Nepal Partea 4: Kala Patthar, altitudinea şi abandonul

O nouă săptămână, o nouă provocare. Luni lăsăm în urmă Dingboche (4410 m) şi, astfel, localităţile de sine stătătoare; ce va urma de acum înainte sunt doar „conglomerate” de spaţii de cazare, dar nu şi gospodării efective. Tot ce apare mai sus se datoreşte turismului. Dimineaţa începe devreme cu mult soare şi o teribilă durere de cap; se pare că după somn şi poziţia lui orizontală lucrurile sunt nasoale. Din păcate, mai gravă de atât este starea lui Ştefan, al cărui gât s-a deteriorat rapid. Cum el a mai fost în Nepal şi ştie ce urmează, dar şi faptul că la altitudinea asta cu al său aer rece nu poţi vindeca aşa ceva ci doar ţine sub control, decide că nu are sens să se chinuie. Soluţia este apelul la asigurarea de călătorie, în baza căreia cheamă un elicopter să-l ia şi să-l coboare la Khatmandu. Acolo urmează să-şi schimbe biletul de avion şi să se întoarcă în ţară.

Noi, ceilalţi, ne pregătim să mergem mai departe, iar în primă fază repetăm poteca pe care am urcat ieri până la stupa cu belvedere. De acolo pornim pe valea formată de Gheţarul Khumbu şi pe sub masivul Taboche (6542 m), iar cărarea este un periplu ameţitor la propriu şi la figurat. La propriu pentru că îmi vâjâie capul, iar figurat datorită imensităţii spaţiului care te face să te simţi atât de mic şi neînsemnat. În plus, vegetaţia dispare aproape complet, făcând loc unui peisaj pietros, neprietenos şi strivitor. Lăsăm în urmă adăposturile din Dusa (4503 m), apoi confluenţa cu Gheţarul Chola, iar la Thokla (4620 m), mică oază colorată numită şi Dughla, ne oprim pentru masa de prânz. Abia aici se simt lipsurile provocate de altitudine în ceea ce priveşte confortul, căci în sala de mese miroase puternic a combustibil, iar buda este afară, unde numai bătaia vântului mai taie din miasme.

Continuăm drumul cu o urcare destul de abruptă care ne scoate în Pasul Dughla (4830 m), acolo unde se află un sanctuar închinat celor ce şi-au pierdut viaţa încercând să cucerească înălţimile Himalayei. În Everest Memorial sunt ridicate monumente a căror diversitate constă în ani şi limbile pământului; altfel, ele formează un tot unitar, trist şi grandios în acelaşi timp. Ziua se termină la Lobuche (4910 m), unde suntem cazaţi la New EBC Guest House. Resimţim cu toţii oboseala zilei, însă numai eu mă lupt în continuare cu teribila durere de cap, deşi am trecut la ibuprofen. Seara ne-o petrecem plănuind ce avem de făcut, căci vom petrece trei nopţi în zonă şi trebuie să decidem cum dozăm timpul şi cum planificăm cazările. Altfel, ne bucurăm de condiţiile foarte bune de cazare, precum şi de mâncarea gustoasă, care intră totuşi din ce în ce mai greu.

Decizia e luată: rămânem toate nopţile în acest hostel, astfel încât o zi va fi de tras din greu şi una de relaxare completă. Marţi pornim devreme şi fără un mic dejun propriu-zis, căci anticipăm o tură lungă şi grea – mai ales pentru mine. Sunt cheaună din cauza durerii de cap, despre care îmi e clar că se agravează noaptea; de aici şi somnul deloc odihnitor, şi o senzaţie de greaţă care vine ca o consecinţă a deja două zile de migrene. Presiunea neegalizată e de vină, care se traduce într-un puls foarte mare inclusiv în stare de repaus – peste 80 bătăi pe minut, asta în condiţiile în care acasă rar trec de 50. Partea cu adevărat frustrantă este că, în continuare, nivelul meu de oxigen e mare, de parcă m-aş fi născut la înălţime; păcat că nu-i deloc suficient. Iar lichide am băut deja cât toată viaţa mea, aşa că deja nu ştiu ce aş mai putea face decât să strâng din dinţi.

