Colţul Gălbinele (Munţii Bucegi)

Într-un weekend cu vreme absolut extraordinară, dar care strânge şi multă epuizare ce se simte din plin, vorbesc cu Cosmina să profităm măcar de una din cele două zile, astfel că duminică dimineaţă pornim spre Buşteni. De oboseală şi aiureală, uit aparatul foto la încărcat, aşa că fotograful lu’ peşte va trage cu telefonul. Din categoria ce câine am fost şi ce javră am ajuns…

Parcăm la Căminul Alpin (925 m) şi la ora 7 începem urcuşul pe triunghi roşu, prin pădurea de pe Plaiul Munticelului. Continuăm cu poteca largă spre Adăpătoarea Urşilor, devenită apoi abruptă pe sub Peretele Vulturilor şi Ţancul Mic, traversăm Valea Coştilei şi lăsăm în urmă Refugiul Coştila (1690 m). Facem trecerea de la Crucea lui Nicolae Maxim până în firul principal al Văii Gălbinele, acolo unde ne oprim pentru un scurt popas.

Este ora 9 când reluăm urcuşul, de data aceasta mai rapid datorită terenului cu stâncă primitoare. Depăşim obstacolele văii – săritori deja cunoscute – şi urmăm meandrele spre „Hotel Gălbinele”; cu această ocazie găsim, cu greu, săritoarea care ne-a pus probleme la coborârea din iunie, cea cu poduri de zăpadă şi rimaye, precum şi bolovanul salvator de care am rapelat şi ne dăm seama că e de fapt o săritoare banală când partea sa accesibilă nu-i îngropată în omăt. Nu oprim la grotă, deşi am fi tentate de vremea superbă ce îndeamnă la multă lene. Avem totuşi treabă, aşa că îi dăm în sus până în Strunga Colţilor (2090 m), având însă grijă să studiem mai întâi varianta alternativă de acces în traseul propus pentru astăzi.

Planul nostru se referă la Colţul Gălbinele (2244 m), rută alpină cotată 1B pe care niciuna dintre noi n-a mai ajuns până acum. Informaţiile găsite online nu-s foarte multe, aşa că le-am pus cap la cap cu ce mi-a mai arătat Claudiu pe o fotografie clară, făcută din Hornul Coamei toamna trecută. Astfel ştiu că sunt două intrări în creastă. Prima cum venim noi, mai uşoară dar lipsită de orice asigurare, porneşte la scurt timp după ce trecem de ieşirea din Gălbinele-secundar; este practic muchia din dreapta faţă de urcarea în Strunga Colţilor şi, deşi pare expusă, se vede că are suficiente prize pentru o căţărare relativ sigură. A doua, mai dificilă, abordează direct creasta din capătul său situat în strungă; aici se vede pitonul cu cordelină de sus, punct din care se dă şi rapelul când revii de pe colţ, însă până acolo ştim că ar trebui să mai existe un piton intermediar. Stăm deci în strungă şi studiem peretele, doar-doar l-om vedea. Până la urmă descoperim un piton cu inel undeva la înălţimea aşteptată, însă mult înspre dreapta faţă de pitonul de sus, lucru de mirare mai ales că ruta abordabilă pare a fi prin stânga (deci dinspre Valea Colţilor), iar sub ce am văzut noi peretele e aproape vertical. Ne uităm una la alta şi decidem că în niciun caz nu încercăm pe acolo, aşa că revenim la varianta de jos, cea considerată mai facilă.

Cât mai studiem şi aici terenul se fac ceasurile 12:30, iar din boscheţi apar Cos şi Marius, despre care avem informaţii că ar fi posibil să facă acelaşi traseu. Le explicăm dilema noastră, iar Marius insistă că nu-i niciun piton intermediar, dar că nu-i chiar aşa de grea căţărarea pe cât pare, mai ales că lăsăm rucsacii în strungă. Se oferă să urce ei primii şi să ne lase manşa, dar cumva îmi simt zgândărit orgoliul şi decid să încerc totuşi să urc cap – mai ales că un colţ de stâncă pare potrivit pentru a lăsa acolo un anou de care să asigur. Zis şi făcut – pun papucii şi-i dau în sus, într-o bucată de căţărare foarte, foarte frumoasă; atârn anoul, agăţ bucla echipată şi când încep pasul următor dau cu nasul, în fundul unui „raft” din stâncă, fix de pitonul atât de căutat iniţial şi în mod clar invizibil din strungă. Ei bine, ăsta e chiar ce trebuie, de-ar fi avut şi fundiţă roşie! Asigur şi dau mai departe, cu un pas luuung în dreapta în urma căruia ajung la pitonul de sus. Gata, partea de care mă speriasem a trecut… Regrupez, vin şi ceilalţi şi ţinem consiliu ce spanacul ursului e cu pitonul ăla cu inel de stă fix-pix în perete. Tot ce am putut presupune e ca l-a bătut careva pentru retragere în rapel pe timp de iarnă, din Strunga Colţilor spre Valea Gălbinele; altfel, chiar n-are niciun sens.

