De Paşte în Munţii Codru-Moma

O experienţă mai exotică pe timp de primăvară în Carpaţii româneşti cu greu ai putea găsi decât Codru-Moma. Bine, bine, ar fi prima idee avută de Bacea, creasta Munţilor Zarandului, la care a renunţat după sfaturile celor de la Salvamont Arad. Motivul? O mare furtună de anul trecut care a doborât versanţi întregi, iar ei n-au apucat să degajeze traseele. Ce nu ne-a dat nouă prin cap decât foarte târziu după ce am organizat tura este că distanţa dintre cele două masive nu-i cine ştie ce, deci situaţia ar putea fi aceeaşi. Iată-ne deci strânşi opt oameni pentru această incursiune mai puţin obişnuită, grupaţi în maşina mea şi a Bacei. În afară de şoferiţe, au mai spus prezent Hanna, Vali, Iza, Suru, Adi şi Robert. Conform planului iniţial, plecăm de joi după-amiaza dintr-un Bucureşti cu toate căile de ieşire blocate şi conducem întins până lângă Sibiu, unde avem cazare la Şelimbăr. Ne odihnim destul de bine, căci vineri mai avem ceva de condus.

După cafea şi cumpărături, dimineaţă pornim cam fără chef pe o vreme dezamăgitor de mohorâtă, ce reuşeşte să taie cu ploaia sa din frumuseţea celui mai bun tronson pentru vitezomani, autostrada Sibiu – Deva. Ieşim spre Beiuş, unde mâncăm la o crâşmă neaşteptat de bună – River Side, apoi plecăm cam fără chef pe o ploaie insistentă. Ajunşi între Borz şi Urviş, adică de unde ar începe traseul conform planului de traversare între Dumbrăviţa de Codru şi Moneasa, ţinem sfat şi decidem: asta nu-i vreme de bătut coclaurii prin hăţişuri şi boscheţi, cu cort şi rucsaci relativ grei. Reconfigurarea traseului sugerează că cea mai bună idee, după refuzul meu categoric de a merge în vizite culturale prin Timişoara şi Szeged, ar fi să stăm două nopţi în Moneasa – azi să ne relaxăm, iar mâine să încercăm ceva circuit.

Zis şi făcut, numai că pe măsură ce conducem spre staţiunea arădeană, de altfel un drum extrem de pitoresc indiferent dacă-l parcurgi în maşină, pe motor sau pedalând, ne dăm seama de adevăratele proporţii ale furtunii de anul trecut: feţe de munte complet puse la pământ, arbori falnici rupţi ca scobitorile, rădăcini întoarse în aer; asta, în timp ce versanţii apăraţi de câte-o vale sunt mai degrabă intacţi. Of, om vedea ce găsim noi în Moneasa…

Acolo primul lucru pe care trebuie să-l facem este să căutăm cazare, varianta cortului în ploaie nefiind una îmbietoare, iar campingurile cu căsuţe nu s-au deschis încă. Alegem până la urmă o variantă decentă la Hotel Moneasa, două stele, cu serviciile de altfel foarte în regulă subvenţionate de Casa Naţională de Pensii. Aceasta avem s-o aflăm ulterior şi glumesc cu Bacea că, dacă noi oricum n-o să prindem pensia, măcar acum să profităm de sumele deloc de neglijat cu care cotizăm lunar. Pe moment însă observăm un singur lucru: deşi toţi, cu excepţia lui Adi, nu mai suntem chiar tineri, în momentul în care intrăm pe uşa hotelului scade brusc media de vârstă. Râdem-glumim, dar asta vine şi cu două inconveniente: seara trebuie să ţinem nivelul fonic scăzut, motiv din care bem şi glumim lângă recepţie, iar dimineaţa foarte devreme încep să stea la taclale seniorii. În combinaţie cu pereţii subţiri, un astfel de tratament matinal nu-i poate pica bine decât Bacei şi celor cu somnul greu.

După incursiunea prin staţiune din urmă cu o zi, când am observat că majoritatea traseelor apar ca „temporar închise” (şi, evident, nu din motive de avalanşă), sâmbătă hotărâm să-l abordăm pe singurul care nu are această etichetă: circuitul propus de punctul galben, pentru ca mai sus să hotărâm dacă şi cât ne abatem. Pornim deci la ora 9:30 de lângă lacul format de Pârâul Moneasa (280 m) şi o luăm pe afluentul său, Valea Megheşului, lăsând în urmă Megheşul Sec; când dăm de confluenţa cu Valea Viezuroi, părăsim drumul forestier către la stânga, ocazie cu care panta se înăspreşte. Deşi nu avem în jur mult doritele flori şi frunze care să împodobească arborii, ne e clar că primăvara începe să-şi intre în drepturi: în mijlocul potecii abia îşi târăşte burta enormă o salamandră de foc, dând semne că ar fi gestantă. Apropo, ştiaţi că salamandrele îşi nasc puii direct în apă şi nu depun ouă?

