Pe Crai

Planul aceste ture în Munţii Piatra Craiului l-am făcut anul trecut, cam pe la jumătatea lui august, dar dintr-un motiv sau altul atunci n-a vrut să se concretizeze. Mi-am promis că-l voi relua cu prima ocazie când vremea se anunţă bună două zile la rând, căci nu-i deloc o idee strălucită să te prindă capriciile verii în creasta Craiului cea lipsită de adăpost. Iată că i-a venit momentul şi, împreună cu Cosmina şi Diana, mă pregătesc de o plecare matinală până dincolo de Zărneşti. Lăsăm maşina pe marginea drumului cu puţin înainte de Plaiul Foii (849 m) şi, în jur de ora 9:30, pornim pe poteca marcată cu triunghi roşu.

Acesta este un traseu turistic nou, în sensul că acum câţiva ani a fost transformat din rută alpină într-una marcată, amenajată cu cabluri şi inclusă ca atare pe noile hărţi. Totuşi, dacă ţinem cont de caracterul pe care l-a avut nu demult, ne dăm seama că se încadrează la traseele dificile din Crai – de altfel un masiv mai „tehnic”; din acest motiv, decidem să luăm căştile în bagaj. Poteca ţine umbra pentru o bună bucată de timp, lucru care ne bucură în aşa o zi călduroasă.

Urcăm cu spor pe Padina lui Călineţ şi trecem pe la Izvorul Căpitanului Orlovski. Aici însă, poate pentru că vorbim vrute şi nevrute sau poate pentru că ne fascinează zidurile de stânci din jurul nostru, nu suntem atente la marcajul care o ia în stânga; noi mergem tot înainte şi ne dăm seama că l-am pierdut abia când observăm urma firavă a Brâul de Jos, regăsindu-ne într-o porţiune a vechiului traseu alpin. Decidem să nu ne întoarcem, ci să încercăm una din cele două variante aflate la dispoziţie: o săritoare uşor expusă aflată ceva mai sus (şi pe care deja urcă un grup numeros), respectiv un horn plin cu grohotiş în stânga noastră. Îl alegem pe cel din urmă, dar nu pot spune că-i o experienţă plăcută din cauza solului friabil pe panta abruptă. Nu simt că ar prezenta pericole, dar nici nu mă bucur de urcarea până în partea superioară unde reîntâlnim marcajul.

De aici reuşim să ne ţinem de marcaj şi pe la 12:30 ajungem la Refugiul Speranţelor (1685 m), despre care voi afla ulterior că a fost denumit în fel şi chip de-a lungul vremii: Refugiul Ciorânga, Refugiul Richita, Cabana Ascunsă (mai ales în perioada vechiului adăpost, înlocuit între timp cu o structură tip iglu alb-roşu). Odată cu o uşoară coborâre, intrăm pe „vedeta” zilei: Brâul Ciorânga Mare, o superbă cărare ce traversează abruptul de piatră din nordul Craiului. Cu fiecare pas, peisajul devine mai sălbatic şi mai frumos, cerul albastru contrastează tot mai puternic cu albul osaturii calcarului, iar muntele ne propune tot felul de figuri geometrice şi forme ciudate. Lăsăm în urmă mai întâi discretul Vâlcel cu Fereastră şi Vâlcelul cu Smirdar, apoi Canionul Ciorânga, cu ale sale adâncuri impunătoare şi inaccesibile; începem să urcăm mai intens pe poteca şerpuită în grohotiş, având permanent în dreapta un zid înalt de stâncă. Din fericire, deşi bolovănos, terenul este destul de stabil şi înaintăm fără altă grijă decât a efortului în sine. Trecem de alte două „fisuri” care cresc parcă aspectul inaccesibil al meterezelor alpine, Vâlcelul Spălat şi Hornul Închis. După ce depăşim Brâul de Sus, urcuşul devine şi mai susţinut, fapt compensat prin priveliştea ce se deschide către muchiile nordice, în timp ce departe, în spate, Iezerul a fost deja surclasat de masivitatea primului segment făgărăşean. Doamne, cât de frumos e totul! Şi câtă linişte…

