Valea Adâncă, Brâul Portiţei (Munţii Bucegi)

Deşi pe la începutul lui octombrie a dat cu puţină zăpadă, am impresia că a fost doar o mică tachinare. Oricum, în momentul de faţă vremea este încă frumoasă, numai bună pentru încă o incursiune prin abruptul prahovean. De un lucru trebuie să ţinem însă cont: mai puţină lumină, deci ture ceva mai scurte, în care să fin siguri că partea de frontală se desfăşoară în teren „stabil” şi familiar. Vorbesc cu Claudiu despre ce am putea face şi, luând în calcul şi prognoza meteo, pornim sâmbătă dimineaţa spre Buşteni, iar de acolo până la Cabana Gura Diham (987 m), unde las maşina într-o parcare deja aglomerată. Se pare că mulţi vor să profite de un sfârşit de săptămână frumos pe munte.

La ora 8:30 suntem gata de drum şi o luăm pe lângă Pârâul Morarului; îl traversăm şi începem urcuşul susţinut Piciorul Bujorului până în Poiana Bătrânilor, acolo unde la Cantonul de Vânătoare Colţii Morarului (1384 m) e ceva populaţie. Intrăm pentru scurtă vreme pe triunghi roşu, traversăm Valea Bujorilor şi facem stânga în Poiana Morarului, aşa cum indică şi scrisul de pe o stâncă: Valea Morarului. Pe măsură ce înaintăm pe vale, apar în toată semeţia lor Acele Morarului, iar sub ele se arată abrupte şi ameninţătoare Valea Poienii şi Vâlcelul Ţancurilor. Ajungem repede în Poiana cu Urzici (1650 m), iar turnul de piatră de pe dreapta numit Ţimbalul indică locul unde valea încă largă îşi împarte destinaţiile. Chiar de la baza Ţimbalului porneşte traseul spre Creasta Balaurului, iar vizavi, pe stânga unde suntem şi noi, mai întâi Râpa Zăpezii, apoi Valea Adâncă – cea pe care dorim s-o parcurgem astăzi.

În Valea Adâncă intrăm efectiv la ceasurile 10 şi o începem cum nu se poate mai bine: scurtă repriză de somn pe un tăpşan nebătut de vânt, repaus binevenit după trezirea brutală de dimineaţă. Ceva mai vioi, începem urcuşul pe lângă Colţii Văii Adânci, iar eu mă bucur ca un copil de reîntâlnirea cu stânca. Deşi te ţine „în priză”, valea nu este încă deloc grea, iar efortul se repartizează echilibrat între picioare şi braţe; ok, mai puţin în zona unde talvegul a fost aproape înfundat de avalanşele care au curs cu tot cu jnepeni şi pământ. Săritorile sunt lejere, excepţie făcând un horn ce devine pământos în partea superioară şi starea de degradare te face puţin nesigur. Cele două pitoane deasupra pot fi utile când, mai ales în vreun grup mai mare, cineva nu mai „simte” stânca.

Ora 11:30 ne găseşte în Brâul Mare al Morarului, posibilitate de retragere pentru cei care doresc să urce doar această parte din vale, pentru ca apoi să facă o plimbare la stânga, pe sub Ace spre Valea Cerbului; brâul se continuă şi în dreapta, dar nu la fel de evident şi cu posibile surprize de jnepeni. Nu mai avem mult de urcat de la brâu şi dăm de săritoarea dificilă a văii, acea unică şi deosebită săritoare – o vom numi Săritoarea! Cândva, am înţeles că se putea trece prin spaţiul lăsat sub stânca ce blochează valea, dar viituri şi aluviuni au colmatat accesul şi au crescut gradul văii la 1B. Pitonul din peretele stâng şi cordelina din el indică abordarea, însă lespezile lipsite de prize îmi taie orice elan de a încerca să urc eu prima, chiar şi după ce Claudiu pune scăriţa în piton. Pleacă deci el cap, în timp ce eu filez cu picioarele tot mai îngheţate în singurul petic de zăpadă al văii, plasat strategic chiar aici. Nu trece chiar lejer, dar trece fără să cadă şi mă asigură în pitonul de deasupra. Eu mă chinui de-mi sar fulgii, cu tot cu scăriţă, fisură bună ca priză de mâini şi indicaţii de deasupra; e grea urcarea asta, bai, frate! La final, ne tragem sufletul, strângem coarda şi hamurile şi continuăm în sus.

