Stonehenge, Salisbury

Unul dintre cele mai cunoscute locuri din Regatul Unit, cu siguranţă printre cele mai celebre situri arheologice ale lumii, poartă numele de Stonehenge. Să fim serioşi, cine n-a auzit de complexul de monoliţi din sudul Angliei, al căror mister n-a fost nici până acum în totalitate dezvăluit? Datarea cu carbon a mai elucidat câteva dintre necunoscute prin plasarea bolovanilor de câte douăzeci şi cinci de tone fiecare undeva înspre anul 3100 î.Hr., iar studiile istoricilor au constatat corelarea cercului de blocuri cu răsăritul şi apusul soarelui în timpul celor două solstiţii. Acest fapt, împreună cu necropolele adiacente, leagă complexul de ceremonialul vieţii, morţii şi fertilităţii solului în timpul anului. Druizii şi presupusele lor ritualuri sângeroase au fost excluse din ecuaţie, chiar dacă unul din bolovanii din afara cercului poartă şi azi numele de Piatra Sacrificiului, căci fierul în contact cu apa dă într-adevăr rocii o culoare sângerie.

Pentru o vizită la Stonehenge trebuie să te înarmezi cu răbdare, mai ales dacă ajungi acolo de dimineaţă, cea mai aglomerată perioadă a zilei. Ce-i drept, un bilet de autobuz „cu de toate”, cumpărat online sau din Salisbury, te scapă de statul la coadă. Dar, mai ales când vii din Titchfield, trebuie să treci prin timpul irosit cu autobuzul până la Southampton, apoi tren spre Salisbury, încă un autobuz pentru Stonehenge cu ghid audio şi, într-un final, microbuzele până la complex. Ce-i drept, dacă te interesezi, poţi afla că nu-i musai să mergi cu acestea din urmă, ci o poţi lua frumuşel pe jos, ceea ce merită din plin când puhoiul de oameni e mare.

La faţa locului, trebuie să spun cinstit că sunt impresionată. Ceea ce am citit pe internet nu era foarte încurajator, întrucât mulţi spun: sunt doar nişte pietre. Sunt, dar colosale. Iar imaginea lor, în vârful dealului cu cercul săpat de jur împrejur, cu adevărat emblematică. Da, dacă te afli cât de cât în apropiere, merită din plin să mergi să vezi „bolovanii” de la Stonehenge. E cu totul altceva faţă de orice alt sit arheologic pe care l-am văzut până acum şi au fost câteva. Dincolo de întrebările rămase – când anume, în ce scop şi de către cine – persistă mirarea că o civilizaţie primitivă în ceea ce priveşte cunoştinţele şi tehnica a reuşit o asemenea minune. Şi, când te gândeşti de logistică trebuie să fi stat în spate, te minunezi şi mai tare: efortul pentru a aduce monoliţii (pietrele numite sarseni, gresii, par a fi aduse de la o distanţă de 30-50 kilometri, dar cele albastre şi cu adevărat grele, vulcanice, provin din Ţara Galilor şi au fost transportate peste 250 de kilometri, cel mai probabil pe apă), munca asiduă pentru a-i ciopli, atâtea alte braţe care să producă uneltele, care să ridice locuinţele truditorilor şi care să cultive pământul pentru a-i hrăni. Trebuie să fi fost aici un adevărat şantier cu tot cu „echipa suport”. În timp ce mă îndepărtez mă mai gândesc la un singur lucru: acum e musai să văd Sarmizegetusa…

