Rockstadt Extreme Fest, raport de festival (Râşnov)

Ziua 1

Dacă tot am decis pe ultima sută de metri să merg anul acesta la Rockstadt Extreme Fest (REF), apăi am zis să-l prind de la început. Astfel că joi dimineaţă pornesc din Bucureşti, îi dau blană până la Râşnov, găsesc loc de pus cortul pe o pajişte şi las maşina oarecum în siguranţă pe marginea drumului. Conducând pe şoseaua spre Poiana Braşov, observ multe autoturisme cu numere străine şi-mi place să cred că nu-i diaspora venită în concediu, ci amatori de turism metalic – semn că REF e pe lista lumii bune a festivalurilor europene. Deşi e încă devreme, întreaga zonă este deja foarte aglomerată, căci pe lângă cei sosiţi timpuriu la festival sunt şi turiştii obişnuiţi ai unei zone populare mai ales în perioada concediilor de vară. Dacă rockerii, mai mult sau mai puţin alcoolizaţi sunt relaxaţi în privinţa situaţiei, respectivii turişti nu-s deloc mulţumiţi, de unde apar şi tot felul de reclamaţii către jandarmi faţă de grupurile de pletoşi cu tricouri negre şi scris neinteligibil care beau o bere la colţul parcării.

Odată ce intru în incinta „grea”, sunt întâmpinată de cele două scene mari, dispuse astfel încât să se cânte la foc continuu. În faţa lor, se desfăşoară zonele cu mâncare delicioasă, pentru toate gusturile, băutura la preţuri foarte bune (aviz celor care cred că e normal ca o apă la jumate să coste zece lei pe vreme caniculară), barăci cu toalete extrem de curate şi curăţate permanent, loc de lost & found, tarabele cu merch fie al festivalului, fie de profil. Băuturile şi merch-ul oficial se cumpără pe baza cardului reîncărcabil, ce se returnează la final – mai simplu decât cu jetoane, mai ales că-l poţi agăţa la breloc. Cum zilele acestea au avut loc şi se aşteaptă precipitaţii serioase, peste tot pe jos este împrăştiat periodic fân; asta se întâmplă inclusiv în spaţiul dedicat fotografilor şi redactorilor, adică un colţ acoperit şi păzit lângă scenă, unde ne putem strânge pe parcursul cântărilor.

Toate acestea, împreună cu un line-up atractiv în sine şi evenimentele conexe, toate desfăşurate pe parcursul a patru zile, fac din REF un festival foarte apropiat celor de prestigiu din afară. Un singur lucru lipseşte pentru „meniul” complet: un camping adevărat, unde să se poată pune sute sau mii de corturi. Cele două existente sunt mici, iar unul este totuşi departe, chiar dacă s-a găsit soluţia shuttle-urilor pentru transport. Iar asta se reflectă în faptul că spaţiile de cazare sunt ocupate aproape complet, în ciuda preţurilor care au urcat considerabil în ultima perioadă, în timp ce pădurea din apropierea scenei e plină de corturi. Ba dispun jandarmii strângerea taberelor, ba ar putea să vină urşii obişnuiţi cu turiştii de la Poiana Braşov – oricum, lucrurile nu-s tocmai ok. Ca să nu mai zic că la marile festivaluri din Europa însuşi spaţiul de campare e parte integrantă din atmosferă.

După  acest preambul, să ajungem şi la concertele în sine; am strecurat în geanta foto şi o tabletă pe care am de gând să-mi scriu impresiile pe măsură ce actele se desfăşoară – e un experiment nou, să vedem deci ce va ieşi! Gălăgia începe cu TC3 şi Nuvijan, două trupe tinere şi entuziaste, gata să înfrunte vremea schimbătoare, între ploaie şi caniculă; un alternative rock cu elemente progressive, respectiv nu metal cu alternative deschid festivalul ce se anunţă unul „rău”. Apoi apare un nume cunoscut bine la noi, Ura de după Uşă, ca dovadă că publicul iese de pe sub copertine şi se pune în mişcare pe un crossover foarte bine transpus live; thrash metal, punk şi hardcore – arme eficiente împotriva ploii. Câştigătorii concursului de aseară, „Rockstadt Underground Artists”, sunt ieşenii de la Hiraeth, adepţii unui hardcore presărat cu elemente death metal; nu ştiu ce trupe au fost în competiţie, dar mie cea de faţă îmi spune din păcate un singur lucru: de ce nevoie de atâţia oameni pentru a nu cânta ceva atât de comun?

