Soare şi ploaie pe Acele Morarului (Munţii Bucegi)

După mai multe sfârşituri de săptămână în care am zis  – după cum bătea prognoza meteo – ba că mergem, ba că nu mergem la munte, punem în sfârşit piciorul în prag şi sâmbătă ne pregătim de drum. Se anunţă o mică şansă de ploaie la Omu, dar sperăm să ne ocolească sau măcar să nu ne pună probleme. Echipa: Hike, eu, Alina, Titi şi Basarab. Lăsăm maşinile în „parcarea” de pe Valea Cerbului (950 m) şi la ora 9 pornim pe banda galbenă, unul dintre cele mai umblate trasee spre Vârful Omu. Urcăm pe Plaiul Fânului, ocolim Gâlma Mare (1419 m), coborâm puţin într-un colţ al Poienii Coştilei (1310 m), apoi reluăm urcarea ceva mai domoală spre reîntâlnirea cu Valea Cerbului, dintr-odată lipsită de bâlciul aferent zonei unde au maşinile acces. Trecem de intrarea în Valea Priponului şi Stâna Berbecilor pe care doar o ghicim deasupra noastră, apoi cadrul se deschide de-odată larg, cu Muntele Coştila plin de stânci inaccesibile în stânga şi Muntele Morarului, cu multă pajişte alpină, în dreapta. După două ore şi jumătate de traseu marcat, încercăm să ne dăm seama pe unde ar fi cel mai bine să-l părăsim pentru a intra în Brâul Mare al Morarului, cărare întreruptă care înconjoară tot acest sector al Bucegilor.

Nu pot da un reper mai clar de atât, dar când poteca face un mic cot către dreapta, desprinderea noastră are loc şi mai în dreapta, iar după un scurt urcuş pieptiş prin tufe de fragi dăm şi de cărăruia de care spuneam, ce-şi începe ascensiunea destul de domol, dar constant, pe alocuri însoţită de săgeţi roşii pe stânci. Urcăm deci tot mai aproape de primele contraforturi, înconjuraţi de o puzderie de flori, fluturi, lăcuste imense şi capre negre, pentru a depăşi Şiştoaca Roşie şi Şiştoaca Fântâniţei. De partea cealaltă a văii încep să ni se dezvăluie, aproape paralele în înclinarea lor, căile de străpungere a cetăţii Coştilei – Valea Ţapului, Valea Urzicii, Valea Caprelor, Valea Priponului, Valea Căldărilor. Prindem altitudine şi, când ajungem în dreptul unui colţ solitar de stâncă, trebuie să decidem dacă să continuăm pe brâu şi să-l ocolim sau să-i dăm direct în sus, prin stânga lui. Alegem până la urmă a doua variantă şi urmează cea mai „fizică” parte a turei, una care-mi seacă ficaţii şi plămânii, pentru că versantul înierbat e foarte abrupt şi, în cea mai mare parte a sa, n-are nici urmă de potecă. O scoatem într-un final la capăt şi, la ora 13, ne odihnim într-un lan de flori de colţ. Imaginea din jurul nostru se completează acum cu Valea Morarului, dincolo de care se desprinde Creasta Balaurului din înneguratul Vârf Bucşoiu Mare. Ne aflăm în capătul estic al Crestei Ascuţite (2150 m), punct în care se termină şi celălalt traseu de acces la Ace, Valea Bujorilor – singura variantă hivernală.

