Cu caiacul de la Mahmudia la Sfântul Gheorghe (Delta Dunării)

Doream de foarte mult timp să ajung în Delta Dunării, nu prea conta cum – barcă, bicicletă, caiac… De fapt, a treia variantă a apărut ca idee abia în ultimii ani, însă de când am auzit-o nu prea mi-a mai dat pace. Acum am în sfârşit ocazia să merg într-o astfel de excursie, poate prea lungă pentru cineva care n-a mai padelat niciodată. Dar vom vedea, există ceva şanse ca chiar să mă descurc. Nu am de gând să-mi înşirui notiţele în modul „clasic” pentru mine, ca un raport de tură, pentru că mi-e teamă că voi pierde mult din fascinaţia pe care are s-o exercite Delta asupra mea ca adult conştient de propriile urme lăsate prin apă şi pe efemerul pământ mereu înnoit. Dincolo de toponimii şi itinerarii, aş vrea să expun ce am învăţat zi de zi în această terra nova.

Preambulul aventurii are loc la Tulcea, acolo unde ajung cu o seară înainte. Aici, în portul plin de ambarcaţiuni de toate felurile şi mărimile, unele epave, altele exemplare de lux, aflu ce însemnă să dorm pe valurile liniştite dintr-un doc. Dau cortul, oricum planificat pentru următoarea săptămână, pe canapeaua moale a unui catamaran. Mereu mi-a plăcut somnul legănat din cuşetele trenurilor de noapte, dar pe talazuri e deja altceva, mai ales când pe lângă copertina prinsă de stâlpi mai intră ba vântul înteţit, ba şiroaie în căutare de noi uscaturi. Iar dimineaţa devreme, când portul începe a prinde viaţă, mă găseşte odihnită şi întrebându-mă ce va urma cu adevărat.

Experienţa numită „Delta la caiac” are ca punct de pornire ţărmul de la Mahmudia. Aici învăţ cum stau în caiac, cum ţin padela, cum îndes toate cele trebuincioase în compartimentele pentru bagaje, cum procedez la intersectarea cu bărcile şi cum mă descurc cu valurile. Şi, mai ales, ce înseamnă să traversez ditamai braţul Dunării – Sfântul Gheorghe în acest caz; câtă forţă trebuie să imprim şi cum să ţin – cât de cât – direcţia dorită. Foarte curând, adică abia ce încep să mă simt confortabil în mica şi aparent firava ambarcaţiune, intru pe un subţire, tăiat de câţiva ani spre Lacul Gorgova şi japşele din jurul lui; aici aflu cum e să te răstorni cu caiacul, să încerci să ieşi prin carlinga îngustă şi cum să nu laşi vesta de salvare să te încurce în ape puţin adânci. Nu-i nimic, trebuia s-o fac şi pe asta pentru a merge mai departe.

Mai departe înseamnă o incursiune pe Canalul Litcov şi Canalul Rotund, acesta din urmă extrem de îngust, cu un curent puternic pe sub sălciile lăsate şi înconjurat de vegetaţie din toate părţile. Când voi trage linia la final, acest loc se va afla pe poziţia preferinţelor mele din tură; sentimentul  de intimitate cu natura pe care îl dau malurile acelea atât de apropiate este deplin. În scurt timp aflu şi cât de repede această intimitate se transformă în pierderea în imensitate. Pentru că Lacul Rotund şi Lacul Cuzminţul Mare vin cu colonia de cormorani, dar Lacul Gorgova nu oferă doar pelicani nenumăraţi, ci şi senzaţia că oricât ai da la padele tot pe loc stai, iar malul cu copaci verzi nu se apropie nicicum. Abia pe Lacul Gorgovăţ, de altfel un minuscul vestibul, îmi pot trage sufletul şi îmi spun că a meritat efortul; doar că efortul nu s-a terminat, căci pentru a intra din nou în Canalul Litcov aflu despre iarba acvatică tăiată recent de elicele bărcilor cu motor: o mare împotmolire pentru caiace, încordare de muşchi, sudalme peste sudalme şi o puternică hotărâre.

Pe Litcov nu mai am mult, căci locul unde înnoptez este aproape. Aici, pe malul liniştit de înserare, aflu cum este să campezi pe o platformă pescărească dunăreană: zeci de pisici, barcă cu vâsle din lemn, năvoade la tot pasul, înot în apa calmă şi plină de ierburi, ţânţari înfometaţi de sânge proaspăt, urlete sporadice de şacali şi o gazdă primitoare, dornică de vorbă.