Ultima parte, deşi abruptă, este totuşi scurtă, şi iată că în jurul orelor 14 ne oprim pentru o pauză mai lungă imediat sub Vârful Ascuţit (2130 m), într-un loc unde ne ferim cât de cât de vântul care ne răceşte repede sudoarea. Stăm să mâncăm frugal cu o nouă perspectivă demenţială în faţă: Bucegii se desfăşoară în toată măreţia lor, fără pic de nor deasupra, iar dincolo de ei alunecă plaiurile Leaotii într-o parte sau se ghicesc colţii Ciucaşului în cealaltă, dincolo de pârtia din Postăvaru. Mai că nu m-aş da dusă de aici.

Totuşi trebuie să ne mobilizăm, căci mai avem destule de făcut astăzi. Pornim spre sud-est pe creasta principală, într-o succesiune de urcări şi coborâri uşoare însoţite de punct roşu. Depăşim astfel Vârful Padina Popii (1970 m) şi ajungem în Şaua Padinii Închise (1952 m), cea care-l desparte de Vârful Padina Închisă (1952 m). Aici părăsim creasta şi ne încadrăm pe banda albastră care-i dă în jos cu spor pe alt traseu spectaculos şi dificil (mai ales la vale!) din Crai: Brâna Caprelor. O porţiune descendentă relativ lină, dar bine încurcată în jnepeni, ne duce sub Strunga Izvorului (1890 m), care face trecerea între traseul nostru şi cel din Padina Popii (triunghiul albastru pornit din vârful omonim); spun trecere, dar nu sunt sigură dacă se poate traversa între văi. Aici, într-o scobitură abia ghicită a pereţilor verticali, se află o sursă de apă nebănuită la această altitudine a Pietrei Craiului – munte sec şi arid; La Găvan (1880 m) a adus în atâtea ocazii multă bucurie drumeţilor însetaţi.

Din acest loc începe chinul de a coborî cât de cât controlat pe un grohotiş desfăşurat în toată „splendoarea” lui: abrupt, instabil, inegal ca dimensiuni şi forme – ba ditamai bolovanii, ba pietre cât pumnul, ba un amestec de nisip cu pământ. Mare minune că nu luăm căzături, dar nici nu avem cine ştie ce spor la vale. Sperăm că am scăpat acolo unde cred eu că ar fi ieşirea din Padina Închisă, căci poteca schimbă direcţia spre stânga şi se cuminţeşte. În faţă trecem printre nişte coloane de stâncă parcă răsărite din jnepeni, iar în spate avem multă vreme striaţiile ireale ale Orgii Mari, unul dintre cei mai interesanţi pereţi ai Craiului. Iată însă că speranţa ne este deşartă, căci mai începe o tură de grohotiş la fel de încăpăţânat, iar valea largă nu ajută când cauţi protecţia unui perete sau a tufelor de jepi. Cu chiu, cu vai, depăşim şi această porţiune acolo unde apare cealaltă ieşire din Padina Închisă, de fapt retragerea de la jumătatea ei.

De acum chiar intrăm pe o relativă curbă de nivel care primeşte şi ceva umbră în timp ce şerpuieşte pe pământ ferm. Ne întâmpină Turnurile Dianei, superbe creneluri din calcar profilate pe cer, iar la ora 18 ne tragem sufletul în Curmătura Prăpăstiilor (1510 m), în confortul de cinci stele oferit de Refugiul Diana. Două Diane şi cu una trei – ce ziceţi de asta?