Momentele dure sunt urmate de un cu totul alt registru – reîntâlnirea cu o trupa ce-mi plăcea mult în trecut, dar cu care am pierdut contactul; DinUmbră a rămas însă aşa cum o ştiam, un doom/death foarte fain, plin de atmosferă, în jurul acelor mici bijuterii instrumentale ce scot trupa din anonimat. Dacă atenţia mi-a fost captată un pic mai devreme, acum sunt deja activă pentru Sur Astru, ce explorează zona black/doom/pagan cu vechi instrumente folclorice suprapuse pe sonorităţile apăsătoare, cu distors greu şi difuz, amintind de experienţa Negură Bunget; adăugăm conurile de brad prinse de stativ şi costumele arhaice pentru o atmosferă de integrare cu natura şi cu un trecut mitic.  Urmează alt grup cu ştate vechi în underground-ul autohton, Gothic, ocazie cu care îmi dau seama că trupa hunedoreană este cea care aduce cel mai mult cu capul de afiş al zilei; ascultând-o, parcă revin temele anilor ’90, îmbrăcate însă într-un sunet modern – tot doom/death, dar în tempo mult mai rapid, mai antrenant, iar publicul începe să intre în „zonă”.

Iată că trecem la trupele invitate de prin afară odată cu suedezii de la Adept; eu n-am auzit până acum de ei, ceea ce nu este o mirare pentru că rar ascult metalcore, însă văd o grămadă de spectatori care nu doar că se agită în ritm cu trupa, dar cântă vers cu vers, deci e clar că această prezenţă e foarte bine primită. Bleed from Within păstrează linia, dar construcţiile devin mai elaborate datorită elementelor heavy şi death; scoţienii încing bine atmosfera, mai ale că publicul s-a înmulţit considerabil.

Din punctul meu de vedere, deşi nu apare chiar înainte de headliner, Katatonia este a doua trupă ca importanţă a serii, mai ales că prezintă în întregime albumul Night Is the New Day, lansat acum o decadă; melanjul de progressive metal cu doom şi un foarte voalat strop de melodic death fac din concertul suedezilor un frumos episod al festivalului, ce îmbină perfect melancolia cu sonorităţile grele. Veteranii Jonas Renkse (voce, chitară) şi Anders Nyström (chitară), împreună cu Niklas Sandin (bas), Rogen Öjersson (chitară) şi Daniel Moilanen (tobe) au o prestaţie ireproşabilă – profesionişti, dar şi apropiaţi de publicul receptiv. Preluarea Night Comes Down (Judas Priest) pune punct primului mare show de la REF.

Despre Betraying the Martyrs nu am foarte multe de spus; reprezentanţi ai noii „şcoli” franceze, inspirată de Gojira sau de sound-ul american al groove metal-ului, parizienii sunt o explozie de energie, respectiv excelenţi instrumentişti. Dinamica din metalcore-ul/deathcore-ul propus este complet recepţionată de spectatori, astfel că cei din faţa scenei fac valuri-valuri spre miezul nopţii. Muzica lor nu-i chiar pe sufletul meu, însă energia degajată mă prinde cu totul.

Paradise Lost se numără între trupele vechi foarte dragi mie, sentiment care n-a fost ştirbit de albumele mai puţin populare. Totuşi, n-am fost niciodată impresionată de prestaţia live, din contră – show-urile britanicilor mi-au lăsat un gust amar, iar entuziasmul meu a fost mereu frânt de impresia că nu-i deloc o trupă de concert. Ca să pun altfel problema, fără alte capete de afiş tentante, REF nu m-ar fi convins să vin. Acum însă simt ceva schimbat la Enchantment, iar Blood and Chaos îmi confirmă: Paradise Lost sună genial în seara aceasta. Nu ştiu dacă-i faptul că Nick Holmes este în voce sau că Gregor Mackintosh are chef de rock în corzi, dar totul – vechi şi nou – sună incredibil: Hallowed Land, Isolate, An Eternity of Lies, As I Die, The Enemy, Faith Divides Us – Death Unites Us, Embers Fire, Beneath Broken Earth, No Hope in Sight, Erased, Say Just Words. Nu-i neapărat un setlist cu totul după sufletul meu, căci aş înlocui unele piese cu cele dragi mie, dar prestaţia britanicilor e ireproşabilă; în afară de cei doi „piloni” amintiţi mai sus, Aaron Aedy (chitară), Stephen Edmonson (bas) şi Waltteri Väyrynen (baterie) întregesc o echipă ce sună ceas – nicio desincronizare, nicio poticnire. Finalul este neaşteptat, pentru că n-am mai auzit demult The Last Time live şi constat din nou cât de bună e prestaţia trupei de la un capăt la altul. Când show-ul se termină şi luminile se sting, îmi dau seama că am aflat ceva nou: cu atitudinea potrivită, cu sufletul pus în instrumentul mânuit şi în comunicare cu publicul, cu sunetul cristal care să pună în valoare fiecare notă – ei bine, cu toate acestea reunite, oau! Paradise Lost este o trupă de concert.