Ziua a doua debutează cu estimarea durerilor; muşchii şi încheieturile nu-s chiar vesele, dar rezită, aşa că pot continua călătoria. Aceasta alunecă pe canale minuscule, al căror nume îl cunosc doar localnicii, ce leagă întinderile de ape: Lacul Durnoleatca, Lacul Isăccel, Lacul Isac şi Lacul Cuibida (sau, mult mai poetic, „Cuibul de Lebede”). Mult mai relaxată este această succesiune faţă de cea de ieri, însă la fel de frumoasă ca peisaje. Nuferii albi şi galbeni, stuful şi trestia, melcii de apă, brotacii, peştii care sar la tot pasul şi mai ales paleta generoasă de zburătoare creionează Delta în întreaga sa splendoare sălbatică.

Odată reintrată pe Canalul Litcov, văd pentru prima dată scoici de apă dulce, cu nişte cochilii enorme. Tot aici dau întâia oară la undiţă, între reprize răcoritoare de înot. Mai departe, văd cum Delta poate înlocui pe nesimţite încrengăturile de papură, sălcii şi nuferi cu câmpuri de iarbă deja îngălbenită din care ţâşnesc iepurii sălbatici şi fazanii, iar concertul broaştelor îl dă pe sfârâitul artificial al stâlpilor de înaltă tensiune. Aceasta se petrece acolo unde Litcovul se uneşte cu Canalul Caraorman. La scurt timp de la intersecţia lor pun cortul, în parfum amestecat de mentă, cimbrişor şi încă ceva nedefinit. Aici, între bancuri de nisip şi roci transformate în „ferme” de lipitori, se află podul tractabil ce face legătura peste Dunăre a drumului între Caraorman şi Crişan, pod transformat ad-hoc în platformă numai bună de prins somotei. Un foc din lemne uscate, o tigaie încinsă pentru peşte şi alcool tare din plante sunt tot ce mai trebuie atunci când soarele roşu s-a dus dincolo de linia apelor strălucitoare.

A treia zi aflu ce înseamnă o aşezare permanentă în Deltă: Caraorman; precum şi bogăţia unui prânz de peşte la localnici. În micul port făcut ca o anexă a canalului, învăţ ceva nou şi despre caiac: cum să mă trag la mal şi cum să mă lansez singură la apă; foarte util să poţi face asta fără ajutor, dar las pentru altă ocazie cel mai important aspect: cum să mă bag la loc în caiac după ce am căzut în vreun loc unde nu ating cu picioarele fundul apei.

În continuare, Canalul Caraorman duce în Lacul Puiu, a doua piatră de încercare a răbdării celor ce padelează, dar nici pe departe la fel de dură ca Gorgova. Nu doar că distanţa este mai scurtă, dar şi mintea percepe deja altfel ritmul padelelor şi lunecarea caiacului; iar atunci când e nevoie trece muşchii pe pilot automat, ca ea să se bucure de întinderile copleşitoare de unde liniştite şi plante joase, casa atâtor păsări temătoare de om. Mai mult, răsplata la capătul lacului este pe măsura: Canalul Mocansca va deveni rapid al doilea loc preferat din această escapadă; nici nu e greu, cu malurile sale atât de diverse, cu sentimentul de „acasă”, cu apa molcomă şi un parfum ce amestecă mucedul stufului şi prospeţimea florilor de câmp.

Tot aici aflu că în Deltă există minuni dincolo de canele, lacuri şi viaţa ce le împresoară. Una dintre ele este drumul pe uscat şi prin mlaştini spre Pădurea Caraorman, acolo unde se înalţă stejari veci de jumătate de mileniu. Cel mai cunoscut este Stejarul Îngenuncheat, al cărui nume vine din forma pe care cele mai groase dintre ramurile sale au luat-o, încovoiate de vremuri către acelaşi pământ în care s-au înfipt adânc rădăcinile. Lângă bătrânul şi neclintitul arbore, o fântână cu apă proaspătă şi o reproducere a Mesei Tăcerii vorbesc despre însemnătatea acestui loc pentru oamenii din preajmă.

A patra zi este, de departe, cea mai grea şi cea mai frumoasă; grea din cauza distanţei parcurse şi a hopurilor ce trebuie depăşite, frumoasă datorită destinaţiei de vis. Odată părăsit boemul Canal Mocansca, padela şi caiacul lasă în urmă Lacul Erenciuc şi Canalul Erenciuc pe sub Pădurea de Arini pentru ca, într-un loc strategic marcat de câţiva copaci muribunzi între valuri şi de o insuliţă preferată de pescari, să intre în tumultul Braţului Sfântul Gheorghe. Aici bărcile nu-şi mai încetinesc motoarele, micile vapoare stârnesc valuri în spic, uneori chiar înalte şi îndărătnice, iar curentul este înşelător chiar dacă nu mă depărtez de mal.

