ARTmania Ziua 1 (Sibiu)

Au trecut mulţi ani de la ultima vizita în Sibiu cu ocazia festivalului ARTmania, deşi am recunoscut în multe ocazii că este unul dintre cele mai reuşite evenimente anuale de la noi. Acum însă mi-ar fi tare greu să refuz o ediţie cu aşa capete de afiş, deci iată-mă vineri în frumoasa cetate transilvăneană. După ce am preluat camera închiriată chiar colţ în colţ cu Piaţa Mare, dau o tură prin perimetrul festivalului. Totul este la fel de fain cum mi-l aminteam: scena mare şi spaţiul dedicat publicului înconjurate de clădiri pline de şarm şi istorie.

Când soarele abia ce-şi mai scade intensitatea, pe scenă urcă nemţii de la Fjørt. Este vorba despre un trio tânăr, adept al sonorităţilor de metal industrial şi post-hardcore, iar cuvântul de ordine este dinamica. Cei trei sunt energici, oneşti cu ei înşişi şi public, trăiesc ceea ce cântă. Aceasta este impresia pe care mi-o lasă o trupă de care voi uita curând, dar căreia îi apreciez modul în care duce la capăt misiunea de a deschide festivalul.

Poate că ar fi trebuit să aud până acum de Wardruna, dacă ţin cont că e fondată de foşti membri Gorgoroth. Dar îmi dau seama repede de ce trupa norvegiană nu-mi e familiară în mod deosebit: un melanj de ambiental, dark folk de sorginte nordică şi atmosferă ezoterică, toate adresate cumva „cunoscătorilor”. Nu este vorba de metal, nici măcar rock, însă experienţa oferită e una interesantă prin prisma instrumentelor tradiţionale, vechi şi exotice în ochii unui profan. Sentimentul este unul de nostalgie, apropiere de natură şi cufundarea într-un trecut care poate că n-a existat cu adevărat. De la un punct încolo înşiruirea de teme şi sunete devine monotonă şi mă pierde pe parcurs, mai ales că nu-s ascultător de nişă.

Concertul celor de la Architects este, prin contrast, dinamită pură. Ca nişte artişti metalcore ce se respectă, cei cinci britanici cu aspect şi atitudine punk parcă vor să rupă scena în două. Nu sunt deloc pe felia mea, însă valul de energie pornit de Death Is Not Defeat nu are cum să nu mă prindă; mă agit şi dau din cap aproape fără să vreau, iar principalele „vinovate” sunt riff-urile gâjâite, ruperile de ritm şi agitaţia continuă a solistului Sam Carter. Nu voi cumpăra albumele semnate de Architects după acest concert, dar show-ul trupei este zid, ceea ce se vede şi în modul cum e primit de public.

Fără a se dori o insultă la adresa celorlalte trupe, Dream Theater este principalul motiv pentru care foarte mulţi rockeri cu ştate vechi au decis să vină acum la ARTmania, mai ales că acest concert încheie turneul de promovare al ultimului disc, Distance over Time – o producţie excelentă. Cumva, în mintea mea când spun „progressive metal” primul nume care apare este Dream Theater, ca şi cum trupa s-ar suprapune cu subgenul. Fireşte că nu lucrurile nu stau chiar aşa, dar menţionez asta ca să explic modul în care trăiesc acea oră şi jumătate în care americanii prezintă viziunea lor extrem de elaborată asupra muzicii, în care fiecare instrument încearcă să păstreze un echilibru între matematică şi sentiment. Dar, cumva, concertul este în primul rând despre John Petrucci şi a sa chitară cu care alternează solo-uri şi riff-uri într-o ţesătură complexă, fascinantă. Alături, John Myung ne arată feţele nebănuite ale basului, în timp ce Mike Mangini stă la baza secţiei ritmice. Din când în când, iese în faţă cealaltă „soprană” a instrumentelor, claviatura mânuită pe stativ şi în aer de Jordan Rudess. Nu întâmplător l-am lăsat la urmă pe James LaBrie, căci rar am văzut trupă de metal unde solistul vocal să îmi atragă atât de puţin atenţia, în ciuda faptului că vocea este mult scoasă în faţă de sonorizare. Să nu fiu înţeleasă greşit, LaBrie este un vocal bun (în studio chiar mai bun decât live), însă nu se remarcă în contextul trupei. În plus, în seara aceasta vocea sa nu-i la parametri maximi, poate şi un efect al finalului de turneu. E drept, compensează prin energia pe care o degajă dintr-un colţ în altul al scenei.

Scopul declarat al concertului este prezentarea ultimului album, mai ales că Dream Theater va reveni în iarnă pentru o cufundare în trecut – interpretarea integrală a lui Metropolis Part 2: Scenes from a Memory. Prin urmare, acum avem parte mai mult de noutăţi: Untethered Angel, Fall Into the Light (preferata mea de pe acest disc), Barstool Warrior cu o proiecţie genială, Pale Blue Dot. Li se adaugă incursiuni mai noi sau mai vechi, toate însoţite de un joc de lumini excelent pus în scenă, proiecţii pe ecrane şi pe zidurile bisericii catolice din piaţă. A Nightmare to Remember, Peruvian Skies, In the Presence of Enemies Part I, The Dance of Eternity şi Lie completează peisajul concertistic, pentru ca bisul să fie marcat de o piesă mai rar prezentă în show-urile americanilor: As I Am. Mă bucură extrem alegerea aceasta, chiar dacă e făcută în detrimentul celebrei Pull Me Under; nu doar că îmi place extrem de mult, dar o văd şi ca pe manifestul unei trupe care stârneşte sentimente contradictorii în mulţi fani ai muzicii metal.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Concerte and tagged , , , , , . Bookmark the permalink.

1 Response to ARTmania Ziua 1 (Sibiu)

  1. Pingback: NOTA BENE | Însemnări

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.