Următoarea oprire a autobuzului este un alt loc istoric, Old Sarum, prima localizare a cetăţii de la Salisbury până când aceasta s-a mutat acolo unde se află astăzi. Dealul din imediata apropiere a Râului Avon prezintă semne ale locuirii încă din Neolitic, aproape la fel de vechi ca cele de la Stonehenge şi Avebury. Când romanii cuceresc Bretania, în secolul I d.Hr., ei găsesc aici comunităţi galeze, iar aşezarea începe să se închege sub forma unui mic fort numit Sorviodunum, însă însemnătatea acestuia este minoră. Saxonii îl cuceresc la jumătatea secolului al VI-lea, dar nu dau prea mare importanţă dealului până la invaziile vikinge, două veacuri şi ceva mai târziu. Este momentul când avanpostul e refăcut doar pentru a fi asediat şi distrus în atacuri succesive. Normanzii aduc cu ei, în secolul al XI-lea, construcţia unei cetăţi în adevăratul sens al cuvântului, cu tot cu castel, catedrală, o întreagă comunitate umană şi inclusiv o mică industrie. Aşezarea începe să crească şi să se extindă dincolo de zidurile masive şi şanţurile de apărare, pentru ca astfel să ia naştere, în secolul al XIII-lea, New Sarum; acesta se transformă în Noul Salisbury şi, într-un final, în Salisbury. Din acest moment, Old Sarum începe să scadă în importanţă şi să decadă, cu atât mai mult cu cât şi episcopii se mută în tânărul oraş, iar în prima parte a veacului următor castelul este demolat.

Cu toate acestea, viaţa continuă să pulseze aici până în ultimii ani ai secolului al XIX-lea, când se poate spune că Old Sarum se transformă din veche cetate în sit arheologic. Deşi, după cum ziceam, castelul e dărâmat dinadins chiar de către proprietari, şi deci mare lucru din zidurile lui nu rămâne, este totuşi interesant să vezi dispunerea acestora în vârful unui deal aproape rotund. De asemenea, fundaţiile catedralei spun multe despre dimensiunea şi geometria sa, mai ales când le vezi de sus, de pe rămăşiţe de metereze. Iar imaginea este completată de cele două cercuri concentrice ale şanţurilor de apărare: unul mai strâmt şi mai adânc, chiar în jurul fortificaţiilor principale, al doilea mai larg şi mai superficial care să înglobeze catedrala şi casele târgoveţilor. Fără a fi vreo capodoperă a istoriei, Old Sarum merită văzut dacă tot ai bătut drumul până aici.

Se poate spune că istoria cetăţii Salisbury începe acolo unde se termină cea a rădăcinilor numite Old Sarum, la figurat dar şi la propriu, întrucât o bună parte din materialul de construcţie provine din „dezmembrarea” vechii aşezări. Mai mult, îşi păstrează numele de New Sarum până în… 2009, când trece oficial la deja demult întrebuinţata denumire modernă. Secolul al XIV-lea reprezintă momentul de cotitură al oraşului, întrucât acum cunoaşte cea mai rapidă creştere şi dezvoltare a infrastructurii medievale, devenind cel mai mare centru din Wiltshire. Un fapt interesant e că aici este executat Lordul Buckingham, în urma revoltei eşuate împotriva regelui Richard al III-lea. Odată cu declararea Râului Avon ca navigabil, în secolul al XVII-lea, comerţul cunoaşte o deosebită înflorire, cea mai de preţ marfă cu care se mândreşte cetatea fiind postavul. În cele ce urmează, istoria fereşte Salisbury de mari vicisitudini, ceea ce se poate vedea şi astăzi în faptul că centrul oraşului păstrează mult din farmecul unei aşezări medievale şi respiră istorie la fiecare colţ. Interesant este modul în care a scăpat bombardamentelor în cel de-al Doilea Război Mondial – turla catedralei e luată de avioanele inamice drept reper pentru a se deplasa spre alte destinaţii, prin urmare este în mod voit cruţată; ceea ce nu ştiu nemţii e că astfel protejează fabrica unde se produc rezervoare, apoi şi alte componente, pentru celebrele avioane de vânătoare Spitfire.