Dacă până acum ne-a ars intens soarele, norii au început să se adune şi să ne facă să sperăm că-s doar nişte pâcle trecătoare ce nu poartă în pântece ploi şi fulgere. Totuşi, valurile negre care trec acum peste Postăvaru şi tunetele înfundate din depărtări nu prevestesc nimic bun. Aici este momentul să ne echipăm şi, după o scurtă pauză, pornim în traseul efectiv al Acelor cu Creasta Ascuţită care nu pune nicio problemă în parcurgerea sa – o frumoasă potecă pe stânci cu prize bune şi înclinaţii confortabile, lucru care îmi mai calmează din temerile cauzate de un traseu 2A. În Strunga Crestei Ascuţite scoatem şi corzile, întrucât e de preferat ca Acul Mare să-l escaladezi asigurat, mai ales că sunt suficiente pitoane. Basarab pleacă primul, cap, în timp ce Alina şi Titi îl urmează pe aceeaşi coardă; fiind trei, au nevoie de ceva timp, ceea ce mă bucură pentru că-mi permit să fac fotografii în voie cu sălbatica lume de piatră a Bucegilor. Undeva cam la jumătatea urcuşului regrupează într-un piton, moment în care pleacă şi Hike, cap la coarda de care-s legată eu. Ancorată în pitonul de jos, sub o ditamai stânca, îl pierd repede din ochi şi tot ce-i mai trădează prezenţa e clinchetul metalic pe care-l fac buclele când le trece prin piton. Nici nouă nu ne ajunge coarda pentru întreg Acul Mare, aşa că în curând plec şi eu pentru prima porţiune. Nu e greu şi doar un pic expus când trebuie să trec un prag stâncos şi relativ îngust înainte de a mă ancora din nou pentru reluarea filării. A doua parte a acului este mult mai spectaculoasă, mai îngustă şi mai expusă, chiar dacă nu pune probleme în a găsi prize – stânca e prietenoasă aici şi bănuiesc că se trece şi neasigurat, însă confortul psihologic al corzii primează. Ajung la capăt tocmai când Basarab dă primul rapel spre Strunga Acului Mare; sunt practic două rapeluri până acolo, însă prima bucată se poate coborî lejer la picior, ocolind stâncile prin stânga. Rapelăm a doua porţiune, spre ieşirea din Râpa Mare. În acest timp tocmai cad primii stropi de apă.

Asta nu-i a bună şi ne grăbim în strungă, unde punem gecile şi ne uităm îngrijoraţi în jur. Acele pe ploaie – iată o idee deloc strălucită, după cum decid şi băieţii pe care i-am văzut mai devreme pe Acul Roşu. Observăm cum aceştia ocolesc pe la bază Acul Crucii, apoi dispar într-un tunel în Acul de Sus, undeva în stânga versantului. E util de ştiut acea retragere care dă, cel mai probabil, în continuarea traseului spre Omu. Iar mie mi se pare interesant ca acel ac are şi o… ureche! Noi aşteptăm să vedem în ce direcţie o iau lucrurile şi luăm în calcul să coborâm pe Şiştoaca Dracilor, al cărei afluent porneşte de sub picioarele noastre. Cât ne adunăm şi strângem coarda, ploaie se opreşte, aşa că decidem să mai trecem de un ac şi vedem apoi. Pornim deci spre Acul Roşu, care se poate ocoli, dar şi urca; cine urcă are „dreptul” de a scrie ceva în caieţelul de sus, iar Alina îşi doreşte foarte mult acest lucru. Însă în timp ce traversăm acul pe la bază, pe o brâniţă stâncoasă şi uşor expusă, începe o nouă ploaie, cu stropi mari şi deşi, care pare să pună capăt aventurii noastre. Vorba lui Titi, e genul de udătură care, chiar dacă durează puţin, nu prea te mai lasă să continui. În Strunga Degetelor (2280 m) ţinem un nou sfat şi zicem aşa: încercăm să urcăm pe Acul Roşu şi, în funcţie de cum se prezintă stânca şi iarba acolo, mergem mai departe sau ne retragem.

Zis şi făcut. Urcăm cu atenţie prima parte a acului, uşor dreapta după cum duc nişte trepte imaginare. Apoi cotim stânga şi ne oprim în dreptul a trei ancore nou-nouţe, pare-se de la o tiroliană încropită ad-hoc, iar ceva mai încolo identificăm şi vechiul piton cu multă cordelină în el. Până pe vârf se poate urca pe un horn sau pe o faţă laterală, iar Basarb escaladează iar primul şi pune coardă pentru un acces mai rapid. În curând suntem cu toţii pe Acul Roşu şi frunzărim carnetul cu însemnări. Pune şi Titi una scurtă, dar care descrie perfect situaţia: „Cinci fraieri pe ploaie”, asta deşi deasupra noastră cerul a redevenit albastru. Pe aceeaşi coardă dăm două rapeluri cât putem de repede, iar când revenim în strungă decidem că stânca e suficient de uscată cât să continuăm.