Ziua 2

În a doua zi de festival deja lucrurile încep să se aşeze, aşa că lumea a băut cafeaua prin Râşnov, unii au şi gustat din bunătăţile locale, iar la ora de start este mai multă populaţie în faţa scenelor. Mental Disorder, tânără trupă braşoveană, deschide ostilităţile cu un thrash metal energic; nimic nou, doar o gură de aer proaspăt. Cred că la Underwaves cei mai mulţi se adună s-o vadă pe solistă, o soprană brunetă sexy cu voce capabilă, ce ţine prima pagină; recitalul stă în zona alternative/metalcore, pe tiparul atâtor trupe female-fronted şi bază gâjâită. High Status este într-adevăr o prezenţă atipică la un estival de metal, căci rar găseşti în context formaţii de trap – aş zice eu o combinaţie de hardcore cu rap şi încă ceva; deşi nu-i ceva ce aş asculta acasă, îmi place show-ul propus – extrem de energic, plin de voie bună şi angajament, iar toboşarul e chiar meseriaş. Cred că fiecare festival are nevoie de o trupă care nu se ia în serios, iar Blutrina se achită excelent de datorie; membri ce poartă scutece, corzi verde-fosforescent la bas, suluri de hârtie igienică aruncate în public, baloane şi colace gonflabile, piese cu struţi şi coioţi, pasaje din desene animate – toate pe fundalul unui hardcore cu nimic remarcabil.

Registrul, atât pe scenă cât şi în public, se schimbă odată cu Crimena, una dintre cele mai apreciate trupe relativ noi; craiovenii au priză la spectatori (se cere chiar bis), iar experienţa live îşi spune cuvântul; scena este invadată de un groove metal modern, exploziv în exprimare, iar din când în când muzica lasă loc ironiei şi sarcasmului. Altă trupa autohtonă recentă, ce a adunat multe recenzii pozitive, este Roadkillsoda şi îţi dai repede seama de ce; nu ştiu dacă mai este cineva pe la noi care să meargă atât de mult (şi reuşit) în direcţia southern rock / sludge metal; în afară de atitudinea orientată către show şi public, cu adevărat remarcabile sunt riff-urile chitarei încărcate de blues şi vocea voit răguşită, după modelul „marinăresc” al lui Hetfield. Din punctul meu de vedere, bucureştenii ar fi trebuit să cânte ceva mai târziu, căci lipiciul la public este evident, iar calitatea net superioară multor altor trupe româneşti şi străine.

Din Danemarca vine un nume necunoscut majorităţii publicului, dar Ghost Iris face impresie frumoasă pe un teren fertil, amator de metalcore; elementele preluate din progressive rock apar pe ici pe colo şi fac ca show-ul să nu intre în monotonie. O notorietate mai mare o au thrasherii britanici de la Onslaught, iar scena şi spaţiul din faţa ei se zguduie cu brutalitate; reţeta clasică a acestui subgen, transpusă live cu implicare şi pasiune, face furori – headbanging, crowd surfing, moshpit încins, toate sunt acolo. Cei cinci amintesc de Overkill şi Exdus, cu riff-uri nebune, accent puternic pus pe baterie şi bas, plus un registru vocal pe sus, fără a lăsa de-o parte pasaje guturale sau melodioase; nimic nemaivăzut, dar bine făcut. Ektomorf păstrează linia, dar duc thrash metal-ul într-o zonă şi mai dură, cumva datorită şi vocii mai sacadate, mai nemelodioase, gen Sodom; originalitatea lipseşte, dar meritul maghiarilor este că ştiu să agite publicul, ale cărui manifestări sunt tot mai în forţă pe îndemnul permanent „jump, jump, jump”. Deloc surprinzător, sonorităţile devin şi mai grele odată cu Mortem – blast-beat, clapă bombastică pe spate, screaming gutural şi iată o mostră de black metal aproape raw; cu părere de rău, cu excepţia câtorva pasaje interesante unde clapa se „duelează” cu chitara, mie abordarea nu-mi spune nimic. Știu, cult-band norvegian enumerat între pionierii genului, de curând reactivat; ştiu, legende precum Hellhammer (Mayhem, Arcturus, ex-Covenenat), Marius Vold (ex-Arcturus), Tor Stavenes (1349) şi Steinar Johnsen (Arcturus, ex-Covenant, absent astăzi). Știu. Dar mai ştiu şi că nu rezonez deloc. O scurtă plimbare prin public îmi arată însă că mulţi nu-s de acord cu mine, iar în cadrul festivalului asta e mai important decât părerea mea.