Pornim într-o urcare uşoară spre Pasul Lobuche (5110 m), iar ceea ce urmează este o succesiune de morene pe care tot urcăm şi coborâm timp de câteva ore. Este genul de traseu pe care, la altitudinea Carpaţilor, cei mai mulţi dintre noi l-am parcurge în alergare, cu singurul impediment bolovanii şi pietrişul la care trebuie să ai grijă să nu derapezi. Aici însă efortul se resimte în fiecare muşchi, în plămâni, în creier. Ne târâm şi orice mică urcare dă senzaţia unei pante a prostului. Într-un final ajungem la Gorakshep (5140 m), locul unde ne odihnim pe săturate şi luăm micul dejun întârziat. Ne felicităm în gând că am ales să rămânem cazaţi la Lobuche, căci condiţiile sunt mult mai nasoale aici. Ce-i drept, compensează cu peisajul deosebit din valea formată de Khumbu şi ale sale rămăşiţe cu gheaţă şi lacuri de un verde-cenuşiu, cu Nuptse în prim plan şi Everestul abia iţit de după o muchie înzăpezită.

Urmează cea mai grea parte a zilei, începută prin traversarea terenului larg din spatele cabanelor, adică fundul a ceea ce a fost cândva un lac de dimensiuni importante. Apoi îi dăm în sus pe o pantă abruptă şi, chiar dacă poteca e bine săpată în sol, urcăm cu greu, fiecare în ritmul său. Eu –cel mai încet posibil. Mi-e rău, capul îmi explodează şi-mi simt pulsul ca la finalul unui ultramaraton. Nici nu mai percep peisajul frumos din jurul meu şi am senzaţia că nu voi ajunge niciodată la capăt. Totuşi, după vreo două pante prelungi legate printr-o zonă ceva mai cuminte, totul se termină într-un hei-rup pe stânci asemănătoare celor din Retezat. La final, ne întâmpină un colaj de steguleţe multicolore, ce flutură în vântul rece şi sub soarele strălucitor (dar ineficient).

De ce atâta chin, ar putea întreba unii. Iar dacă ar vedea ce am avut de „cucerit” de la Gorakshep în sus, s-ar mira şi mai tare. Asta pentru că distinsul Kala Patthar (5644 m, deşi există controverse) nu-i altceva decât o movilă de bolovani lipsită de glorie, de fapt un picior searbăd al impresionantul Pumori. Dacă-l priveşti de la cabane, nu-i altceva decât un deal şi nici nu ţi-e foarte clar care-i exact vârful pentru că nu se observă steguleţele; dar, vai, cum îţi mai dai duhul pe acest deal…  În traducere, numele său înseamnă „piatră neagră”, o bună descriere pentru adunătura de roci închise la culoare, mai ales prin contrast cu gheţarii marilor înălţimi. Dar, ce-i al lui Kala Patthar al lui rămâne, căci vederile senzaţionale spre cele patru zări justifică atât efortul de a ajunge aici, cât şi popularitatea unui vârf care nu se remarcă cu nimic prin el însuşi. În jurul nostru se desfăşoară cele mai înalte ţinuturi ale Terrei, într-o fenomenală şi strivitoare suprapunere de planuri, texturi şi culori – vârfuri, văi, platouri, gheţari, crevase, lacuri, pete de culoare date de om. Un tur de orizont cuprinde Chumbu (6859 m), Pumori (7161 m), Lingtren (6749 m), Khumbutse (6636 m), Everest (8848 m), Nuptse (7861 m), Changtse (7543 m), Gheţarul Khumbu şi Tăbăra de Bază Everest (5364 m); se poate observa o culme ce urcă spre Lothse (el însuşi ascuns), iar depărtarea este şi acum dominata de silueta aparte a Ama Dablamului (6812 m). N-a greşit cu nimic cel care a spus că atunci când se termină munţii începe Himalaya.

