă – greu ţi-ai putea închipui o captare de apă în aceste locuri. În acelaşi punct dăm şi de primul obstacol, un ochi de apă pe care l-am putea trece direct, cei mai mulţi din noi având sandale, dar decidem să-l ocolim pe versantul din dreapta. Claudiu urcă primul şi pune semicoarda din dotare drept balustradă, ceea ce ajută în bucăţile unde prizele sunt prea sus şi boscheţii prea firavi. Continuăm prin chei şi ajungem repede la următorul „ambuteiaj”: o cascadă, nu prea înaltă sau puternică, dar care ocupă singura săritoare pe care ai putea-o escalada, făcând-o udă şi alunecoasă. Pancu urcă ţinându-se de prizele de mână din dreapta, Claudiu îi aruncă semicoarda apoi suie şi el pentru a o prinde de copaci. Cu excepţia Cristinei care trece tot la liber, restul improvizăm hamuri din anouri şi urcăm în filaj. Într-adevăr, prizele de mână sunt excelente, însă problema apare la picioare – trepte ar fi berechet, dar apa şi vegetaţia le-au făcut tare alunecoase pe cele mai multe; pe altele nu, dar nici nu ştii exact pe care să te bazezi.

Mai facem câţiva paşi, mai suim nişte dâmburi cu vegetaţie deasă şi agăţătoare şi iată-ne în faţa unui nou ochi de apă. Suntem într-un punct unde, surprinzător, soarele pătrunde prin coroanele copacilor şi luminează luciul râului; are dreptate Claudiu, locul e genial pentru scăldat. Dreptate are şi în alt sens – dacă vrei să-l depăşeşti prin apă, te vei „scălda” cu totul, căci fundul nu i se ghiceşte; noi bănuim că ar fi până la piept, dacă nu cumva şi mai adânc. Pancu se aburcă pe versantul din stânga, acolo unde apar nişte prize, iar rădăcinile ieşite ale unui copac dau o fragilă siguranţă. Dincolo de arbore însă panta devine o faţă de pământ fărâmicios şi alunecos, cu tot cu vegetaţia putredă. Urcă şi Claudiu şi, cumva, trece de zona cea mai nasoală până la alt copac unde ar putea pune de filaj. Totuşi, merge un pic mai departe, pe curbă de nivel, pentru a vedea dacă avem cum coborî înapoi în vale. Cât face el asta, eu mă uit la ceas: e deja ora 13, ne mişcăm foarte greu cu atâtea obstacole, deci e cazul să renunţăm. Harta şi GPS-ul îmi spun că poteca marcată ar trebui să fie doar puţin deasupra noastră, fără a ne despărţi vreun perete de stâncă. Printr-o privire atentă, Cristina îmi confirmă: vede marcajul undeva sus, pe o lespede, iar până acolo am putea ajunge uşor odată ce urcăm obstacolul de jos.

Claudiu revine la semicoardă şi începem să ne căţărăm, ori filaţi, ori trăgând pompiereşte de funie. După primul arbore, cel cu rădăcina la vedere, fiecare improvizează pe pasajul delicat; cei mai mulţi încearcă să-şi facă trepte în pământul din stânga, eu găsesc câteva prize pe ciotul stâncos din dreapta pe care, datorită asigurării, am curaj să mă bazez. Ne ia un ceas şi jumătate să fim cu toţii în poteca semnalizată de marcaj, aşa că zic că-i bună decizia de a ne întoarce acum.

Vom urma deci din nou banda galbenă, de data aceasta în coborâre, pe brâna de deasupra cheilor. Dacă, pe măsură ce urcam, mai aveam din când în când perspectiva pereţilor înalţi şi abrupţi „ca în Cheile Bicazului”, vedem în curând că nu erau decât nişte vagi rezumate. De aici, de pe brână, ne dăm seama de măreţia şi sălbăticia acestor versanţi şi cât greşeam când puneam Cheile Prisăcinei la capitolul „şi altele” din Munţii Cernei. Chiar ne mirăm, şi eu şi Claudiu, de ce în atâtea preumblări în zonă n-am ajuns şi aici – la traseul marcat mă refer. Ce-i drept, eu am avut o tentativă de a-l coborî, într-o excursie de acum mulţi ani, când veneam dinspre Arjana. Problema atunci a fost că efectiv nu am găsit intrarea de sub satul Prisăcina, oricât am căutat-o pe lângă moara dărăpănată de acolo. Între timp, e clar că marcajul a fost refăcut. Cobor cu imaginea maiestuoasă a zidurilor stâncoase permanent în stânga mea şi cu promisiunea că voi reveni – devreme, în echipă mică, cu „banane” impermeabile pe post de rucsaci.

Ajungem repede înapoi în albie, ocazie cu care îmi dau seama ce puţin am străbătut din porţiunea nemarcată. Continuăm rapid coborârea până la finalul cheilor, acolo unde reîntâlnim punctul galben. Facem o scurtă pauză, de-o gustare şi de-o baie, după ideea lui Claudiu de a ne răcori în apa rece ca gheaţa a Prisăcinei. Apoi ne reluăm drumul uşor descendent pe poteca îngustă spre Podul Ţăsnei. Ajungem acolo la ora 16; reorganizăm bagajele în maşini şi îl lăsăm pe Pancu la Motel Dumbrava, întrucât el rămâne în zonă pentru o acţiune de remarcare.

Noi, restul, plecăm spre Bucureşti; avem ceva de condus, iar masa la Carul din Stele de la Beharca, deşi foarte bună, ne „costă” destul de mult timp. Undeva după miezul nopţii intrăm şi în capitală, iar când ne despărţim avem cu toţii acelaşi gând: am parcurs nişte trasee inedite, nebănuit de frumoase, asezonate cu de toate: peisaje largi în cele patru zări, stânci cu cabluri, parfum de iarbă cu flori şi călugăriţe, chei răcoroase, prăpăstii sălbatice. În mod cert, mai vrem. Iar în ceea ce mă priveşte cred este tura cea mai frumoasă de care am avut parte de ziua mea. Asta chiar dacă mă întorc cu opt sticle de vin nedesfăcute…

Fotografii

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

2 Responses to Piatra Cloşanilor, Cheile Prisăcinei parţial (Munţii Mehedinţi-Cernei)

  1. Pingback: NOTA BENE | Însemnări

  2. Pingback: NOTA BENE | Însemnări

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.