În tot acest context agitat, avem parte de o oază de „linişte”. Nu deoarece Candlemass ar fi expresia cuminţeniei, dar ritmul se schimbă brusc odată cu intrarea pe scenă a veteranilor doom din Suedia. Recunosc, pentru mine aceasta este trupa zilei, cea pe care abia am aşteptat s-o văd. Și nu sunt dezamăgită, pentru că Johan Längquist acaparează instant publicul cu o personalitate debordantă; îmi e greu să spun Candlemass fără Marcolin, dar iată că primul solist pe care l-a avut trupa la începuturi este o alegere excelentă – tehnic şi „artistic”. Alături, Lars Johnsson (chitară), Lief Edling (bas), Mats Björkman (chitară ritmică) şi Jan Lindh (tobe) completează perfect peisajul. Sunetele de bază grele, apăsătoare şi monolitice sunt întrerupte de temele melodioase ale riff-urilor şi de punctarea dinamică a tobelor, iar vocea aproape operatică semnează o muzică superbă, căreia i se adaugă experienţa live. Un ceas e prea puţin pentru piesele lungi din repertoriul Candlemass, aşa că trebuie să ne  mulţumim cu The Well of Souls, Dark Reflections, Mirror Mirror, Astrolous – The Great Octopus (numai bună de pe cel mai recent disc), Bewitched, Dark Are the Veils of Death, A Sorcerer’s Pledge şi Solitude.

Nici nu mai ştiu a câta oară văd acum Korpiklaani, dar de fiecare dată m-a impresionat buna dispoziţie pe care o inspiră trupa finlandeză. E greu să nu te apuci de dans pe ritmurile săltăreţe preluate din folclorul nordic, prelucrate în registru metalic şi potenţate de folosirea viorii şi acordeonului pe lângă instrumentele obişnuite. Acolo unde folk-ul e presărat cu mult distors, rezultatul are melodie şi duritate în acelaşi timp, iar atitudinea veselă şi comunicativă a trupei are efectul scontat – exact cum spune şi solistul Jonne Jävelae: A Man with a Plan. Publicul cântă, ţopăie, ridică paharele şi se prinde în mici hore, chiar dacă nu pricepem o iotă din versurile în finlandeză. O Vodka sau o Tequila? De ce nu!

Puteţi spune ce doriţi, dar pentru mine Six Feet Under nu este decât altă trupă americană de death metal. Îi apreciez succesul, dar nu m-a prins vreodată cu ceva. Astfel că asist la punctul culminant al serii fără alte aşteptări decât să văd o apariţie profi. Iar aici, ce-i al lor e al lor, americanii sunt beton armat, nimic de reproşat pe partea de show. Agresivitatea e la ea acasă, doar aparent necontrolată căci instrumentele se sincronizează exact şi nimic nu e lăsat la voia întâmplării. Tempoul e mai degrabă mediu, rareori rapid, bazându-se pe balansul perfect ţinut de basul lui Jeff Hughell şi bateria în care loveşte Marco Pitruzzella. Riff-urile se succed furibund pe chitara lui Ray Suhy, căruia îi ţine isonul Jack Owen. Iar prim-planul este acaparat de Chris Barnes, energic şi carismatic, cu al său growl inteligibil şi succes la public. În mod clar, Six Feet Under ştie să-şi vândă marfa unui public din „adevărata realitate”, după cum ţine Barnes să evidenţieze în revolta sa împotriva pierderii oamenilor în social media. Setlist-ul cuprinde The Enemy Inside, Lycanthropy, Revenge of the Zombie, The Day the Dead Walked şi Human Target, iar după un ceas şi jumătate de headbanging fanii se pot declara mulţumiţi. Eu nu am îngroşat rândurile lor, doar am asistat la un concert foarte bine pus la punct, cu un final în forţă: Torn to the Bone, Still Alive şi Beneath a Black Sky.