La început, acest curent este binevoitor şi mă poartă repede la vale, cu o viteză atenuată doar în închipuirea mea, imagine distorsionată de distanţa enormă până la ţărmul opus. Apoi voi afla adevărul zicalei locale, cum că în Deltă vântul bate întotdeauna din faţă. E drept, au fost zile când am simţit asta pe alocuri, însă cel mai adesea briza m-a iertat, mai ales în punctele critice – traversarea lacurilor. Acum vântul se stârneşte şi, mai rău, aduce cu el hula. Nu ştiam până azi semnificaţia de bază a acestui cuvânt, hulă, transformată apoi într-o metaforă condensată pentru „a veni împotriva” – adică ceea ce face marea purtată de vânt în amonte: valuri contra curentului fluviului, valuri urcate la deal, valuri împotriva firii. Şi, dintr-odată, caiacul nu mai lunecă de la sine, cu viteză, iar distanţele se dilată, ca şi timpul devenit infinit sub soarele aiuritor. Cumva, această parte, deşi cred eu mai scurtă, e mai dificilă decât traversarea Gorgovei; mă secătuieşte mai abitir de puteri şi de răbdări. Iar orizontul este infinit, acel punct în care Dunărea se varsă în mare părând cu adevărat capătul tuturor lumilor, ca şi cum în faţa mea o ghilotină imaginară taie brusc realitatea e brusc tăiată de.

Este de înţeles că mă bucur teribil când văd semnele următoarei opriri, chiar dacă durata ei va fi scurtă: Sfântul Gheorghe, un prim contact cu această aşezare pescărească devenită în ultimii ani una dintre destinaţiile preferate a celor ce vor să scape de tumultul obişnuit al litoralului şi a cinefililor îndrăgostiţi de „Anonimul”. Momentan fac cunoştinţă doar cu portul celui mai sudic orăşel al Deltei şi cu unicul magazin din zonă, numai bun pentru noi provizii de apă, hrană şi vin din partea locului.

Dacă ultima parte a drumului până în Sfântul Gheorghe a fost aproape un chin din cauza vântului şi hulei, urmează să aflu cât de utile sunt ele când trebuie să traversez braţul în amonte. Nu-i uşor contra curentului, dar cele două elemente ajută din plin, iar valurile pe care le despică vârful caiacului nu sunt o problemă, ci doar o provocare ce stârneşte sângele în vine. În ceea ce priveşte strict experienţa padelatului, acest succint fragment este preferatul meu, îmi place la nebunie şi mă face să-mi îndrăgesc şi mai mult mica ambarcaţiune dedicată prin construcţie valurilor marine. E drept, m-a răsturnat bidiviul în prima zi, dar, pentru că a văzut că nu m-am speriat, apoi m-a servit destoinic.

Peste braţ, ceva mai sus de debarcader, începe un canal destul de lat pe cursul principal, dar sinuos şi despicat în mai multe fire: Gârla Turcească (Olinca Turetki), denumire primită probabil de la ruta de odinioară a vaselor turceşti. Unul din canalele mici ce se desprind spre drepta este o întortocheată curgere de ape printre trestii înalte şi bancuri de nisip ce colmatează cursul firesc, formând meandrele. La capăt, canalul se deschide şi se reuneşte cu toate suratele sale venite din Olinca în cel mai frumos loc văzut de mine până acum în Delta Dunării: Laguna Sacalin.

Şi, ca şi cum n-ar fi oricum o splendoare această fâşie de apă prinsă între nisipurile Deltei şi apropiata Insulă Sacalin, tot mai unită cu uscatul în ultima vreme, apusul face ca ea să pară desprinsă din altă lume. Acum, când soarele trăieşte ultimele ore şi filtrează razele prin norii multicolori numai pentru a le oglindi în luciul abia fremătat al lagunei, păsările caută adăpost de noapte, şacalii prind glas, brotăceii cântă a amor neîmplinit şi întregul aer se umple de o cromatică ireală. Rar mi-a fost dat să văd un amurg atât de frumos; chiar şi cele admirate din vârf de munte sau printre stânci mediteraneene au concurenţă acerbă acum. Şi, pentru a completa un tablou sufletesc deosebit în Sacalinul Mic, mă bucur de vin roşu de Măcin pe o fâşie îngustă de nisip, între Dunărea despletită în lagună şi Marea Neagră, caldă şi limpede cum nu prea o întâlneşti, nefiresc de dulce. Iată şi cerul perfect al nopţii, pe deasupra stufărişului de Deltă şi a finului nisip marin.

