Bon Jovi, FiRMA, Gramofone (Piaţa Constituţiei, Bucureşti)

N-am mai scris demult despre un concert, mai ales că am rărit considerabil prezenţa la astfel de evenimente – lucru pentru care n-am pe cine da vine decât pe mine însămi. Dar, când am auzit că Bon Jovi revine în România, am trecut data în calendar să nu cumva să uit. Nu doar că trupa americană m-a purtat prin adolescenţă, însă vreo două dintre albumele sale mă însoţesc adesea şi acum în drumurile lungi cu maşina. Am fost la concertul de acum opt ani şi-mi amintesc ce super-show s-a desfăşurat atunci. Acum revin în acelaşi loc topit de aceeaşi căldură, Piaţa Constituţiei, unde Jon & Co. urmează să ne arate că există şi au mute de spus. Prilejuit cumva de ultimul produs discografic, This House Is Not for Sale, şi început în 2017, turneul a acoperit de sus până jos cele două Americi, a trecut prin Extremul Orient şi Australia, azi tocmai încheie cu Europa (în România având loc ultima reprezentaţie) şi va merge mai departe. Iată, deci, o „construcţie” majoră de la al cărei episod local nu puteam lipsi. Probabil la fel şi-au zis miile de fani care se adună rând pe rând la locul faptei, inclusiv o grămadă de străini; şi nu vorbesc de nelipsiţii bulgari sau expaţi spanioli, ci mai ales ruşi, turci şi greci.

În deschidere, prima trupă care se prezintă pe scenă este Gramofone – un grup tânăr din sfera pop-rock. Bucureştenii îşi axează reprezentaţia în jurul albumului de debut, Confessions from the Belly of the Beast şi aduc în faţa publicului un amestec de elemente blues, funk şi synth, toate înglobate în baza rock-ului clasic. Deşi nu e genul de trupă pe care s-o aleg în fiecare zi, îmi place cum se prezintă, iar ceea ce cântă este probabil cel mai bun antidot pentru canicula din jur. Muzica e accesibilă fără a fi facilă, plăcută auzului prin melodicitate şi ritm, te bagă în atmosfera unui concert mare şi are pasaje interesante ca armonie şi schimbări de tempo. Sper doar că faptul că solistul a ales să comunice în engleză are legătură cu numărul însemnat de spectatori străini, şi nu pentru aşa e „cool & trendy”.

Mult mai cunoscută amatorilor de alternative rock, FiRMA continuă preambulul serii şi demonstrează în curând de ce este printre cele mai apreciate astfel de trupe din România. Un melanj de rock, pop şi blues, peste care vin elemente fusion, funky sau de synth şi trip-hop, are rolul de a scoate spectatorii din apatie, în special cu piese din Descântece­-le în două volume. Cvartetul este energic şi are priza la public, lucru care vine şi din experienţa avută pe scene de tot felul, autohtone şi internaţionale. Un aspect important la FiRMA este dinamica muzicii, ca un film de acţiune redat pe scenă, impresie amplificată de utilizarea sample-urilor. În ceea ce priveşte compoziţiile în sine, mie personal îmi place mai mult ce aud la Gramofone, însă FiRMA este trupa mai matură din deschidere, mai în forţă şi cu mai mare ecou.

Recunosc, înaintea capului de afiş am ceva emoţii. Oare cum se vor prezenta oamenii aceştia care cântă de mai bine de trei decenii? Dincolo de ştiinţa show-ului, ei – instrumente, voci şi dinamică – chiar mai pot? Dubiile mi se spulberă rapid când This House Is Not for Sale şi Raise Your Hands, noul şi vechiul, zguduie scena şi publicul care se dovedeşte ascultător – toate mâinile sunt în aer. Ca atitudine şi energie, Bon Jovi este aproape aceeaşi trupă de care m-am îndrăgostit în adolescenţă, iar You Give Love a Bad Name şi Born to Be My Baby o dovedesc din plin; mi-ar fi plăcut să o văd pe atunci live, ca să fac şi o astfel de comparaţie, dar nu-i rău nici să merg la concertele sale ca adult, când nu mă mai entuziasmez la orice artificiu. De exemplu, am fost avertizată de un aspect şi constat cu regret că aşa e: vocea lui Jon nu mai duce cum ducea odată. Nu sună rău, dar nu mai poate cânta piesele de dinainte de Crush aşa cum le-am adorat eu (poate că şi turneul lung îşi spune cuvântul); însă ştie să mascheze aceasta prin adoptarea unui stil recitativ şi folosirea din plin a backing vocals-ului şi a „corului” publicului. Plus, evident, prezenţă scenică, întrucât solistul e dinamită, într-o formă fizică de invidiat.