Ziua 3

Sâmbăta debutează cu o ploaie cruntă şi deja încep să mă întreb cum va arăta festivalul pe aşa o vreme. Totuşi, pe la prânz lucrurile încep să se îndrepte şi, cu ajutorul multor baloţi de paie întinşi pe jos, spaţiul cu „răutăţi” capătă o faţă decentă; să le dea Dumnezeu sănătate urmaşilor celor ce au inventat cizmele de cauciuc şi pelerinele impermeabile. Într-un astfel de context urcă pe scenă copiii de la Blană Bombă, o apariţie interesantă prin prisma vârstei ce nu cred că depăşeşte treisprezece ani; nu cântă rău deloc, dar ceea ce-i foarte tare este atitudinea: super comunicativi, ia puştiul cu vocea are dreptate când îi îndeamnă pe cei ce stau la mese să se ridice şi să vină în faţă – la rock se stă în picioare!

Clujenii de la Eat Your Heart n-au acelaşi noroc, căci ploaia reîncepe zdravăn pe ritmuri de alternative şi metalcore; aproape tot publicul se evaporă, dar oamenii îi zic cu furie în faţa celor câteva pelerine care se agită la gard. Dacă vă place Ministry, cel mai probabil vă va plăcea şi Alister Mars, cu un industrial metal antrenant şi reuşit, plus o imagine de senă clasică; o singură nedumerire am, în condiţiile în care o grămadă de trupe din întreaga lume se străduiesc să spună nişte fraze în limba ţării unde cânta, oare băieţii din Moldova nu „vorbeşte” româneşte? Urmează Ktera, trupă ce îmbină interesant pasajele progressive metal cu mathcore şi avant-garde; efectul sună fain dacă stai să aprofundezi, însă e clar că nu-i vorba despre o muzică uşor de digerat, cu riff-urile sale elaborate şi ruperile de ritm agresive. Linia e păstrată de Omega Diatribe, trupă din Ungaria adeptă acelui groove metal de import american, atât de popular în ultimii ani; doar că vecinii maghiari sunt sabotaţi de ploaie cam jumătate din concert şi abia spre final publicul se agită numai bine de o fotografie de ansamblu. Durităţile continuă cu grecii de la Bio-Cancer şi al lor thrash metal à la Bay Area, peste care vocea se duce în registrul black cu un screaming continuu; nu-i o trupă care să-mi atragă atenţia, dincolo de solistul bronzat care încearcă să anime spectatorii deja muraţi de ploaie. Scenariul se repetă la Sworn Enemy, hardcore made in USA – trupă foarte dinamică, dar pe care nu o văd aducând nimic nou în peisaj.

Registrul se schimbă doar un pic atunci când Schammasch îşi începe numărul; elveţienii au rădăcini black/death peste care vin cu elemente de avant-garde ce aduc ceva nou şi interesant peste formula consacrată. Nu-i vreo revelaţie, dar îi poate face pe necunoscători să caute mai multe informaţii despre o trupă surprinzător de melodioasă. Rămânem în sfera black/death a Cantoanelor, de unde vine şi duoul chitară-tobe reunit sub numele Bölzer; o noutate pentru majoritatea spectatorilor, ca şi compatrioţii de mai devreme, elveţienii sunt adepţii metal-ului extrem – sau, cum spun ei, blackened death metal, din care nu lipsesc însă liniile melodioase. Aceste două formaţii rup forţa brută ce s-a generalizat mai devreme şi pregătesc terenul pentru ceea ce urmează.

Despre Asphyx pot spune că e una din puţinele trupe death metal cu care m-am întâlnit pentru prima dată într-un concert şi mi-a picat cu tronc. Olandezii introduc adesea pasaje doomy, astfel că rezultatul este unul agresiv fără a da impresia de „pe repede-nainte”. Ritmul alternează, iar pasajele în tempo mediu conturează o atmosferă densă, apăsătoare, dură. Răutate balansată, aşa s-ar caracteriza pe scurt concertul Asphyx, în care se remarcă Vermin, Death the Brutal Way, Asphyx (Forgotten War), Der Landser (despre Stalingrad, loc pe care solistul Martin van Drunen îl descrie drept cimitir comun pentru olandezi şi români), Forerunners of the Apocalypse şi The Last One on Earth.

Pentru mine, Bloodbath nu este decât o ocazie de a-i revedea pe Nick Holmes (voce, Paradise Lost), Martin Axenrot (baterie, Opeth), Andres Nystöm şi Jonas Renkse (chitară, respectiv bas, Katatonia). Altfel, îmi este greu să vorbesc despre o trupă care nu-mi displace, dar nici nu mă atrage în mod deosebit. Venit din lumea aglomerată a death metal-ului suedez, supergroup-ul sună într-adevăr ceas, dar nu găsesc nimic nou în formula propusă. Concertul este, ce-i drept, dur şi foarte reuşit pentru cei care agreează stilul, aşa că alţii ar fi mai în măsură decât mine să-l descrie. Nu am vreo simpatie deosebită nici pentru a doua trupă a zilei ca importanţă, Clawfinger, care întârzie programul cu jumătate de oră din cauza problemelor cu clapa. Păstrăm ţara, schimbăm tonurile în rap metal cu influenţe de industrial; spre deosebire de actul anterior, despre Clawfinger chiar pot afirma că nu-mi place şi constat că cei mai mulţi spectatori stau buluc, dar nu prea trăiesc un show de altfel cu potenţial. Ritmul propus de suedezi i-ar ţine în priză pe amatorii de astfel de muzici, doar că acum senzaţia e că au greşit festivalul. Cred că e singura alegere neinspirată a organizatorilor, iar scurtarea acestui număr vine ca o confirmare.