Ultima parte a drumului este uşoară, dar şi privată de stâncăria fantastică de mai devreme. Urmăm trunghiul galben ce coboară Padina Urşilor, prin pădurea rară de sub Muchia Diana. Deşi pierdem repede altitudine, mie-mi place acest gen de coborâre la final de zi, când atenţia poate juca feste, iar gândul cam zboară la cină şi cort. Ieşim din pădure pe un plai plin de flori şi parfum de unde se vede fenomenal creasta, de altfel o imagine clasică, iar în scurt timp trecem de o stână, dăm de şosea şi ne oprim la maşină. Este ora 20, dar ziua nu s-a terminat.

Pornim spre Plaiul Foii şi, după o scurtă oprire de împrospătare la izvorul captat, parcăm în faţa cabanei şi ne aşezăm la masă pe malul apei. Am fi stat înăuntru, mai ales că răcoarea serii se simte mai abitir la oboseală, dar nu ni se permite. Consolarea e că cinăm cu priveliştea de amurg a Pietrei Craiului. Partea proastă e că totul se mişcă foarte încet, aşa că ajungem să punem corturile odată cu ultimele gene de lumină. Zăbovim puţin sub cerul înstelat, apoi ne băgăm în aşternut, căci avem şi mâine o zi plină de munte.

Pentru duminică exista iniţial un plan, dar nu ţineam la el precum la Ciorânga Mare; aşa că, la ceas de seară cu harta în mână, am reconfigurat cea mai mare parte a sa şi am păstrat doar punctul de pornire şi vârful cel mai înalt. Ducem maşina pe şoseaua spre Zărneşti şi parcăm pe pajiştea ce străjuieşte Pârâul Bârsa Mare, la Crucea lui Gârniţă (750 m). De aici pornim la ora 10 pe unul dintre numeroasele drumuri de căruţă de pe plaiurile din Priboaia. Lăsăm în urmă câteva gospodării şi intrăm pe banda albastră care, în acest loc, intersectează Padina Chicerii şi conturează o curbă de nivel. Cotim stânga, lăsăm în urmă desprinderea în Padina Hotarului marcată cu cruce albastră şi dăm la un moment dat de banda galbenă. Aceasta urmează Valea Crăpăturii – prima parte a traseului de astăzi.

Dacă pe plaiuri ne-a ars soarele mai ceva ca ieri, de acum suntem în pădure şi vom sta la umbră întreaga urcare. O începem cu panta nu prea abruptă ce urmează firul apei şi câştigăm altitudine eficient, în serpentine, fără un efort foarte mare. Deşi uşoară, Valea Crăpături este deosebit de frumoasă datorită aspectului de canion adânc împlântat între Piatra Mică şi creasta principală. Lăsăm în urmă pereţi aproape verticali, ţancuri ascuţite precum Acul Crăpăturii (1550 m), ferestre iţite prin dalele de piatră. La ora 12 sosim în Şaua Crăpăturii (1580 m) şi admirăm din punctul de belvedere Vârful Piatra Mică (1816 m). Nu zăbovim prea mult, ci continuăm pe punct roşu spre Şaua Curmăturii (1606 m), cu grijă sporită după momentul când o viperă măricică şi bălţată traversează poteca.

Pădurea se termină complet şi lasă din nou loc împărăţiei stâncilor, căci începe urcuşul susţinut şi accidentat, prevăzut cu numeroase cabluri, care duce efectiv în creastă. Îmi aminteam de obstacolele de aici dintr-o tură de iarnă, dar şi de imaginile frumoase care se desfăşoară sub picioarele noastre – şiruri peste şiruri de zimţi şi mici creste, stânci solitare ieşite din pădure, Zărneştiul colorat în roşu, Piatra Mică, zonele joase ce duc în Culoarul Rucăr-Bran, Bucegii. După o succesiune de hornuri, curbe de nivel şi jnepeniş ce urmează muchia muntelui, ieşim la ora 14 pe Vârful Turnu (1923 m). Aici ne loveşte imaginea dinspre Făgăraş, în contrast puternic cu ce am avut până acum. Am urcat pe o zi frumoasă de vară, cu soare puternic şi nori abia ghiciţi; acum întâlnim un cer ca de plumb, Iezerul a dispărut complet şi nu foarte departe o perdea neagră îşi varsă ameninţător apele.

