Două zile, două fete, patru văi (Munţii Bucegi)

După ce fac împreună cu Cosmina plan de munte mai departe de casă, spre joi-vineri observ că prognoza meteo pentru Bucegi s-a îmbunătăţit considerabil. Şi, cum amândouă tânjim după o vale pe zăpadă, schimbăm repede macazul. Iată-ne deci plecând sâmbătă dimineaţa spre Buşteni, cu gânduri mari în această zi, plus ceva posibilităţi şi pentru următoarea. Avem pe listă nişte văi, toate cotate 1B, pe care am mai fost, dar – cel puţin eu – nu în condiţiile din teren actuale.

Parcăm la Gura Diham (987 m), lăsând în urmă „cartierele” de corturi de pe Valea Cerbului. Ne echipăm şi în jur de ora 8 pornim pe banda roşie a Muntelui Diham, numită pe bună dreptate „panta prostului” – mai eficientă matinal decât orice cafea. E un drum străbătut de atâtea ori încât l-am face cu ochii închişi dacă n-ar trebui să trecem peste nu ştiu câte zone cu noroi, dovadă a ploilor continue din ultima vreme. Trecem de Cabana Poiana Izvoarelor (1455 m) şi Pichetul Roşu (1445 m), apoi ne oprim puţin în Poiana Bucşoiului (1615 m), în apropierea băncuţei de lemn. Aici vom părăsi marcajul în favoarea Văii Bucşoiului, pe care începem s-o urcăm la ceasurile 10. Din păcate, ne despărţim în scurt timp de soarele ce ne-a însoţit până acum şi mergem mai mult prin nor; frig nu e, dar nici cine ştie ce peisaj nu avem, cu mici excepţii.

În partea de jos, unde valea este larg încadrată de Creasta Balaurului şi Creasta Văii Rele, zăpada s-a topit complet, aşa că o vreme înaintăm în ghetele uşoare cu care am plecat de la maşină. Când apare şi prima limbă albă, trecem la bocanci, însă abia după desprinderile spre stânga ale Vâlcelului Portiţelor şi Vâlcelului Grohotişului considerăm că e cazul să punem şi colţarii. În cele ce urmează urcăm cu spor şi încredere, zăpada fiind ideală pentru ascensiunea la colţari şi piolet: multă, continuă, tare, cu un mic strat topit la suprafaţă. Singura zonă unde stratul hivernal s-a topit este în dreptul celei mai dificile săritori din jumătatea inferioară – cea care în mod normal se urcă pe treptele de pământ din stânga, aşa cum arată şi săgeata roşie de la bază; acum însă ne căţărăm prin dreapta, chiar dacă pe „uscat” ar fi mai dificil, căci ne ajutăm de zăpada ce taie din înălţimea bolovanilor. Altfel, unicul efort e cel de a urca, şi tot urca, şi tot urca. Din când în când studiem rimayele şi ne dăm seama cât este de gros stratul sub noi – uneori mai mai mare de patru metri; nici nu-i de mirare că valea ţine zăpada până hăt, târziu, august-septembrie.

După aproape două ore, ajungem la Brâul Mare al Bucşoiului, facem popas la Turnul cu Jnepeni (1950 m) şi constatăm că Vâlcelul de sub Vârf, ramificat spre dreapta, e complet curat şi uscat. Acum valea coteşte şi se îngustează, luând aspect de canion. La bifurcaţie, unde Vâlcelul Furcilor o ia în stânga, noi urmăm firul văii; deşi de obicei e mai dificil, acum pare că vâlcelul s-ar urca uşor datorită zăpezii, însă nu cred că acest fapt va mai dura mult. Continuăm să-i dăm în sus până la ceea ce-mi place mie să numesc „amfiteatrul”, locul de pe Brâul de Sus în care apare imaginea impunătoare a turnurilor din obârşia văii. Spre bucuria noastră, o rafala de vânt împrăştie pentru scurt timp ceaţa şi cele două coloane chiar ni se ivesc, profilate pe albastrul difuz din spate.

