Oameni prin munţi

Acum ceva ani în toiul primăverii, când florile împânziseră pajiştile alpine, iar zăpezile nu mai acopereau decât piscurile înalte ale Meridionalilor, am făcut o tură în nordul îndepărtat al ţării. Aveam trei zile libere lipite, aşa că am decis, împreună cu o bună prietenă din vremea aceea, să ajungem în Maramureş şi să parcurgem o minunată zonă stâncoasă – Creasta Cocoşului. „Două fete pe Gutâi” – după cum avea să ne descrie ulterior un cunoscut de-al meu.

Am luat deci trenul de noapte, am dormit până la Baia Mare şi ne-am început aventura. Mai greu cu transportul în comun sâmbătă dimineaţa, deci – poate ca preambul a ceea ce avea să urmeze – am făcut autostopul până în Cavnic, deşi omul de treabă care ne-a preluat nu avea de mers decât până în satul precedent; nu doar că ne-a depus în centrul localităţii, dar ne-a „ameninţat” că dacă mai insistăm să-i dăm bani de duce înapoi în Baia Mare. Din Cavnic până în Pasul Neteda circula un microbuz, prea plin pentru a ne sui în el. După o vreme ne-a preluat un off-road al Salvamontului, iar şoferul ne-a oferit diverse sfaturi legate de traseul de mai târziu.

Ceea ce a urmat a fost descoperirea unei splendide zone montane, însă nu despre Creasta Cocoşului şi împrejurimile sale vreau să scriu aici. Trebuie doar să punctez că, poate şi pentru că ne-am mişcat repede în grupul nostru restrâns, poate şi datorită frumuseţii peisajului, am mers întins şi nici nu ne-am dat seama că până seara terminaserăm ceea ce doream să facem în două zile. Aşa că, în loc să punem cortul într-una din ultimele poieni cu izvor, am coborât în Pasul Gutin, la şoseaua de peste munte faţă de cum porniserăm dimineaţa.

Aici, la Gutin, s-ar afla Hanul Pintea Viteazul – loc de înnoptare emblematic pentru zona aceasta. Înainte să plecăm din Bucureşti, mama chiar îmi spusese de el, ca punct celebru al unor ture din studenţia ei. Cumva, menţiunile cu privire la acest han au contribuit la renunţarea campării: dormitul într-un pat, poate chiar un duş după cina caldă. Ei bine, Pintea Viteazul nu mai exista, nu ca han; cea mai mare parte a clădirii se afla în paragină, iar în ce mai rămăsese funcţiona un restaurant, pe cale să îşi încheie activitatea când am ajuns noi. Scriu aici la trecut, căci aşa am găsit noi atunci lucrurile, dar tare mă îndoiesc că s-ar fi schimbat ceva în bine. Oricum, ne-am văzut date peste cap planurile de înnoptare şi am început să căutăm variante. N-avea sens să urcăm de unde veniserăm, dar nici primprejur nu era loc de pus cortul – dădeam fie în râpă, fie în zonele prea expuse de lângă şosea. Aşa că ne-am propus să facem autostopul până în primul sat, unde să rugăm pe vreun localnic să ne primească, cu cort cu tot, la el în grădină.

Ceasurile înaintau spre zece şi se întunecase de ceva timp, deci traficul oricum sporadic tindea spre zero. La un moment dat a oprit o camionetă, farurile s-au stins, însă n-a coborât nimeni. Am aruncat o privire înauntru şi am văzut cum şoferul – o femeie – părea că doarme deasupra volanului. N-am deranjat-o, ci am aşteptat să vedem din nou mişcare. Când a reaprins luminile, am tăbărât pe biata creştină şi i-am spus oful nostru.

Femeia era o mamă însoţită de două copile. S-a arătat puţin surprinsă de aşa apariţie, dar ne-a luat cu dragă inimă. În spate n-am putut pune decât rucsacii, atât de plină era camioneta cu iarbă; noi am urcat lângă ea, fiecare ţinând în braţe câte o fetiţă. Pe drum am aflat că cele trei se întorceau de la cosit şi şoferiţa avusese nevoie de un pic de odihnă înainte de a-şi continua drumul. Acum se îndrepta, în sfârşit, spre casă.

Nu o puteam vedea prea bine, în înghesuială, agitaţia momentului şi întunericul nopţii. Însă femeia aflată la vreo patruzeci de ani avea, în ciuda oboselii unei zile de muncă grea, chipul luminos şi animat de o veselie sinceră. Istovită, dar senină. Mai târziu, m-am gândit că era ilustrarea perfectă a bucuriei de a trăi, cu bune şi rele, dar mai ales cu speranţă şi mulţumire interioară.