Urcăm mai moale sau mai intens, pentru ca după un ceas de la plecare să ajungem în Platoul Tinoasa, o enormitate carstică abia înverzită şi desfăşurată ca o copaie între Dealul Mare (stânga) şi Dealul Tinoasa (dreapta). Poposim puţin lângă stâlpul indicator, apoi decidem să abandonăm momentan circuitul şi s-o luăm pe crucea galbenă care traversează poiana, pe o potecă plină de pietricele violete. Trebuie să menţionez că cei care s-au ocupat de marcajele în Codru-Moma, acţiune relativ recentă, au făcut o treabă foarte bună. Coborâm deci pantele dolinelor spre stâna abandonată din mijloc, în timp ce admirăm pâlcurile de ghiocei şi măseaua-ciutei, dar şi cursul de apă şerpuit ce formează mici bălţi în care se „coc” mormolocii în ciorchini imenşi. Poiana Tinoasa este extrem de frumoasă şi pitorească, probabil că am fi şi mai încântaţi de n-ar fi venit frigul întârziat şi toate cele ar fi pline de culoare. Dar chiar şi aşa, nu ne pare rău că am ajuns aici – posibil o singură dată în viaţă. Ajunşi pe fundul dolinei, începem să urcăm accentuat spre creasta principală a acestor munţi scunzi, moment în care stârnim două căprioare sprintene de picior.

Este deja amiază când intrăm pe banda roşie ce face legătura între Dumbrăviţa de Codru, Moneasa şi, mai departe, vârfurile sudice Momiţa-Moma. Facem stânga şi urcuşul nostru se domoleşte, în timp ce străbatem păduri de foioase care abia încep să se trezească la viaţă. Cu tot cu o pauză de masă, ne ia cam trei sferturi de oră să parcurgem segmentul de creasta ce vine dinspre est şi să ne încadrăm pe cel orientat nordic, acolo unde se face joncţiunea cu banda albastră. Primim deja primele mostre din doborâturile pădurii, dar lucrurile sunt încă lejere întrucât cele mai multe trunchiuri se pot ocoli prin stânga, pe un versant aproape neatins, fără să ne îndepărtăm însă de marcajul ce ţine linia crestei. De remarcat în această zonă mormanele de gresii cuarţitice, cu feţele aproape netede şi muchii tăiate în unghi drept.

Nu-i de mirare că înaintarea noastră îşi pierde din elan, astfel că abia la ora 14 poposim pe Vârful Izoiu (1098 m), de unde perspectiva atât de lăudată în scrierile mai vechi este complet absentă; între timp, pădurea a crescut falnică şi nu mai ai cum admira Poiana Brătcoaia sau vârfurile mai înalte ale crestei, iar despre culmile altor munţi învecinaţi nici nu poate fi vorba. În mod normal, am fi mers mai departe, însă decidem că în condiţiile date din teren ar fi mai bine să ne retragem. Renunţăm deci la Vârful Pleşu (1112 m), cel mai înalt din masiv, oarecum consolaţi că oricum priveliştea n-are cum să se schimbe. Facem o fotografie de grup lângă borna ce-l marchează pe Izoiu – zis şi „vârful Izei”, că tot o avem cu noi, apoi facem cale întoarsă spre banda albastră.

Mai ţinem un sfat şi decidem că lucrurile nu pot fi atât de grave pe acest traseu „închis” şi că ar fi mai interesant decât s-o luăm fix pe unde am venit. Zis şi făcut, îi dăm în jos şi nu trece mult timp până ne dăm seama că ne-am înşelat: lucrurile nu-s grave, ci teribil de grave. Suru e inginer silvic şi fotografiază fascinat ceva ce n-a văzut niciodată într-o pădure. Închipuiţi-vă un mare front de război unde armatele au fost cândva formate din arbori. Aproape totul e la pământ, rădăcinile sunt smulse cu tot cu sol, trunchiurile despicate stau periculos în tensiune, iar crengile doborâte formează un hăţiş aspru. Iar marcajul… ei bine, marcajul o ia fix prin mijlocul acestei urgii forestiere. Acum înţelegem că închis chiar înseamnă închis. Nu avem de ales decât să escaladăm cu atenţie şi abnegaţie cele mai groase trunchiuri, căci prin rămuriş e aproape imposibil. Din vreasc în vreasc şi din bârnă-n bârnă, reuşim să coborâm într-o şa puţin mai degajată, loc din care se poate vedea dezastrul în toate direcţiile. De aici, reuşim cumva să ne aţinem uşor stânga şi până la urmă coborâm într-un drum însoţit de aceeaşi bandă albastră. Gata, de-acum am scăpat, dar n-a fost uşor.