După ce zorii zilei a cincea au trecut razele soarelui printr-o prismă densă până să le lase să lovească marea, nori tot mai negri anunţă primele ploi din excursie. Iată-mă deci pornind într-o incursiune prin nămol şi plante îndărătnice; nu zic că ţin cu adevărat la această experienţă, dar parcă lucrurile nu ar fi complete fără o tractare a caiacului cu picioarele pană mai sus de glezne în mâlul atât de cleios încât am adesea impresia că nu mai pot ieşi din el. Scopul este întoarcerea  în Gârla Turcească, acum pe cursul ei principal de la un capăt la altul, dar şi în amonte. Este pentru prima dată când am de padelat contra curentului aşa mult timp, ocazie cu care aflu că cel mai uşor o fac la protecţia ţărmului. Însă nici măcar malul nu mă mai poate apăra atunci când ploile anunţate de ceva timp se stârnesc, iar norii plumburii părăsesc depărtările pentru o întâlnire deasupra Braţului Sfântul Gheorghe.

Din fericire, traversarea acestuia anunţă sfârşitul padelatului, destul de scurt pe ziua de azi. Un mic şi torsadat canal duce la oprirea finală din Sfântul Gheorghe. Aici aflu despre partea boemă a localităţii simultan dunărene şi litorale, complexele turistice Green Village şi Green Dolphin, acesta din urmă fiind patria corturilor şi micilor bungalouri. După nopţile de cort, pe sol tare, pe smocuri de iarbă între ţânţari şi tăuni sau pe nisip adunat în dune, cu baie în apele prin care am padelat, trebuie să recunosc că un pat moale şi un duş fierbinte sunt o adevărată relaxare, mai ales când sunt completate de o cină bogată la localnici şi vin roşu pe post de somnifer.

Am ajuns cu bine în cea de-a şasea zi, când nu încetez să învăţ lucruri noi, de exemplu cum e să schimbi caiacul ce ţi-a devenit familiar, cu un altul străin. Nu-mi ia mult să-mi dau seama că ador caiacul meu iniţial, model de padelat pe mare, chiar dacă este mai îngust şi, teoretic, mai puţin stabil; e drept, cel în care mă sui acum are carlinga mai largă, e mai lat şi parcă stă mai bine când vrei să intri în el, dar la mers întins mi se face repede dor de celălalt, fâşneţ şi manevrabil inclusiv pe valuri.

Alt lucru nou este padelatul spre şi pe mare, pe lângă Capul Buival, în jos pe braţ purtată de curentul ce uneşte pe veci Dunărea de Marea Neagră, apoi pe acelaşi curent, parcă tot mai puternic, către Plaja Sfântul Gheorghe. Aici am parte de singura zi de lene la soare pe malul mării din această vară, cel puţin până acum, dar este cu adevărat o leneveală fierbinte. Nu rezist prea mult, cu tot cu bălăcitul într-o mare aproape deloc sărată, şi mă refugiez la umbra uneia din cele două-trei terase din zonă.

Orice dus are şi un întors, iar dacă aici dusul a fost în jos pe curent, întorsul va fi – aţi ghicit – în sus pe curent. Şi pe cât de uşor mi-a fost la vale, de am stat c-o bere-n mână, pe atât va fi de greu la deal. Chiar am de tras la padele, revenită în caiacul meu, contra noilor şi noilor talazuri ce vin să întregească marea cu apă proaspătă purtată de fluviu prin atâtea ţări. Efortul cel mai susţinut al turei, din fericire şi foarte scurt, se termină la debarcaderul din Sfântul Gheorghe, unde caiacele vor fi încărcate pe Vaporul Mirceşti unde înnoptează singurele, în aşteptarea sejurului final de mâine dimineaţă. O altă cină de peşte în compania unui vin bun încheie, deja previzibil, ultima seară petrecută în Deltă. Cumva, totul s-a sfârşit prea repede şi, chiar dacă nu ştiu de ar mai fi dus trupul meu încă o zi de dat la padele, tare mi-ar plăcea să mai rămân o vreme în aceste ţinuturi magice.

Când se împlineşte o săptămână de Deltă, ştiu că dis de dimineaţă trebuie să fiu la vapor, lângă caiacul şi bagajul urcat de cu seară. Mirceşti reprezintă calea mea de ieşire din visare, căci el mă duce înapoi în Mahmudia, arătându-mi pe drum şi cel din urmă stol de pelicani. Micul dejun târziu la o terasă pe malul Dunării pune punct minunatei mele incursiuni, moment când îmi promit că voi reveni în vraja Deltei pentru a-i descoperi şi alte cotloane. Cine ştie, poate chiar în curând.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Litoral and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

One Response to Cu caiacul de la Mahmudia la Sfântul Gheorghe (Delta Dunării)

  1. Pingback: NOTA BENE | Însemnări

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.