Din cauza turnurilor, valea se bifurcă din nou; Cosmina are nişte amintiri dubioase despre firul central, aşa că urmăm cu încredere varianta clasică, cea mai din stânga. Aici, pe timp de vară, există o săritoare cu prag şi fereastră. Zăpada se dă puţin la o parte şi observăm că doar pragul – lespedea masivă de sus, iese la iveală; o urcăm scrijelind cu colţarii în stâncă şi ne dăm seama că mai avem foarte puţin. La ora 13:30 ne oprim să scoatem colţarii, cu Vârful Bucşoiu (2492 m) în spatele nostru. Suntem în punctul unde Bucşoiul Mic se întâlneşte cu Bucşoiul Mare – obârşia văii şi desprinderea Balaurului.

Ne permitem o pauză cu gențiane proaspete şi nori alergători, timp în care eu mă întreb, amintindu-mi de prima mea întâlnire de coşmar cu Valea Bucşoiului: pe bune, aici era să mor, în condiţii de iarnă, de nu ştiu câte ori?!

Pornim pe banda roşie ce leagă Bucşoiu de Omu, dar nu ajungem la cabană, ci ne lăsăm în stânga pe Valea Morarului. Aici, datorită căldării largi de sus (obârşia Pârâului Morarului), zăpada s-a topit aproape complet. Abia mai jos, deasupra singurei săritori notabile a văii, punem din nou colţarii. Constatăm cu regret că săritoarea este prevăzută acum cu lanţuri, şi-mi amintesc că şi în toamnă am observat acelaşi lucru la câteva pasaje din aval. Odată aflate pe zăpadă, coborâm repede, mai puţin pe panta abruptă de la confluenţa cu Vâlcelul Morarului, unde ne simţim în siguranţă dacă îi dăm cu spatele. Se văd câteva urme de schiuri, dar pasajele descoperite tot mai dese vor face în curând foarte grea misiunea amatorilor de off-piste.

Lăsăm în urmă Brâul Mare al Morarului şi Brâul Mare al Bucşoiului, iar după ce canionul văii se îngustează considerabil ne dăm seama că ne chinuim degeaba cu colţarii. Aşa că renunţăm la ei, dar şi la bocanci, în favoarea ghetelor comode. Hotărâm că dacă tot vrem văi, apăi să-i dăm pe vale şi urmăm firul în loc să intrăm pe poteca „oficială” ce o ia prin pădurea de zade. Mai o săritoare, mai un boschete şi ajungem sub Ţimbal, unde se conturează foarte clar poteca de acces în Creasta Balaurului. Nici nu-i de mirare că este aşa evidentă, la ce trafic am văzut în creastă cât timp noi coboram pe vale. În Poiana cu Urzici aruncăm o privire admirativă Acelor Morarului, iar mie îmi trece un gând prin cap cum că de acolo s-a dus complet zăpada şi ar merge în curând o tură de vară. Ultima parte a potecii nemarcate are un aspect deplorabil din cauza dărâmăturilor provocate de avalanşe şi viituri.

Ajungem în marcajul triunghi roşu pe la ceasurile 17 şi-i dăm cu spor în jos spre Poiana Bătrânilor cu al său Canton de Vânătoare Colţii Morarului (1384 m), apoi mai departe prin noroaie pe poteca nemarcată spre Gura Diham. Nu avem de ales şi, în două ocazii, ne descălţăm să traversăm şuvoaiele de după topiri şi ploi, înainte de a ne opri la maşină la ora 18:30. Nu simţim încă oboseala şi suntem mulţumite de tura reuşită, exact ce ne doream – o vale susţinută, cu zăpadă tare.

Verificăm prognoza pentru a doua zi şi, chiar dacă s-ar anunţa ceva ploi pe după-amiază, hotărâm să rămânem în Buşteni şi, eventual, să ne orientăm pe parcurs. Găsim o cazare ieftină, ne umplem burţile la Casa Magică şi ne băgăm la somn. Eu, una, dorm neîntoarsă.