După lecţia de geografie, prelunga sesiune de fotografii şi întâlnirea nebănuită cu o găinuşă de munte (simpatică, deloc temătoare şi cerşetoare de niscai firimituri), începem coborârea înapoi în Gorakshep. Coborârea merge, evident, mai repede, dar n-o resimt chiar uşoară; mă transform din melc în ţestoasă şi-i dau la vale cum ştiu eu mai bine. Pauza de la Gorakshep coincide cu masa de prânz; sinceră să fiu, nu-mi prea intră mâncarea, dar îmi dau seama că mi-ar fi şi mai rău fără „combustibil”, mai ales că ziua nu s-a terminat. Trebuie să revenim la Lobuche, iar drumul nu este chiar uşor. Nu doar că vine după oboseala deja acumulată, dar nu e lin deloc, ci cuprinde succesiunea de urcări şi coborâri prin morene după cum s-a topit gheţarul. Totuşi, ideea că efortul va fi gata în curând ajută la moral şi ritm. Acum chiar reuşesc să fiu atentă la peisajul din jurul meu şi văd cum a săpat apa prin gheaţă, formând nu doar lacuri, ci adevărate peşteri-tunel care parcă te invită la o plimbare cu barca.

Într-un final, ajung la Lobuche, însoţită de Tek şi Eugen care mi-au purtat de grijă. Natura din jur s-a cufundat complet în deja cunoscuta ceaţă de după-amiază, aşa că tot ce mai putem face este să ne retragem în sale de mese şi să ne delectăm cu ceai fierbinte. Mâine avem complet liber – zi de refacere înainte de urcarea în tabăra superioară de corturi pentru expediţia pe Lobuche East. Aşa că acum facem evaluarea stării noastre de sănătate şi de spirit, după care mergem la un binemeritat somn.

Miercuri dimineaţă constat că speranţele mele de a mă fi aclimatizat un pic mai mult au fost deşarte. Îmi este şi mai rău, greaţa s-a acutizat după atâtea zile de migrene, inima îmi bate nebuneşte deşi nu fac niciun efort. N-am probleme în a respira, dar aceasta este o slabă consolare după o noapte lipsită de odihnă. Poate ca ar fi trebuit să încerc să dorm în fund, o poziţie ceva mai prietenoasă pentru capul meu. Nici Diamox-ul luat, ca ultimă soluţie împotriva răului de altitudine, nu are efect; de anti-inflamatoarele clasice nu mai vorbesc. Nu simt asta şi nici n-am curaj să mă uit în oglindă, dar Mihaela îmi spune că-s extrem de tumefiată la faţă, aproape de nerecunoscut.

Apoi pică altă „bombă”: deşi ieri se simţea mai bine şi părea să-i cedeze răceala, azi Eugen este rău de tot cu gâtul transformat într-o rană. Aşa că a chemat, în baza asigurării, elicopterul care să-l preia. Planul meu deja era să cobor la Dingboche unde să-i aştept pe ceilalţi trei zile cât termină ei cu Lobuche East; de acolo să-i însoţesc în continuare spre East Island, dar să rămân tot într-o zonă mai joasă, fiindu-mi clar că nu reuşesc să mă aclimatizez. Iar la final să parcurgem împreună drumul de întoarcere conform planului. Însă elicopterul lui Eugen schimbă datele problemei. Îl întreb pe Ticu ce părere are în baza experienţei sale cu aceste meleaguri, dacă ar fi mai bine să plec şi eu sau să rămân să-i aştept. Se gândeşte puţin şi, cu regret, îmi spune că aş fi mai în siguranţă dacă aş pleca. Astfel că, într-un sfert de oră, reuşesc să-mi strâng tot calabalâcul şi să mă sui în elicopter alături de Eugen. Nici nu reuşesc să-mi iau rămas bun de la ceilalţi…

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu până acum n-am mai zburat cu elicopterul; îmi dau repede seama că nu-s impresionată, doar de durerea de cap uit o vreme pentru că urechile îmi sunt puternic agresate. Nu, nu e ca-n filme, unde pasagerii pun pe urechi o pereche de căşti şi comunică prin microfon; iar zgomotul e infernal. Facem o escală în Lukla unde suntem mutaţi în alt aparat de zbor, apoi pornim mai departe şi intrăm – ca şi la venire – într-o pâclă deasă din care ieşim foarte târziu, adică în apropiere de destinaţia Khatmandu. Slavă Domnului că aterizăm direct pe aeroportul de acolo şi nu în vreo magherniţă precum Ramechhap.