Pe drum, mai ales că e la vale, prindem parcă aripi după aşa o cursă cu obstacole şi ne mai oprim doar pentru o gustare de ora 16:30, pe buştenii numai buni de popas de dinainte de Cabana Gaudeamus (fosta Cabană Izoiu, 703 m), unde contemplăm activitatea unui muşuroi de furnici. Regăsim în curând punctul galben şi îl urmăm pe acesta, pentru a încheia circuitul printr-o coborâre destul de abruptă pe cumpănă apelor, între Valea Băilor şi Pârâul Pinilor. Când panta mai scade, dăm de corcoduşi înfloriţi şi de urmele unui concurs – de alergare sau bicicletă. Întâlnim în curând primele case, anunţate prin mirosul de porcărie de pe albia Pârâului Pietros, apoi intrăm pe uliţa din Moneasa ce ne scoate la şoseaua principală. De aici nu mai avem mult până la hotel, pe la ceasurile 18 reuşind să ne adunăm cu toţii, însoţiţi de bere şi d-ale gurii de la magazinul din centru.

O parte din noi vrem să mergem la Înviere, aşa că ne axăm pe relaxare. De exemplu, eu pic lată în patul „pensiei”. Spre miezul nopţii, ne adunăm şi pornim la Schitul Moneasa, aşezământ monahal recent, dar foarte pitoresc în peisaj datorită bisericuţei din lemn. Luăm Lumină, stăm o vreme la slujbă, apoi ne îndreptăm spre hotel unde abia aşteptăm să ne îndopăm cu ouă, cozonac, pască şi vin, astfel că ne retragem complet destul de târziu, când picăm ca muştele.

Duminică ne mutăm cuibul, iar planul adaptat spune că trebuie să conducem până la Vaşcău. Când să ies din parcarea hotelului, dau să potrivesc oglinda retrovizoare şi… rămân cu ea în mână. E clar, până la primul loc unde găsesc ceva de lipit trebuie să-mi închipuiesc că-s la volanul unei dube. Şi nu oricum, ci o dubă cu tracţiune integrală, că altfel nu-mi explic de ce o iau după GPS pe drumul – e drept, scurt – ce leagă direct Moneasa de Vaşcău. GPS-ul nu-i chiar tâmpit, este vorba totuşi de un drum judeţean, dar zău că am văzut forestiere într-o stare mai bună. Noroaiele ca noroaiele, dar când acestea lasă loc bolovanilor îmi dau seama că poate Bacea cu a sa Zura ar fi trecut, dar JolieFille cu garda joasă n-are nicio şansă. Facem prin urmare cale întoarsă şi alegem varianta lungă, ocolitoare, ce dă şi peste câteva benzinării de unde cumpărăm cele necesare improvizării unei lipituri la oglindă. Lăsăm însă atelierul auto pe seară, momentan grija noastră e să o luăm pe Valea Boiului şi să ne regrupăm cu ceilalţi în Câmp-Moţi şi să vedem cum explorăm Platoul Vaşcău.

La ora 12 plecăm efectiv în traseu, adică urmăm drumul de căruţă ce se desprinde în Câmp-Moţi de cel de maşină. Avem şi aici marcaj nou, cruce albastră prin Dosul Poienii, care face legătura peste platou cu Moneasa, pe Valea Lungă. Deşi acesta era planul iniţial, acum nu mai are sens să-l abordăm, ci ne propunem să mergem până la o anumită oră şi apoi să ne întoarcem. Trecem iniţial printr-un pâlc de copaci ce umbresc mormanele de gunoaie rurale de pe Valea Ponorului, apoi priveliştea se deschide, lăsând să se vadă pe dreapta Vârful Feţii şi Tăul Ponorului, în ale cărui ape se oglindeşte un soare puternic. Platoul Vaşcău este o vastă colecţie de doline şi uvale, acum înverzite, dar ascunzând în măruntaie un pat calcaros. Drumul nostru, ce trece prin Şaua Poieni (760 m) adâncită între Vârful Bănişoara (886 m) şi Dealul Ronţarului (918 m), înşiră o bună parte dintre adânciturile carstice, cele mai importante fiind Dolina Boitoş pe dreapta noastră, respectiv Dolina Arînda pe stânga. Aici ajungem cam la două ceasuri şi jumătate de la plecare, după o serie de urcuşuri şi coborâşuri domoale prin depresiunea largă. Este timpul pentru o pauză prelungă, ca şopârlele dezmorţite la soare.