Duminică dimineaţa observăm că ploile au dispărut din prognoză, ceea ce ne face să urmăm planul iniţial – alte două văi. De data aceasta lăsăm maşina la Căminul Alpin (925 m), iar la 8:30 pornim pe triunghiul roşu din Plaiul Munticelului. Părăsim repede marcajul şi ne încadrăm pe „autostrada” de Coştila, spre Adăpătoarea Urşilor; de la izvor îi dăm abrupt în sus, pe sub Peretele Vulturilor şi Ţancul Mic bine încălzite de soarele puternic. Decidem să nu mai oprim la Refugiul Coştila (1690 m), ci să ne echipăm chiar unde am traversa Valea Coştilei – primul punct unde întâlnim azi zăpadă. Pe o vreme frumoasă, cu cer albastru şi aer cald, începem să urcăm Valea Coştilei în jur de ora 10:30 cu speranţa că vom avea zăpadă bună; deşi am căutat zilele trecute, n-am reuşit să aflu nimic despre cum se prezintă stratul ceva mai sus de refugiu.

Ei bine, momentan  lucrurile stau bine şi înaintăm cu spor pe panta abruptă; avem ceva rimaye pe ici pe colo, dar nimic care să ne îngrijoreze. Totuşi, după curba la stânga, valea se strâmtează, apar poduri tot mai înguste, apoi zăpada se evaporă complet. Pardon, sublimează, pentru că am senzaţia în unele momente că aburul din jurul nostru este chiar omătul pe cale de dispariţie. Iată-ne deci scrâşnind din dinţi – la propriu, căci despre colţari şi lama pioletului vorbesc – pe stâncile curate şi uscate. Unde mai pui şi câteva căţărări deloc confortabile pe maluri de pământ cu stabilitate îndoielnică. După o bucată, cine ştie conform căror legi, zăpada se iveşte din nou şi acoperă, foarte convenabil de altfel, jgheaburile acelea lungi. Deasupra lor – iar teritoriu descoperit. Şi o ţinem aşa, ba cu stâncă, ba cu strat, ba cu rimaye, ba cu poduri până la Vâlcelul de Sub Perete; neplăcut, dar trebuie să recunosc că nu simt vreun moment de nesiguranţă. Cred că este o ocazie bună de a exersa fierătaniile pe mixt, chiar dacă noi ne-am fi dorit tot o vale ca cea de ieri.

Avem ceva spirit de conservare şi lăsam Vâlcelul de sub Perete pentru a traversa spre stânga, moment când ne scoatem colţarii; ne e mai uşor să urcăm astfel pe zona cu stânci şi tăpşane. Îi punem la loc atunci când coborâm în pâlnia formată de Firul Hornurilor şi Firul Lespezilor, transformată acum într-o limbă continuă de zăpadă. Aşa da! Mă uit în jos şi văd cum zăpada urcă din spatele nostru – de ce n-om fi încercat intrarea asta mai devreme? În fine, de acum până în partea superioară a văii urcăm susţinut, dar constant, pe stratul ce nu mai suferă întreruperi. Când se termină, lasă loc pajiştii alpine, iar la orele 15 poposim în Brâna Mare a Coştilei (2300 m).