De pe pistă suntem preluaţi de o ambulanţă şi duşi la spitalul privat Swacon pentru anamneză, investigaţii şi tratament. Ni se alătură în curând Narendra, managerul agenţiei de turism, cu suport tehnic şi moral – azi cât poate, şi mâine din nou. Nu avem de ales şi trebuie să rămânem internaţi peste noapte, altfel riscăm să nu ne acopere companiile de asigurări costurile. N-am a mă plânge, stau singură într-o rezervă confortabilă şi, chiar dacă migrenele nu cedează deşi am coborât mii de metri, măcar mă pot concentra pe aspectul atât de plăcut al duşului. Nici nu vreau să-mi amintesc când s-a petrecut asta ultima oară şi câte tone de jeg am de dat jos. Apoi reuşesc, în sfârşit, să dorm mai bine.

Biletul pentru întoarcere are data de 18 mai, iar joi este abia 9. Astfel că de dimineaţă îmi fac planuri să revin mai devreme în ţară, după câteva zile de vizite turistice prin capitala Nepalului. Curând aflu însă că socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea din târg, iar singurul avion la care mai e un loc disponibil în toată această perioadă decolează mâine. Deci am de ales între a pleca acum sau peste încă o săptămână şi ceva; ideea de a rămâne atâta timp în Kathmandu cochetează cu depresia, aşa că opţiunea mea e clară: mâine. De altfel, şi Eugen tot mâine va pleca, dar cu destinaţia Belgia.

Formalităţile pentru externare durează, iar schimbarea biletului devine presantă, aşa că trebuie să merg cu Narendra până la agenţia Turkish Airlines să rezolvăm. Îl întreb dacă e departe, iar el îmi răspunde că la vreo zece minute de mers cu motocicleta. Eu cred mai întâi că-i doar un reper – gen, jumătate de oră de plimbare – dar când îmi arată scuterul în parcare îmi cade faţa. Comentez că n-am cască şi-mi răspunde că legea o cere doar pentru şofer. De parcă de codul rutier nepalez îmi era mie, nu de propria-mi viaţă. Urmează un drum în care spun Tatăl Nostru de mai multe ori, îmbătrânesc instant vreo cinci ani şi mă gândesc că, totuşi, mai bine muream pe munte. Am povestit despre traficul din Kathmandu în prima parte a seriei, dar atunci îl observam relativ confortabil dintr-o maşină de teren; acum simt cum fac parte din el şi, deşi îmi e clar că Narendra conduce mult mai prudent decât ar face-o în mod normal, senzaţia de pericol iminent nu mă părăseşte o clipă. La agenţie rezolvăm repede, plătesc diferenţa şi revenim la spital. Mă întreb sincer dacă ar fi aşa de mult de mers pe jos, dar se pare că n-am această variantă. Alt drum, alţi cinci ani pierduţi din viaţă. Odată terminat şi procesul birocratic cu asigurările, ni se face externarea şi ni se dă tratamentul pe zilele următoare. De la spital mergem la Mandap Hotel şi-i mulţumesc lui Dumnezeu că suntem doi pasageri şi avem toate bagajele de pe munte, aşa că singura variantă de transport e autoturismul. O fi el coajă indiană sau chinezească, dar tot e mai sigur decât scuterul.

Restul zilei mi-l petrec organizând genţile pentru zbor şi cheltuind majoritatea rupiilor rămase. Magazinele din Thamel sunt extrem de ofertante, aşa că n-am probleme în a găsi pe ce să toc banii, chiar dacă mă tocmesc cu sârg pentru cuţite, şaluri din caşmir, mătăsuri, bijuterii şi altele asemenea. La întoarcere beau o bere cu Eugen pe terasa hotelului, apoi mă bag la somn căci trezirea este matinală.

Zborul de vineri decurge fără probleme, iar la escala din Istanbul îi spun la revedere colegului meu de suferinţă care merge la avionul de Bruxelles. Eu îmi aştept legătura de Bucureşti, unde ajung târziu în noapte. Ca referinţă, abia după somnul lung din patul meu îmi dispar complet migrenele, iar figura mea îşi reia dimensiunile normale.

Fotografii

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

1 Response to Nepal Partea 4: Kala Patthar, altitudinea şi abandonul

  1. Pingback: NOTA BENE | Însemnări

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.