Urmează Whole Lot of Leavin’, Lost Highway şi Runaway, cea mai veche piesă a serii (de pe primul album, hăt, departe), o mică demonstraţie de virtuozitate chitaristică prin duetul John Shanks (prezent în concerte) şi Phil X – şi, dintr-odată, dispare regretul cu care am venit la concert, acela că nu-l voi revedea pe Richie Sambora. E drept, veteranul s-a despărţit de trupă de ceva timp, însă alţi trei piloni au făcut ca Bon Jovi să-şi păstreze identitatea: tobarul Tico Torres, clăparul David Bryan şi, chiar dacă nu membru fondator, basistul Hugh McDoanld. În concert li se adaugă la percuţie Everett Bradley, astfel că maşina Bon Jovi merge ca unsă pe scenele lumii; chiar dacă privirile sunt cel mai des captivate de carismaticul lider Jon, pe măsură ce concertul înaintează poţi observa cum întreaga echipă funcţionează împreună – Have a Nice Day, Keep the Faith şi Roller Coaster stau mărturie. În plus, deşi vorbim de o trupă mare, n-am niciun moment senzaţia de falsitate sau mercantilism; americanii au venit să cânte cu suflet şi implicare, iar întregul demers artistic este autentic. Şi publicul simte asta.

Încă dinainte de a începe show-ul, m-am întrebat care din piesele (relativ) noi îmi va plăcea cel mai mult, asta şi pentru că – recunosc – eu am rămas ancorată în trecut în ceea ce priveşte Bon Jovi. Iată că primesc răspunsul: We Weren’t Born to Follow; înţeleg repede şi de ce, căci piesa de pe The Circle se apropie mult ca dinamică, ritm şi stil muzical cu ce am îndrăgit în prima jumătate a activităţii trupei. Alt moment extrem de frumos este Amen, cu chitară acustică şi un joc de lumini superb. Wanted Dead or Alive este încă un pasaj dedicat chitarei acustice, de data asta în mâinile lui Jon, aşa că nu se poate încheia altfel decât cu patru chitare luând la final cu asalt publicul. Dar acestea sunt „oaze” de linişte într-un show energic: It’s My Life, We Dont Run, Lay Your Hands on Me, Captain Crash & the Beauty Queen From Mars şi Bad Medicine fac publicul să se mişte şi să cânte continuu, fapt stimulat şi de o scenografie excelent pusă la punct. Fiecare piesă a concertului beneficiază de propria imagine, unde grafica şi jocul de lumini umplu scena şi fortifică mesajul.

Bisul începe cum şi-ar putea dori orice fan, prin Livin’ on a Prayer, una dintre piesele emblematice ale trupei. Însă, când americanii sunt chemaţi la încă o „reluare”, recunosc că sunt puţin dezamăgită, căci I’ll Be There for You şi Twist and Shout (preluare The Top Notes – cu priză la public, dar totuşi o preluare) nu mi se par deloc potrivite pentru a încheia aşa o seară. Cred că dezamăgirea vine şi din faptul că un album tare drag mie, These Days, nu este deloc prezent în acest concert, deşi piesa-titlu a scos capul în multe locuri din Europa – tocmai la bis. Ei bine, asta e, nu le poţi avea pe toate şi nu voi lăsa acest ultim aspect să umbrească restul show-ului. Pentru că Bon Jovi încă face show!

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Concerte and tagged , , . Bookmark the permalink.

1 Response to Bon Jovi, FiRMA, Gramofone (Piaţa Constituţiei, Bucureşti)

  1. Pingback: NOTA BENE | Însemnări

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.