După cum ziceam, este o încântare să te plimbi pe străzile şi străduţele din Salisbury, în special pe New Canal (denumire ce aminteşte de vechile canale trasate prin cetate şi ulterior acoperite din cauza epidemiilor), pe New Street cu al său New Inn superb restaurat, prin Market Place ce păstrează amintirea vremurilor când aici îşi expuneau marfa breslele ce dădeau numele străduţelor convergente – din care doar Butcher Row şi Fish Row au supravieţuit timpului. Însă cei mai mulţi paşi bat dalele din High Street, care duce la North Gate – poarta veche ce păstrează cel mai bine pecetea însemnătăţii oraşului. Dincolo de ea se află Chorister Square, spaţiu cunoscut sub numele mult mai familiar de The Close. Trei dintre laturile sale sunt împodobite cu clădiri joase, deosebit de frumoase, urmărind atât de bine fermecătorul tipar englezesc – Mompesson House (secolul al XVIII-lea), Arundells (secolul al XVII-lea), The Wardrobe.

Însă de departe cea mai impresionantă apariţie de aici tronează pe a patra latură – Cathedral Church of the Blessed Virgin Mary. Construită începând cu prima jumătate a secolului al XIII-lea, superbul edificiu gotic englezesc timpuriu păstrează toate caracteristicile genului său atât de elegant. Înaltă şi subţire, de o fermecătoare fragilitate aparentă, catedrala etalează şiruri suprapuse de statui, vitralii luminoase, bolte arcuite, turnuri şi contraforturi; în interior, spaţiul enorm sprijinit pe coloane şi arce frânte îmbracă un măreţ cor din lemn sculptat, nişe cu morminte din marmură ale clerului şi oamenilor de de vază, o fântână cu apa precum oglinda, cel mai vechi orologiu din Evul Mediu încă funcţional şi mici capele de o deosebită frumuseţe. Dar elementul arhitectonic ce o face cu adevărat specială este turla centrală, conică, care parcă împunge insistent cerul – cea mai înaltă dintre toate bisericile britanice. Alt lucru cu care se mândreşte catedrala, de data aceasta de o mare însemnătate istorică, se găseşte într-una din vechile chilii, Chapter House. Este vorba despre unul din cele patru manuscrise care au supravieţuit din Magna Carta, document de la începutul secolului al XIII-lea conceput la momentul respectiv pentru a împiedica un război civil între rege şi puternicii baroni; însă prin prevederile neobişnuite la acea dată devine un simbol antitotalitar al justiţiei şi drepturilor cetăţenilor. Scris într-o latină extrem de abreviată, cu litere înghesuite pe un pergament din piele de miel, hrisovul de la Catedrala din Salisbury uimeşte prin modul excelent în care s-a conservat.

Dacă se poate spune despre catedrală că e impresionantă, ce i s-ar reproşa e o oare care lipsă de apropiere faţă de vechii locuitori ai cetăţii. Mult mai caldă în inimile lor se pare că a fost – şi a rămas – biserica din Saint Thomas’s Square, Saint Thomas’s Church. Ridicat de asemenea în primele decenii ale secolului al XIII-lea, lăcaşul de cult merge pe linia goticului în care integrează elemente romanice, precum turnul-clopotniţă şi aspectul ceva mai solid al zidurilor, în ciuda specificelor arce frânte şi vitraliilor prelungi. Deşi mult mai modestă decât opulentul dom, biserica aceasta oferă nu doar un spaţiu mai intim, propice vieţii spirituale, ci şi o superbă pictură pe arcada precedentă altarului: Judecata de Apoi, prezentată într-un stil atipic catolicilor şi anglicanilor, de o expresivitate artistică extrem de puternică. Cred că e una dintre cele mai frumoase picturi pe care le-am întâlnit în bisericile apusene, lucru amplificat de faptul că este o scenă murală şi nu tablou prins în zid.

Mă bucur că am reuşit să umplu această zi oarecum mohorâtă de duminică şi să mai vizitez cate ceva prin împrejurimi. Surpriza plăcută vine atât din partea sitului de la Stonehenge, în care mulţi aleg să nu vadă altceva decât un maldăr de bolovani, cât – mai ales – din partea minunatului Salisbury, o nebănuită întoarcere vie în timp.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări rurale, Aşezări urbane and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s