Câţiva dintre noi decidem să mai continuăm o vreme drumul, pe lângă „lanurile” de leurdă de la Noroişte (680 m), însă odată ajunşi în locul numit La Grajduri constatăm că intrăm în pădure şi nu mai vedem mare lucru. Facem deci cale-ntoarsă, pe exact acelaşi traseu, asezonat acum cu căţărări prin copaci uşor nesiguri şi cules de „usturoi sălbatic”. Să fie cam orele 17 când revenim cu toţii la maşini şi luăm în discuţie cum încheiem seara.

Primul şi cel mai important aspect este oglinda mea retrovizoare, nu de alta dar mâine e ceva de condus şi nu mă încântă experienţa dubei pe autostradă. Aşa că Robert, băiat de comitet, se pune pe treabă: amestecă maclavaisul de Poxipol, potriveşte baza oglinzi şi apoi stă. Şi stă, şi stă… vreo zece minute, cu mâna stângă proptită în tavan. Dar să nu credeţi că noi, restul, nu întreprindem nimic constructiv. Eu şi Bacea tragem o ceartă pe tema a ceea ce avem de făcut. Bine, Bacea ar zice ca n-a fost ceartă, ci cel mult o divergenţă de opinii, dar ea n-a învăţat în atâţia ani că eu când mă cert nu urlu şi nu zbier, ci tac şi nu mai comunic. Ideea e că iniţial voiam să campăm chiar aici, pe o terasa înierbată; dar cum ne-am întors devreme, Bacea propune să punem corturile undeva mai încolo, pe drumul de întoarcere, pentru a scăpa de zonele în lucru şi a mai scurta ce avem de mers mâine. Cu asta aş fi de acord, numai că la mine vine „versiunea beta” a ideii, cea în care o dăm lungă până acasă. Şi toţi, în afară de mine şi de Hanna, ar prefera aşa, în timp ce noi două nu vedem sensul de a ne întoarce într-un Bucureşti îmbâcsit şi fără aer când mai avem o zi liberă. Iar argumentul traficului aglomerat când se întoarce toată lumea nu ne convinge. Până la urmă, în timp ce eu aranjez deja rucsacul pentru întors acasă, Bacea încearcă să mă îmbuneze – pare că nu-i place când intru în acea stare când nu-mi mai pasă.

Aşa se face că hotărârea finală e să conducem până în Vaţa de Sus, iar acolo să căutăm loc de dormit prin lunca Pârâului Vaţa. Când începe să amurgească, dăm şi peste un astfel de loc ideal şi începem să ridicăm tabăra. Nu mai avem niciun chef de foc, însă ne strângem în jurul primusurilor, slanei, leurdei şi alcoolului rămas în dotare, pentru o ultimă seară în natură. Peste noapte, e cam rece în corturile amplasate în curentul apei, dar ceea ce ne deranjează cel mai tare sunt dobitocii locali care ne-au descoperit şi trec cu maşinile în viteză, claxonând şi strigând. Tare bine se aplică vorba aia: de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere.

Luni, în drumul spre Bucureşti, decidem să ne şi cultivăm puţin înainte de masa de prânz, şi anume să vizităm Cetatea Devei. Construită pe temeliile unei vechi fortificaţii romane pe Dealul Cetăţii (371 m), Castrum Deve, fortăreaţa ce încă se mai înalţă astăzi datează cel mai probabil de la jumătatea secolului al XIII-lea. Rolul său de avanpost împotriva invaziilor tătare se datoreşte poziţiei strategice pe stâncile andezice, acolo unde Mureşul îşi începe defileul prin Apuseni şi Poiana Ruscă. La momentul respectiv, Deva a fost una dintre cele însemnate cetăţi transilvănene, lucru de care-ţi poţi da seama şi astăzi când îi vezi de departe silueta semeaţă. Din păcate însă, asta e tot ce-a mai rămas din ea, căci vizitarea efectivă este dezamăgitoare; mai degrabă te încântă panorama ce se deschide larg de sus decât zidurile aflate într-o nemeritată stare de abandon sau drapelul ce flutură jerpelit.

Tot ce putem spera este ca prânzul să nu ne lase un gust la fel de amar şi iată că avem noroc cu Pizzeria de la Casa, în centrul vechi şi pietonal al Devei. Mâncarea este chiar bună, astfel că alimentăm cu carbohidraţi şi cofeină pentru sutele de kilometri spre casă. Restul drumului se desfăşoară fără evenimente notabile, doar că de la Sibiu eu iau spre Zărneşti, pentru o mică afacere. Altfel, toate bune, chiar dacă am parcurs prea puţin din Codru-Moma, acel masiv renumit pentru iele, strigoi şi vârcolaci. Nu ne-am întâlnit cu acestea, poate şi datorită nopţii sfinte de Înviere, dar de urmele urgiilor naturale cu siguranţă am dat.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Culturale, Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

One Response to De Paşte în Munţii Codru-Moma

  1. Pingback: NOTA BENE | Însemnări

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.