Fetele blondine – să fi avut mai puţin de zece ani – erau şi ele parcă înconjurate de o aură vivace, dată nu doar de tenul deschis; aproape că dormitau, însă nu erau nici morocănoase, nici abătute – aşa cum sunt eu de exemplu, când nu mai pot de somn. Acum, că maşina le hurducăia în braţele noastre, le-a apucat vorba şi cântatul.

― Şi unde vreţi să vă las? ne întrebă femeia în timp ce drumul şerpuia, coborând din munţi.

― Păi în primul sat, am răspuns. Să găsim loc la careva în curte să punem cortul. Sau poate chiar vreo pensiune, cine ştie.

― Prima localitate e Mara, însă este mică, nu ştiu dacă aveţi unde trage. Mai degrabă în Deseşti, cred că sunt şi ceva pensiuni. Dar e cam târziu.

Continuă după o pauză, cu faţa străbătută de o idee:

― Nu vreţi mai bine să vă iau la mine acasă? E puţin mai încolo, în Hoteni, dar aveţi unde dormi. Văzând că ne codim, adăugă: e loc berechet. Casa e mare şi băieţii mei sunt plecaţi la oraş, la cămin, camera lor e liberă. Şi o brozbuţă s-o găsi şi pentru voi. (Am aflat ulterior că brozbuţă înseamnă sarma.)

M-am uitat la prietena mea, ea s-a uitat la mine. Ne-am înţeles din priviri şi, contrar obiceiului meu de a fugi de oameni, mai ales de necunoscuţi, m-am auzit de parcă nici nu eram eu cea care spuneam:

―Dacă nu e niciun deranj, da, mulţumim.

Şi a rămas aşa. Am ajuns în Hoteni şi am intrat la femeie în curte. Ea şi bărbatul său, preot într-un sat vecin, aveau ditamai gospodăria. – curte largă şi grajd plin cu animale. A fost primul loc unde am intrat, curioase să vedem vacile şi iepurii cu ochi rubinii, dar mai ales ciurha de scroafe. Majoritatea erau mangaliţe, cu părul lung şi ondulat, iar una dintre ele abia ce fătase. Puii orbi şi dolofani îşi înghesuiau râturile micuţe în țâțele purcelei, într-un zumzet continuu, subţire şi hămesit.

Casa mare, parţial terminată, era făcută tocmai pentru a le fi cămin celor nouă copii; o parte lipsea, după cum ne spusese deja femeia, iar ceilalţi s-au adunat repede, flămânzi, în jurul mamei. Însă au uitat de foame când au dat cu ochii de noi şi – mai ales – de rucsacii noştri; ne sorbeau din priviri, însă nu aveau curaj să ne întrebe toate care le treceau prin cap. Două femei tinere, singure, cu casa după ele – ce-o mai fi şi asta?

Avea dreptate femeia: o brozbuţă s-a găsit şi pentru noi. De post, căci eram în Săptămâna Mare, însă numai bună mai ales după aşa o zi lungă. Am mâncat cu toţii şi li s-a mai dezlegat limba copiilor. Mă uitam la ei şi am avut atunci bănuiala că, după înfăţişare şi ani, unii erau adoptaţi. Însă doar trăsăturile complet diferite şi vârsta mult prea apropiată mi-au dat acest gând, nicidecum vreun comportament diferit al mamei sau fraţilor.

După cină am adormit lemn în camera băieţilor plecaţi la liceu, în parfumul veşted al ramurilor de salcie rămase de la Florii, iar dimineaţa ne-am pregătit de drum spre Baia Mare. Ştiam că am fi jignit-o pe gazda noastră dacă îi ofeream bani pentru masă şi casă, dar ne-am scotocit prin rucsaci şi am scos la iveală toate acele bunătăţi luate pe munte şi nedesfăcute – în special ciocolată, fructe confiate şi amestecuri de nuci. I le-am înmânat pentru copii şi am văzut cum feţele acestora s-au însufleţit de curiozitate şi poftă. I-am mai mulţumit o dată şi ne-am pus pe drum, cumva încă minunându-ne că există astfel de oameni: să te culeagă noaptea de pe drum, să te ducă la ei acasă, să-ţi ofere mâncare şi un aşternut cald – fără a aştepta nimic în schimb.

Ca epilog, spre Baia Mare am mai făcut de vreo trei ori autostopul, fără ca vreunul din şoferi să primească bani. Ne-am oprit să vedem o biserică maramureşeană în Joia Mare, apoi Muzeul Satului, după care am luat trenul spre Bucureşti – la frământat cozonaci, la înroşit ouă. Vorba vine, dar aveam aceste imagini în gând, alături de cele cu nebănuita noastră gazdă, copiii şi gospodăria ei.

Este una din cele mai dragi amintiri pe care le am cu oameni de prin munţi.

Sau, mai bine, este una din amintirile cele mai dragi mie. De oriunde, de oricând.

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in General, Munte and tagged , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.