Ne tragem sufletul câteva minute, timp în care admirăm Creasta Văii Albe şi Hornul lui Gelepeanu aflate la o aruncătură de băţ. Apoi pornim pe brână cu direcţia nord, depăşim ieşirea din Hornul Coamei cu vedere la Colţul Gălbinele şi, după o coborâre sfărâmicioasă, oprim la intersecţia cu Valea Scoruşilor acoperită cu o zăpadă de calitate îndoielnică. Pornim pe ea şi ne trec ceva emoţii cât depăşim podurile formate acolo unde albia se îngustează; pe dedesubt se aude apa cum curge avântat şi ne gândim că n-ar fi o idee bună să se rupă cu noi. Totuşi, se pare că ţin şi dăm de cărarea „oficială” a văii, bine marcată prin momâi. Acum putem să coborâm mai relaxate, ceva mai jos trecem firul şi urcăm scurt în Strunga Gălbinele (2150 m). Avem parte şi de o iluzie optică: de pe Scoruşi, poteca spre strungă pare, din cauza suprapunerii planurilor, o ascensiune imposibilă pe un tobogan vertical, din pământ; amândouă am mai parcurs-o în sens invers şi nu ne amintim de vreun obstacol, aşa că ne încurajăm cu asta. Avem dreptate, dar recunoaştem că pentru o clipă ne stă inima în loc. Este ora 17 şi mai facem un popas între Umărul Gălbinelelor şi Colţul Strungii, în timp ce privim cu îngrijorare cum pe valea ce urmează s-o parcurgem nu-i pic de nea…

Pornim cu ciudă pe sub Peretele Gălbinelelor, pe firul principal al Văii Gălbinele. La Strunga Colţilor (2090 m) hotărâm să nu o luăm pe firul secundar, căci nu ştim dacă semicoarda de douăzeci de metri avută la noi doar pentru situaţii de urgenţă ne-ar fi de ajuns în rapelurile de acolo, neavând informaţii despre gradul de înzăpezire al săritorilor. Lăsăm în urmă grota „Hotel Gălbinele” şi observăm că în apropiere de desprinderea Hornului Coamei apare zăpada. Dar, vai ce zăpadă… Ditamai rimayele pe dreapta noastră, poduri fragile, săritori descoperite cum e mai rău – pe jumătate. După un prim rapel reuşit, cu piton la vedere, ajungem într-un loc deasupra potecii de intrare în Hornul dintre Fire.

Aici e o săritoare unde ne blocăm complet, întrucât este exclus să o descăţărăm la liber, dar nici pitoane nu găsim; ulterior, vom afla că varianta clasică de coborâre e un ocol prin dreapta, cumva pe deasupra, dar noi n-am văzut acea opţiune. După căutări şi verificări, alegem un bolovan aflat sub podul de zăpadă care pare bine înţepenit în sol; trecem o cordelină lungă în jurul lui, unim capetele cu un dublu-pescăresc, trecem coarda şi testăm că direcţia de încărcare n-are cum să scoată aranjamentul. Lucrurile par în regulă aşa că mă pun în coardă şi încep rapelul peste săritoarea uşor surplombată. Şi, dintr-odată, pierd cinci ani din viaţă, căci o aud pe Cosmina strigând: „Stai! Opreşte-te! Vino înapoi!” Ăăăă, nasol moment, sunt deja cu fundul în aer şi picioarele perpendiculare în perete; dar găsesc cumva un prag în care mă împing cu un braţ, Cosmina mă trage de celălalt şi reuşesc să revin pe locul plat de deasupra. Cosmina crede ca n-am prins bine capetele cordelinei şi, la tensionare, s-a desfăcut o buclă. Iau nodurile la rând, verific buclele şi ies toate la număr, dar pentru a fi sigure le desfacem; cu dinţii, că altfel nu merge. Înnodăm la loc, îmi fac cruce şi reiau coborârea, de data aceasta până jos şi fără incidente. Ajungem la concluzia că la prima încercare s-au răsucit cumva nodurile unul pe altul şi au părut că se desfac. Coboară şi Cosmina, apoi ne chinuim destul de tare să tragem coarda, înţepenită în şanţul săpat în zăpadă şi în pietroaiele din jur. Am lăsa-o acolo, dar suntem sigure că ne va mai trebui. După mult chin şi dezvoltări de forţe, reuşim s-o desţepenim – şi coarda, şi un ditamai bolovanul ce ţâşneşte din săritoare pe lângă noi. Ufff, am scăpat cu bine…