Îmi dau seama că pe ziua de azi tonul meu a fost mai mult unul între blazat şi negativ, iar vremea capricioasă are pre puţin de-a face cu asta. Aşa că cineva ar fi îndreptăţit să întrebe de ce-am mai venit. Păi, e simplu: Accept; şi-mi dau seama după agitaţia din public că nu-s singura, iar toată vremea urâtă e uitată pe loc atunci când intră în scenă Wolf Hoffmann, veteranul chitarist şi liderul trupei, respectiv dinamicul solist Mark Tornillo, devenit cu succes emblema grupului german. Alături, echipa este relativ nouă – Uwe Lulis (chitară, cunoscut din Grave Digger şi Rebellion), Martin Motnik (bas, trecut prin Darkseed)  şi Christopher Williams (tobe); nouă-nouă, dar cu ştate vechi prin scena metal germană şi nu numai, ceea ce se vede imediat în concert. Un show cu orchestră simfonică, aşa cum s-a petrecut prin alte părţi, depăşeşte totuşi posibilităţile REF; avem parte deci de o seară de heavy metal ca la mama lui: Die by the Sword, Restless and Wild, No Regrets, Life’s a Bitch, Pandemic, Fast as a Shark, Teutonic Terror. Am văzut până acum Accept de atâtea ori, şi cu Udo şi cu Mark, încât atunci când aud de un concert al nemţilor prima reacţie este: mdea, bine. Însă când începe show-ul şi intru în atmosfera demenţială pe care o creează Accept, îmi dau seama că aş fi făcut o mare prostie dacă nu veneam. Iată şi senzaţia de acum, pentru că este o reală bucurie să vezi cum toată lumea cântă în jurul tău Stalingrad, Shadow Soldiers, Princess of the Dawn, Midnight Mover şi, bineînţeles, cele două „imnuri” Metal Heart şi Balls to the Wall. Excelent concert de sâmbătă seara!

Ziua 4

Duminica vremea pare să se îndrepte, mai ales că n-a mai plouat aşa tare peste noapte încât să aud poveşti precum cele de ieri – despre corturi luate de apă cu tot cu locatari. Soarele joacă şah cu norii şi dă ceva speranţe de victorie. Zona festivalului arată ca un mare câmp unde paiele împrăştiate permanent de organizatori abia fac faţă noroiului, iar solul bălteşte în multe locuri, chiar dacă s-au ridicat diguri pentru a redirecţiona şuvoaiele de apă. Dar lumea se strânge încet-încet, mai pe la cortul lung cu mese, mai pe la tarabe, mai pe lângă garduri pentru a da startul ultimei zile de REF.

Zi deschisă de unt tânăr grup braşovean, Lucky Thirteen. Știţi care-i partea bună când vii la  un festival de la primele trupe? Poţi avea surprize extrem de plăcute şi iat-o şi pe cea rezervată mie, pentru că puştii ăştia care n-au voie să cumpere alcool cântă de rup şi nu chestii facile. Adepţi ai unui progressive metal cu influenţe Opeth şi Orphaned Land prin touch-ul oriental, cei cinci au o tehnică excelentă pentru vârsta lor, alternează vocile, ştiu să comunice cu publicul şi, per total, aduc un binevenit aer proaspăt prin EP-ul Standing in the Shadows; cumpăraţi-l, costă mai puţin decât un pachet de ţigări! Imediat, pe scena alăturată registrul se schimbă brusc cu Evergreed, unde melodic death metal-ul cu influenţe At the Gates dă drumul efectiv la ostilităţi. Unul dintre nume cele mai vechi din doom/death-ul românesc îşi adjudecă locul în anatomia festivalului: Abigail propune piese lungi, lente, depresive şi sumbre sub un cer plumburiu, cel  mai bun decor pentru muzica veteranilor bucureşteni. Dacă până acum am rezonat în bună măsură cu ce s-a perindat pe scene, zău dacă reuşesc să pricep ceva din The Arson Project; cred oricum că trebuie să ai un stomac anume pentru a procesa orice fel de grindcore, aşa că tot ce zic după prestaţia suedezilor este: câtă energie demnă de o cauză mai bună…