Urmează partea cea mai grea a Acelor în ceea ce priveşte aspectul alpin. Depăşim pe o brână Degetul Prelungit şi ne ancorăm în pitonul de la baza Acului Crucii. Din nou, întâi pleacă echipa de trei, apoi Hike îi dă în sus şi începe să pună bucle. La final pornesc eu, destul de greu şi lent pe bolovanul de la început; cele mai mari probleme le am după ce scot prima buclă, pentru că firesc e s-o iau drept în sus, în timp ce coarda mă trage în stânga. Reuşesc să trec, apoi mă încadrez pe muchia acului, cea care de jos pare de netrecut. Aici îmi dau seama că nu e chiar atât de speriat, dar mă bucur că sunt totuşi legată în coardă şi pitoanele sunt dese, mai ales că Acul Crucii nu-i doar cel mai expus, ci şi cel mai friabil, ca dovadă bolovanii care-mi pornesc de sub picioare. De lângă vârful unde stă bine înţepenită o cruce metalică mai am de făcut câţiva paşi până la pitonul de rapel, apoi ne reîntâlnim cu toţii în Strunga Acului de Sus, cu vedere prăpăstioasă în Râpa Crucii.

Acul de Sus, ultimul dintre Acele Morarului, pare cel mai uşor de trecut, însă probabil din cauza porţiunilor de pământ care se mai surpă există trei pitoane de asigurare. Traseul iese într-o mică strungă de piatră de unde, fără rucsac, fac şi ultimii paşi până pe Acul de Sus (2320 m), pentru o ultimă privire asupra Acelor şi a hăurilor ce se cască sub ele. Încântătoare privelişte, întinsă sub unul dintre cele mai frumoase trasee ale Bucegilor.

Este ora 18:30 şi de acum trebuie să începem să coborâm, lucru deloc uşor. Imediat după Acul de Sus, o luăm în jos spre Valea Cerbului pe versantul abrupt, plin de iarbă alunecoasă, o unei văioage largi, în timp ce în stânga noastră se iţesc Turnurile Morarului. Depăşim o potecă abia ghicită ce pare a fi Brâul de Sus (sau Brâul Acelor), apoi încercăm să ne tragem spre dreapta după amintirile lui Hike; deşi momentan valea pe care suntem este cât de cât prietenoasă, cu tot cu uzura psihică a unui coborâş neplăcut prin iarbă, nu ştim ce râpe s-or afla mai jos, acolo unde nu bate privirea. După un prim pasaj spre dreapta prindem altă vale pe care o urmăm încercând să dăm în Brâul de Mijloc, dar la un moment dat ne lipsesc din nou detaliile a „ce se află dedesubt” atunci când întâlnim un unghi mort. Încă o bucată la dreapta şi încă o vale, până când aceasta se termină cât se poate de clar într-o râpă. Iar dreapta şi iar vale, cu stânci relativ spălate, aşa că o urmăm pe versanţii înierbaţi ce o mărginesc, pentru ca la final să se scurgă în ea pe o potecă foarte clară aici – înapoi în Brâul Morarului. De acum găsim uşor drumul şi ne întoarcem în traseul marcat de pe Valea Cerbului foarte aproape de locul unde l-am părăsit.

La 20:30 pornim pe calea de întoarcere care, deşi e preponderent în coborâre, pare mai lungă decât de dimineaţă. Doar două lucruri notabile se petrec pe acest traseu. Primul este că aflăm că Basarab nu este Carla’s Dreams; sau…? Al doilea e că, în ultima coborâre, eu reuşesc să-mi dau peste cap o gleznă care pocneşte de răsună pădurea şi să termin traseul într-o cârjă improvizată de Titi. La maşină trag un bandaj şi mă gândesc cu groază că pun cruce o vreme alergatului şi căţăratului. Titi, Alina şi Basarab rămân în Buşteni cu speranţe de vreme bună şi pentru duminică, iar eu şi Hike pornim la 22:30 spre Bucureşti, unde vom schimba aerul curat şi răcoros al Bucegilor cu un cuptor încins.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

2 Responses to Soare şi ploaie pe Acele Morarului (Munţii Bucegi)

  1. Pingback: NOTA BENE | Însemnări

  2. Pingback: Valea Bucşoiului ratată, un Balaur şi un Morar (Munţii Bucegi) | Însemnări

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s