În faţa noastră se desfăşoară acum creasta Colţului Gălbinele, vestită pentru cât se îngustează şi cat de aeriană devine. E drept, nu mai pare la fel de inaccesibilă cum se vede din Hornul Coamei, prin urmare gradul alpin mic e justificat, însă asta nu-i ia cu nimic din aspectul de potecă suspendată. Din acest punct până pe vârful colţului refacem echipele de la început, doar că băieţii se duc primii. Marius, deşi cap, n-are niciun stres pe muchia tot mai strâmtă, dar pe Cosmin, cu toată experienţa lui, îl văd cum ia culmea între picioare – atitudine comună celor mai mulţi ce parcurg acest traseu. Pornesc şi eu, vitează, trec în picioare pe prima porţiune îngustă, dar la a doua nu mă mai simt sigură pe paşi; s-au dus demult vremurile când făceam exerciţii la bârnă, aşa că iată-mă şi pe mine călare. Coarda nu ajunge până la capăt, aşa că mai facem o regrupare, apoi schimbăm rolurile cu Cosmina prima, până la vârful împânzit de jnepeni. În afară de pitonul de rapel şi rădăcinile bune de ancore ale jnepenilor, cred că număr alte trei pitoane cu totul, destul de trainice – dar zău că nu le-am forţat. De altfel, sunt acolo mai mult de moral, pentru că nu-i deloc o culme abruptă, din contră; nu cere cine ştie ce abilităţi de căţărare, cât simţul echilibrului şi sânge rece când vezi hăul sub tine.

În mod normal ne-am opri aici, căci n-am găsit prea multe informaţii despre ultima bucată a vârfului. Mai exact, nu ştim în ce constă rapelul dintre cele două vârfuleţe şi căţărarea înapoi, chiar dacă am lăsa acolo coarda. Însă pentru Marius, care a mai venit până aici şi s-a întors căci era singur, chiar acesta e scopul zilei. Punem deci una din corzi într-o asigurare echilibrată în jnepeni şi dăm rapel peste aceştia, pe partea dreaptă, apoi pe lângă peretele surplombat până la o mică brână. Sincer, mie mi se pare un pic cam lung rapelul pentru confortul meu psihologic, aşa că adaug un nod autoblocant. Brâniţa ne duce pe sub perete şi printre alţi jnepeni, atât de deşi şi înalţi că abia ne mişcăm.

O scoatem până la urmă la capăt şi ne oprim pentru fotografii pe al doilea vârf, la ora 14:30. Cu această ocazie, constat că nu merită chinul până aici, priveliştea faţă de primul vârf fiind prea puţin diferită. Avem în jurul nostru o frumoasă perspectivă a Văii Gălbinele, cu Creasta Coştila-Gălbinele, Hornul Coamei, Umărul Gălbinele şi traseele de căţărat aferente – toate acestea fiind populate intens în aşa zi superbă. În partea cealaltă se deschid Valea Colţilor, Valea Mălinului cu Colţul Mălinului şi Creasta Morarului; undeva, sub noi, se află Strunga Măgarului de unde se ajunge tot aici pe un traseu rar parcurs din cauza dificultăţii şi eroziunii terenului – Creasta Estică a Colţului Gălbinele, cotată 2B, solicitantă şi friabilă. De altfel, la întoarcere văd şi ultima parte a acestui traseu, adică urcarea „clasică” pe vârful cu jnepeni de unde venim noi. Aceasta se face printr-o fisură în dreapta, care chiar artă fain de cocoţ şi văd şi primul piton, însă la final dă într-un traverseu pe faţa friabilă deloc tentantă; în partea de sus deja ştiu că dă pe stânca fără prize ţepene, mai degrabă conglomerat ce abia aşteaptă să plece, aşa că mă bucur că avem coarda lăsată acolo unde e.