La show-ul braşovenilor din Hteththemeth asist cu interes din două motive: mi-au fost recomandaţi cu căldură de cunoscători şi am auzit destule în ultimii ani pentru a dori să mă conving la prima mână; este vorba de un progressive metal melodios, cu multe elemente avant-garde şi pasaje mai agresive care dau contur de musical unor compoziţii originale. Şi, dincolo de muzică, concertul are forma unei piese de teatru sau operă, asemenea albumului conceput în acte: violoncel, costumaţie, decor, actori-dansatori, jonglerii cu torţe – probabil cea mai bună prestaţie românească de la REF.

E greu ca după un astfel de spectacol să digeri ceea ce propune Hexis, trupă daneză de hardcore/grindcore cu ceva influenţe black metal pe voce şi tobe; aleg deci să mă retrag din faţa unei brutalităţi care nu reuşeşte să-mi transmită nimic. Am trecut oficial la trupele străine amatoare de cea mai extremă latură a metal-ului, seria fiind continuată de spaniolii reuniţi sub numele de Brothers till We Die – amestec de hardcore şi metalcore; spectatorii amatori de aşa ceva sunt încântaţi la maxim, mai ales că solistul face crowd surfing şi – lucru complet neobişnuit – aruncă în public în loc de pene… o chitară electrică adevărată! Ei bine, nu îmi voi aminti de iberici pentru muzică, dar pentru show da. Nici Walking Dead on Broadway nu-i ceva memorabil, dar este de apreciat că nemţii au venit să cânte deşi toboşarul a trebuit să se opereze, iar solistul încearcă să rupă nişte fraze în română; în locul tobarului e pusă o albină de pluş cu fotografia acestuia, imagine numai bună pentru un deathcore prestat cu răutate şi implicare.

Seria „true cult” este deschisă de 1349, cu black metal ca la mama lui, adică Norvegia. Este prima dată când văd trupa denumită cu anul marii ciume ce a măturat Europa şi sunt plăcut impresionată de prestaţie (muzică şi show pirotehnic), cu atât mai mult cu cât nu-s mare consumatoare de astfel de sonorităţi. Cu răpăiala stârnită care face parte exact din filmul nordic, oamenii dau un concert pe cinste, în care brutalitatea blastbeat-ului şi a riff-urilor nebune are momente când lasă loc unei melodicităţi subtile; nu voi cumpăra de mâine viniluri cu 1349, dar spun sincer că-mi place ce văd. Un capitol asemănător e cel prezentat de altă legendă black metal, Mgła; polonezii se duc şi mai la extrem cu imaginea, căci, în numele unui stil deja impus, îşi ascund complet feţele sub cagule negre. Decorul s-a schimbat, a ieşit luna şi norii amurgului plutesc pe deasupra Cetăţii Râşnov, un cadru perfect pentru o mostră de black metal greu, monolitic, sufocant; dar, cumva, şi aici se strecoară un pic de melodie, probabil de aceea e un show care-mi place, deşi nu-i pe felia mea. În mod clar, Mgła ştie să facă atmosferă.

Soilwork poate fi caracterizată printr-un singur cuvânt: metronom. Este principalul motiv din care metalcore-ul cu mult groove, conform tiparului american de modern metal, prinde atât de bine live. I-am mai văzut pe suedezi şi am avut aceeaşi impresie: sincronizare perfectă. Din păcate, mai mult nu pot comenta întrucât nu-i o trupă pe gustul meu. În afară de startul dat prin Arrival şi de celebra Stabbing the Drama, nu-i altceva care să-mi capteze atenţia. Însă show-ul în sine este foarte bun, cu multă implicare de ambele părţi ale baricadei.