Nu-i de stat prea mult, doar cât să mâncăm ceva şi să admirăm peisajul cât mai putem. Apoi facem stânga-mprejur şi căutăm crucea roşie ce ne va purta în jos, pe Padina Şindileriei. Acesta este, şi el, un traseu nou pentru mine şi mă fascinează poteca ce nu coboară abrupt din prima, ci o ia pe faţa unui picior secundar astfel încât să poţi admira din laterală o bună parte din abruptul nord-vestic deschis sub creasta Craiului. Apoi cărarea se ascunde între jnepenii uneori foarte înalţi, prin care simţim că înotăm, şi începe să piardă cu spor altitudine.

Din păcate, de ceea ce ne temeam nu scăpăm căci începe să plouă; la cum tună ameninţător, tot ce putem spera e să ajungem cât mai jos cât mai repede, aşa încât să reducem din riscuri. Când jepii se termină, în locul lor apare grohotişul ce însoţeşte o pantă abruptă, pe care nu te ajută decât pe alocuri să ţii cărarea abia conturată. Noroc însă că nici nu se compară cu porţia zdravănă de ieri, este mult mai decent şi adesea o alunecare controlată şi ajutată de beţe e suficientă pentru a înainta fără mari probleme. Iar peisajul văii este absolut superb, lucru dublat de sălbăticia unor locuri mult mai puţin umblate decât alte cotloane ale Craiului. În plus, ploaia s-a oprit şi ne putem bucura în voie de frumuseţea din jurul nostru.

Deşi marcată, Padina Şindileriei pare abia atinsă de paşii turiştilor care nu ştiu ce pierd când nu aleg o „plimbare” printre Colţii Calului, Muchia Padinii Închise şi florile de crin sălbatic. Ce-i drept, nu-i deloc un traseu uşor, nici ca teren nici ca efort, însă – din amintire vorbesc acum – nu mi se pare mai greu decât mult mai populara Padină a Hotarelor. În partea inferioară, canionul devine tot mai îngust, iar după o descăţărare prevăzută cu cablu (într-un loc unde înţeleg că mai demult exista o scară) intrăm în pădure. Panta devine în curând mai blândă, până când padina se sfârşeşte pe neaşteptate.

Acest lucru se întâmplă acolo unde întâlnim din nou banda albastră, pe care o urmăm într-o coborâre lină spre Şaua Chiliilor (1100 m). Ne oprim puţin la izvorul de la Mănăstirea Colţii Chiliilor, lăcaş clădit lângă adăpostul pustnicilor din peştera de sub Vârful Colţii Chiliilor (1134 m). Tot aici se termină şi Padina Calului, pe care o lăsăm în urmă în drumul nostru spre punctul unde am intrat în marcaj de dimineaţă. Odată ajunse acolo, îi dăm în jos pe unde am urcat şi ne oprim la maşină la ora 17:30. Trecem în haine prezentabile şi pornim spre Zărneşti, cu o imagine a Bucegilor în faţa noastră pe care n-am mai văzut-o până acum: nu doar că pare o cetate înălţată deasupra plaiurilor, dar – datorită luminii – ai zice că Bucşoiul este cu totul înzăpezit. Ne oprim la o cină mai lungă decât ar fi cazul, apoi îi dăm spre Bucureşti şi avem impresia că îmbătrânim în trafic. Însă încerc să nu mă gândesc la asta, ci la imaginile de vis pe care tocmai ce mi le-a dezvăluit sau mi le-a amintit Piatra Craiului.

Fotografii

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

1 Response to Pe Crai

  1. Pingback: NOTA BENE | Însemnări

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.