Revenim deci la coarda noastră şi începem urcarea. Cosmina pleacă prima, iniţial cu uşurinţă pe prizele stâncii, apoi tot mai greu prin jnepenii într-o parte suficient de agresivi cât să încurce coarda, în cealaltă prea putrezi pentru a te trage de ei. Dar, după ce ajunge sus, când să tragem de funie, constatăm că s-a înţepenit şi nu e chip s-o desfacem – doar se alungeşte, oricât se opintesc cei doi bărbaţi vânjoşi. Legăm a doua coardă de prima, dar, pentru a nu repeta povestea, Cosmin urcă pe ea cu un nod prusik. Nu e deloc ideal, mai ales că efortul este mare şi trebuie să găsească poziţii stabile pentru a muta nodul, dar până la urmă funcţionează. Eu îl urmez manşă, acum având suficientă coardă, şi-mi dau seama repede de cât consum e nevoie pentru a trece de zona aproape verticală, plină de jepi putrezi. O scot şi eu la capăt, apoi Marius vine dintr-o bucată. În mod clar, nu merită incursiunea pe al doilea vârf!

Pentru o deplasare mai rapidă spre Strunga Colţilor, punem balustradă; Marius pleacă s-o fixeze, Cosmina şi Cos îl urmează pe rând, iar eu rămân s-o strâng la final. E mai uşoară coborârea decât mă aşteptam, tocmai pentru că muchia nu este abruptă, însă apare spre final problema greutăţii corzii. În direcţia aceasta, creasta se curbează spre stânga şi coarda, evident, nu-i urmează linia ci o taie drept, oricât încerc eu s-o dau pe partea cealaltă. Astfel că frânghia atârnă, cu burtă, şi mă trage în jos, dar Marius nu poate strânge filajul pentru că m-ar scoate de pe creastă. În fine, înaintez cu grijă, mai iau o dată muchia între craci şi ajung cu bine la punctul de rapel. Ne dăm cu toţii jos, iar la ora 16 luăm un prânz scurt şi târziu în Strunga Colţilor. De acum ne despărţim, căci băieţii coboară pe unde au urcat, într-un ritm infernal.

Noi două decidem să facem cale-ntoarsă pe firul secundar al Gălbinelelor. Este fix aşa cum mi-l aminteam – partea superioară praf şi pulbere (la propriu), cu un grohotiş instabil, apoi patru rapeluri din care al treilea cu staţie intermediară de rapel (n-o folosim, având coarda de 60 de metri), iar ultimul neobligatoriu, o coborâre atentă fiind de-ajuns. Ca fapt divers, rapelul cel mare are în a doua jumătate un bolovan bine încastrat între pereţii laterali ai văii, bolovan peste care am trecut de fiecare dată pe deasupra, luându-l între picioare; acum însă constat că s-a lărgit atât de mult gaura pe care o formează cu surplomba săritorii încât trec prin ea, pentru ca la final să am deasupra capului bolovanul şi tot molozul care cade din grota de sub pereţi. Imediat după succesiunea de rapeluri dăm de ieşirea inferioară a Hornului dintre Fire, unde poteca se lăţeşte. După încă un pasaj instabil printre marea de jnepeni şi stânca ce adăposteşte traseul „Nu mă uita”, ieşim în firul principal, apoi în poteca urcată de dimineaţă. De aici avem acelaşi traseu ca cel de acces şi reuşim să ajungem la Căminul Alpin pe lumină, adică la ora 21.

Acum pot emite certitudinea că, deşi este scurt şi până la el am avut de urcat Gălbinelele de care mi s-a cam luat, traseul Colţului Gălbinele conturează una dintre cele mai frumoase creste ale Bucegilor pe care am ajuns. Voiam demult să-l urc şi, deşi voiam să-l facem eu şi Cosmina la prima vedere, s-a nimerit să avem totuşi un „ghid” temeinic cu noi. Şi mă bucur, căci sunt convinsă că n-aş fi urcat direct din strungă în lipsa certitudinii pitonului intermediar dacă n-ar fi insistat Marius că e uşor; deşi pare interesantă şi cealaltă variantă, cumva bucata aceea scurtă mi-a plăcut enorm. Apoi, restul crestei – îngustă şi curbată ca spinarea unui balaur monolitic din care au tot muşcat şerpii – are farmecul şi adrenalina potecilor aeriene, unde ştii că n-ar fi bine să te uiţi în jos, dar măcar privirea o cedezi magnetismului abisului.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.