După o vreme, dăm de o altă brână desprinsă clar în stânga, chiar deasupra unui turn de piatră; aici facem popas pentru a o explora puţin, mai ales că de pe platforma ei se desfăşoară o largă panoramă spre Valea Prahovei şi dincolo de ea. După două ceasuri de la Brâul Mare al Morarului, ne reluăm drumul printr-o vale ce se lărgeşte şi devine friabilă, în timp ce mai sus de noi caprele negre îşi fac de lucru – mai rumegă un fir de iarbă, mai lansează un proiectil… La ora 14:30 poposim în Creasta Morarului, lângă ieşirea din Ace. Este atâta linişte aici, unde bătăile de aripi ale corbilor au ecou de bici, iar Bucşoiu îşi înalţă crenelurile cetăţii… Nu ne-am da duşi, dar ştim că ne aşteaptă ceva drum şi la coborâre.

O luăm pe primul vâlcel pe dreapta, probabil lipsit de nume, care până la urmă dă în Vâlcelul Morarului; pentru mine nu-i chiar o sarcină uşoară, căci solul e friabil şi ia forma a tot felul de brâniţe şi trepte de pământ. Până la urmă, ora 16 ne găseşte în Valea Morarului în locul numit La Obuz (1920 m), acolo unde Brâul Mare al Morarului se continuă prin Brâul Mare al Bucşoiului). Urmăm Valea Morarului, mai nou dotată şi cu două seturi de lanţuri, iar după încă un ceas revenim în Poiana cu Urzici. Dăm jos căştile, pregătim frontalele şi facem cale-ntoarsă pe acelaşi drum urcat de dimineaţă. La ora 18:30 suntem din nou la maşină şi plecăm spre Buşteni. Acolo, ne umplem burţile la Casa Magică şi ne retragem dincolo de calea ferată, la duş şi somn în Vila Deea.

Duminică, reuşim cumva – deloc surprinzător – să ratăm ora stabilită pentru trezit şi ne mobilizăm fără tragere de inimă. Reuşim totuşi să pornim la drum, în prima parte motorizat: Sinaia – Dichiu – Piatra Arsă. Parchez la Cabana Piatra Arsă (1950 m) şi la ceasurile 10 pornim pe o combinaţie de bandă galbenă, punct albastru şi poteci pastorale spre Cabana Caraiman (2025 m); pare-se că încă nu ne-am trezit, iar vremea însorită ne dă ghes să stăm să admirăm peisajul, aşa că ne ia aproape o oră până la coborârea pe Jepii Mici. În timp ce unii mai matinali ca noi asudă în urcarea Jepilor, noi îi dăm la vale pe crucea albastră până sub Cascada Caraiman. Acolo, pe stânga, se iţeşte ameninţătoare Vâlcelul Dracilor (numit şi Vâlcelul Beldie), pentru ca fix de sub ea să se desprindă evidentă viitoarea noastră potecă.

Este ora 11:30 când părăsim Jepii pe Brâul Portiţei – traseul cu grad 1A planificat pentru astăzi. Urcuşul este lin şi alternează cu câteva curbe de nivel terasate, în timp ce lasă în urmă intersecţiile cu Vâlcelul Ţiţeica şi Valea Spumoasă. Ne ia un ceas până la Portiţa Caraimanului, principala atracţie a brânei; cum nu există probleme „tehnice”, mulţi turişti vin până aici să vadă frumoasa suprapunere de stânci, motiv din care cărarea este şi atât de clară pe acest tronson. Stau şi mă întreb: care o fi linia invizibilă ce leagă Portiţa Caraimanului din Bucegi de Gura Portiţei din Deltă?… Ne odihnim şi noi la soarele ce încălzeşte Portiţa, luăm prânzul, apoi ne vedem de drum.

De acum intrăm la umbră şi începe „relaţia” năbădăioasă cu jnepenii – când agresivi, când ajutoare indispensabile. Trecem de Valea lui Zangur, apoi de Vâlcelul Uriaşului şi de părintele său, Vâlcelul Mortului, acolo unde brâna suferă o mică discontinuitate şi coboară câţiva metri într-un traverseu pe stânca aderentă. Ajungem repede în avalul din care s-au desprins toate acestea, Valea Seacă a Caraimanului, loc de început al Hornurilor Văii Seci. Le lăsăm şi pe acestea în urmă, în timp ce brâna traversează Spălătura Văii Seci cu o ruptură de pantă de toată frumuseţea.