Nu-s multe trupe de death metal care să-mi placă aşa cum îmi place Hypocrisy, dar preferinţa mea pentru linii muzicale mai cuminţi – dacă le putem numi aşa – s-a regăsit perfect în ceea ce fac Peter Tägtgren şi compania. Melodic death metal-ul şi calităţile tehnice dublate de sunetul clar, specific muzicii extreme suedeze, sunt principalele trăsături ale compoziţiilor, iar exprimarea live are forţa scontată. Chiar dacă timpul e limitat, Hypocrisy reuşeşte să treacă în revistă o bună parte din albume, iar piese precum Fractured Millenium, End of Disclosure, Eraser, Warpath, The Final Chapter şi Roswell 47 justifică întru totul densitatea publicului ce a crescut brusc în dreptul scenei secundare. Show-ul greu, cu riff-uri incisive şi ritm percutant, ajunge direct la ţintă, iar carisma liderului cu vocea şi chitara nu face decât să potenţeze efectul. Alături, Mikael Hedlund (bas), Horgh (baterie, aici şi în Immortal) şi Tomas Elofsson (chitară în reprezentaţiile live) fac să duduie scena şi pământul. Valley of the Damned, Adjusting the Sun, Fire in the Sky, The Fourth Dimension şi un medley Pleasure of Molestation / Osculum Obscenum / Penetrallia completează un concert aşteptat şi apreciat de foarte mulţi din cei prezenţi la REF. Deja sunt convinsă că Hypocrisy a strâns cel mai mare public cu excepţia headliner-ilor.

Prin tradiţia REF, înainte de ultima trupă a evenimentului se dă drumul la focul de artificii, când cerul Râşnovului se umple de lumini colorate. Voi afla în curând că, întâmplător sau nu, coregrafia pirotehnică prefaţează un concert exploziv. Am văzut Dimmu Borgir acum ceva ani la un festival din afară unde norvegienii s-au desfăşurat pe o scenă secundară; de fapt, într-un cort, acolo unde au pus de o super cântare, limitată totuşi de spaţiu, atenţia primită şi posibilităţi tehnice – de exemplu, eu îmi amintesc nişte lumini în permanenţă verzi. Acum însă vorbim de capul de afiş ce încheie festivalul, iar importanţa se observă repede în cel mai numeros public de până acum. Și nu fără motiv, căci odată cu The Unveiling şi Interdimensional Summit, Dimmu Borgir îşi confirmă statutul de cea mai apreciată trupă de symphonic black metal; de altfel, aceste două piese sunt printre cele mai bune ale ultimului album, Eonian, cu „riscul” de a deveni hit-uri datorită clapelor bombastice, riff-urilor aproape heavy metal, muzicalităţii şi refrenelor catchy. Alte două piese de pe acest disc vor veni mai târziu, melodioasa Ætheric şi agresiva Council of Wolves and Snakes, expresie numai bună pentru dualitatea trupei – motiv al unor reacţii polarizate între fanii metal-ului (extrem): adulaţie aproape cult sau profund dispreţ. Dar, lăsând la o parte aceste raportări ale lumii „dure”, este imposibil să nu te impresioneze spectacolul pus în scenă de norvegieni: aruncătoare de fum, efecte pirotehnice, joc senzaţional de lumini – toate cu scopul de a te introduce în atmosferă. Căci, dincolo de artificii, avem parte de muzică excelent făcută. Cine acuză Dimmu Borgir că e comercială, ei bine, are dreptate: trupa ştie să se vândă, adică să se prezinte publicului. Imagine ireproşabilă, sunet zid, execuţie metronomică – fără nicio treabă cu acel curent norvegian unde lucrurile sună intenţionat prost. Dacă asta înseamnă să fii comercial, acceptăm cu drag eticheta. Shagrath (voce), Galder (chitară) şi Silenoz (chitară ritmică) ne oferă un show de zile mari; echipa este întregită live de Daray (tobe), Gerlioz (clape) şi Victor Brandt (bas), iar maşinăria merge unsă. Interacţiunea cu publicul este rezervată, nici nu s-ar potrivi altfel când ai faţa vopsită demonic şi rămâi totuşi în sfera black metal, dar asta se compensează prin dăruirea cu care cântă norvegienii: The Chosen Legacy, The Serpentine Offering, Kings of the Carnival Creation şi Progenies of the Great Apocalypse stau mărturie. Dar, zic eu, punctele culminante sunt marcate de câteva piese pe care le-a auzit orice ascultător de metal, fără a fi fan Dimmu Borgir: Gateways, Puritania şi, evident, Mourning Palace. Acestea fiind spuse, trupa iese din scenă cu fundalul sonor Rite of Passage, încă o trimitere la ultimul album. All business, ar spune unii; impresionant, spun eu.

Și aici se încheie Rockstadt Extreme Fest 2019, cred că cea mai reuşită ediţie la care am zis prezent – formaţiile, dispunerea spaţiului, organizarea. Pentru la anul, există deja bilete cu preţ special întrucât s-au anunţat primele trupe: Kataklysm, Death Angel, The Black Dahlia Murder şi Rotting Christ. Staţi pe recepţie, este doar începutul.

Fotografii atmosferă
Fotografii ziua 1
Fotografii ziua 2
Fotografii ziua 3
Fotografii ziua 4

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Concerte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.