Pornim mai departe şi după nu mult timp scoatem colţarii. De fapt, urmează mai multe episoade de pus colţari, scos colţari, încât căpătăm o dexteritate deosebită pentru asta. Mai dăm vreo două rapeluri, mai scăpăm nişte înjurături, mai coborâm şi mai urcăm mici pereţi verticali de rimaye în care noroc că ţine pioletul şi ajungem în sfârşit la Săritoarea Surplombată – cea mai mare a văii, recunoscută repede datorită celor două pitoane alăturate de pe dreapta. Până aici avem emoţii la mai multe poduri, însă de când valea a devenit dreaptă de se vede până jos am coborât oarecum cu spor pe zăpada destul de bună. Dar la această săritoare limba este întreruptă cam un metru şi trebuie să nimerim cumva să facem trecerea din zăpadă în zăpadă, căci dacă rapelăm săritoarea până pe fundul văii nu ştiu cum vom urca la loc, prin rimaye, pe stratul înalt. Punem coarda pentru asigurare, dar nu dăm rapel efectiv, ci urmăm limba de zăpadă pe centrul ei. Cosmina pleacă prima, ajunge la zona întreruptă, scrâşneşte cu colţarii pe bolovan, reuşeşte să aterizeze pe zăpada de jos şi confirmă că acolo lucrurile sunt solide. Plec şi eu, însă când pun colţarii pe stâncă nu reuşesc să mă înfig bine în ea, coardă mă trage pe direcţia de rapel şi zbor cu totul în peretele din stânga mea (dreapta, pe sens de coborâre); încă cinci ani din viaţă, împreună cu două gânduri: fereşte faţa şi nu da drumul la coardă. Rămân atârnată ca un gândac şi reconfirm faptul că ar fi o idee foarte proastă să cobor până jos. Cosmina prinde de capătul corzii aflat sub mine şi trage spre ea, eu împing în perete şi, cu ceva efort, ajung pe pragul de zăpadă. Gata, criza s-a terminat. Putem continua la vale şi nu mai avem niciun obstacol până când firele principal şi secundar se unesc. Aici e poteca de ieşire de pe vale pe care e cât pe ce s-o ratăm, noroc cu două capre negre ce traversează regulamentar pe sub noi.

Urcăm malul al cărui pământ s-a deteriorat rău în această perioadă, ne ajutăm de lanţul binecunoscut şi ne oprim puţin pe potecă să ne tragem sufletul. Este ora 21:30 şi-mi dau seama că-i un caz deosebit în care urcarea pe vale ne-a luat mai puţin decât coborârea omoloagă. Trecem pe lângă Ţancul Ascuţit, apoi revenim în Valea Coştilei pe o potecă atât de plină de doborâturi că abia o recunoaştem. Ajunse în vale, punem pentru ultima dată colţarii şi aprindem frontalele, pentru a coborî pe propriile noastre urme de dimineaţă. Spre deosebire de ieri, când pe Valea Bucşoiului era plin de urme proaspete de colţari, aici nu e nimic; acum, că am urcat şi am coborât, înţelegem şi de ce… Nici acum nu oprim la refugiu, iar după ce ajungem în poteca din dreptul lui putem renunţa definitiv la piolet, colţari, bocanci şi restul harnaşamentului. De aici suntem relaxate, dar obosite, şi-i dăm cu grabă în jos prin pădure pe traseul din urmă cu juma’ de zi. Ne terminăm tura la Căminul Alpin pe sub cerul înstelat, când ceasul arată ora 23:30. E târziu, dar suntem bine. De-am fi ştiut ce e pe Coştila şi Gălbinele, clar alegeam alt traseu; măcar pe cel de coborâre. Bine totuşi că am avut parte de o zi superbă, cu mult soare şi vizibilitate cât cuprinde. Ce diferenţă enormă între zile, ture şi văi… Ne mai rămâne drumul spre casă, cu multă cafea tare, atenţie pe autostradă şi poveşti de împărtăşit.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

3 Responses to Două zile, două fete, patru văi (Munţii Bucegi)

  1. Pingback: NOTA BENE | Însemnări

  2. Pingback: NOTA BENE | Însemnări

  3. Pingback: NOTA BENE | Însemnări

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.