După tot acest traseu în care minunile abruptului ni s-au dezvălui la tot pasul, fără a ne cere prea mult efort, ci numai puţină atenţie, iată că la ora 14:30 avem de-a face şi cu „încercarea” zilei: hornul! Acesta trebuie urcat şi, deşi în primă fază nu pare greu deloc, încercarea mea de a merge prima eşuează lamentabil, căci amestecul de iarbă şi pământ de după primul prag nu-mi dă deloc siguranţă. Aş vrea să continui, dar am senzaţia că picioarele îmi stau în gol, în timp ce mâiînile nu reuşesc să prindă nicio priză consistentă. Mă dau jos cu vânătăi pe orgoliu şi îl las pe Claudiu. Nici el nu pare prea confortabil în unele momente, dar îi dă în sus şi pune coarda de bradul plasat strategic la ieşire. Odată prinsă în manşă, curajul iese la iveală şi urc hornul fără să mă gândesc şi fără să simt că mă las în coardă; nici măcar nu ating pământul ala instabil cu iarbă alunecoasă, căci prizele au răsărit ca prin minune pe stâncă – şi pentru mâini, şi pentru picioare. Frate, ce element psihologic e coarda asta… Când ajung sus şi Claudiu se apucă să strângă asigurarea, face el ce face şi scapă una dintre carabiniere. Vedem unde se opreşte şi decidem că merită recuperarea ei, aşa că pleacă la vale în rapel. În acest timp, eu stau pe platformă şi admir Spălătura, iar când privirea îmi urcă mai sus văd profilat pe cer, abia vizibil, portalul din piatră pe care am ieşit acum un an şi ceva din hornurile Secii, în plină noapte senină, motiv din care i-am spus atunci „poarta stelară”. Claudiu culege caraba şi dă să urce ca mine, în manşă, dar se răzgândeşte: cum ar fi să vadă totuşi cum e varianta din stânga hornului, cea recomandată de un desen pe stâncă? O ia deci pe acolo, urcă destul de repede, apoi urmează brâniţa ce face legătura cu ieşirea din horn; aceea nu-i prea comodă, dar pitonul plasat acolo e numai bun de priză de mână, aşa că se întoarce cu noi şi utile cunoştinţe.

De acum, lucrurile redevin uşoare, cu mici emoţii totuşi în zonele cu „prize” din iarbă. Urcuşul ne duce prin jnepeni şi pe tăpşanul înclinat, dar scurt, care iese în partea de final a Crestei Picăturii. Reveniţi pe stâncă, ne mişcăm destul de repede şi ne permitem câteva pauze pentru a admira amurgul fumuriu întins peste Valea Prahovei, dar şi abruptul maiestuos al Coştilei, cu imaginea senzaţională şi integrală a Blidului Uriaşilor. Pe acolo, pe undeva, trece Brâna Marea a Coştilei, traseu nemarcat atât de uşor, dar cărui existenţă pare de aici imposibilă. La ceasurile 16 urcăm în Şaua Mare, acolo unde apa a săpat în stâncă, cu pricepere, aşa-numitele Clepsidrele, lăsăm în urmă Brâna Văii Albe şi după încă o oră ne aflăm la baza Crucii Caraimanului (2291 m).

Cum soarele deja apune cu ultimele sale culori, nu mai poposim la înălţime, ci căutăm cea mai scurtă cale de coborâre şi revenire la maşină. Nu mi-e foarte clar cât mergem fără vreo cărare clară şi cât ţinem vreun traseu „omologat”, cert este că tăiem cât putem întunericul din Platoul Bucegilor, iar puţin înainte de ora 19 suntem înapoi la Piatra Arsă.

Ţinând cont de faptul că azi n-am avut deloc un ritm bun şi, totuşi, timpul total este mai mult decât decent, ajungem la concluzia că abordarea aceasta (maşina în Platou, coborâre pe Jepi) este mult mai eficientă decât cea clasică – urcare din Buşteni, apoi scurtătură prin Ţiţeica sau Spumoasa. La dus ca la dus, dar mai ales la întors, când ar fi trebuit să coborâm Jepii în totalitate. Ca să nu mai zic că, aşa, şuntăm traficul din Buşteni. E drept, până la Comarnic tot cu viteza melcului adormit conduc, ceea ce întârzie considerabil revenirea acasă.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.