Southampton, Stubbington, Titchfield

La vest de locul izolat unde sunt „staţionată” se află unul dintre cele mai importante noduri de transport din sudul Regatului Unit, centru rutier, feroviar, maritim şi aeronautic cu ramificaţii în toate direcţiile: Southampton. Cel mai mare oraş din Hampshire se află la confluenţa Râului Test şi cu Râul Itchen, cele două formează Southampton Water, un fel de golf prin care se face accesul la Strâmtoarea Solent şi, mai departe, la Insula Wight. Odată cu extinderea aşezării, Râul Hamble s-a adăugat reţelei hidrografice extrem de avantajoase. Poziţionarea geografică a permis locuirea zonei încă din paleolitic, însă primele documente care vorbesc despre acest punct menţionează cetatea înfiinţată de romani după cucerirea bretonilor în secolul I d. Hr. – Clausentum. Ulterior, saxonii construiesc o aşezare mai mare al cărei nume converge în Hampton, iar după sfârşirea repetatelor invazii vikinge, în secolul al X-la, Southampton ia în sfârşit naştere în forma incipientă a oraşului de astăzi. După ce e cucerită de normanzi, cetatea începe să crească în însemnătate, pentru ca secolul al XIII-lea să găsească aici un port de primă mână, înfloritor în special datorită comerţului cu Franţa. Tocmai din cauza poziţiei sale, pentru Southampton Evul Mediu presupune atât prosperitate, cât şi atacuri dinspre mare, astfel se explică fortificaţiile trainice care supravieţuiesc până astăzi. Fără a avea vreo clipă de răgaz, oraşul plonjează cu repeziciune în Revoluţia Industrială, pe care o impulsionează prin maşinăria lui Walter Taylor de producţie a scripeţilor pentru vapoare. Totodată, începe să se dezvolte turismul maritim. Secolul al XIX-lea şi epoca victoriană reprezintă un nou moment de înflorire, de data aceasta pe linia industriei navale; astfel că nu e de mirare faptul că Southampton este portul de unde Titanicul s-a lansat în călătoria sa fatidică. Mai departe, tradiţia de mare şantier naval se continuă în interbelic, ceea ce face ca în al Doilea Război Mondial portul, docurile ce adăposteau echipament militar şi restul oraşului să devină puncte predilecte pentru bombardamentele Luftwaffe. Prin urmare, o mare parte a vechilor construcţii sunt distruse iremediabil, iar reconstrucţia s-a axat pe eficientizarea spaţiului şi decongestionarea unei metropole tot mai aglomerate, iar nu pe renaşterea arhitecturii istorice.

Prin urmare, se poate observa uşor că, spre deosebire de Portsmouth, Southampton nu e mai deloc un oraş turistic. Are, ce-i drept, câteva locuri deosebite, însă ele se pot număra pe degete. Primul, deşi în afara centrului, poate fi considerat Ocean Village, un cartier cochet spre opulent, unde vilele sunt delimitate de străzi înguste şi canale sau bazine formate din Râul Itchen, unde sunt parcate bărcile riveranilor. Principalul motiv pentru a arunca un ochi asupra sa este amestecul de zone rezidenţiale, centre de afaceri şi spaţii de recreere, toate integrate într-un enorm port luxos.

Însă principalul port turistic se află ceva mai la vest, dincolo de superba clădire victoriană de la jumătatea secolului al XIX-lea pe nume South Western House şi în imediata apropiere a centrului desfăşurat de-a lungul High Street. Precedat de una din porţile-bastion ale zidului de apărare, God’s House Tower, Town Quay este un terminalul prelung şi pitoresc ce primeşte nave comerciale, fregate şi enorme hoteluri plutitoare. De la chei, singura direcţie care ademeneşte paşii este în sus pe High Street prin French Quarter, până la ruinele a ceea ce a fost cândva Holy Rood Church. Unul dintre primele lăcaşuri de cult ale cetăţii fortificate, ridicat în prima parte a secolului al XIV-lea, şi-a găsit sfârşitul într-unul din bombardamentele fulger din al Doilea Război Mondial. Cele câteva ziduri rămase în picioare vorbesc şi astăzi despre un stil gotic destul de lipsit de ornamentaţii, având ca bază clasicele arce frânte; turnul cu ceas, rămas relativ intactă, continuă să arate ora şi să marcheze impozant răspântia.

Nu departe, pe Castle Way, se află cel mai vechi edificiu din Southampton care continuă să fie folosit – Saint Michael’s Church, biserică înălţată în a doua jumătatea a secolului al XI-lea; devenită între timp anglicană, ea este singura rămasă dintre cele cinci din vechea cetate după bombardamentul amintit mai sus. Stilul arhitectonic este cel normand, adaptarea făcută celui romanic de către normanzi în teritoriile stăpânite, în special în Anglia. Ceea ce scoate în evidenţă bazilica este turla înaltă ca o suliţă, subţire şi zveltă, care parcă erupe din clădirea de altfel destul de joasă pentru a străpunge cerul. Interiorul păstrează prea puţin din originalul bisericii, întrucât a fost alterat în repetate rânduri, cu adăugiri şi modificări; este însă un spaţiu luminos şi plăcut, mai ales în fumul dens al tămâii arse duminica dimineaţă prin care abia se zăresc vitraliile colorate.

Chiar pe latura opusă a Saint Michael’s Square se află probabil cel mai interesant obiectiv turistic din Southampton, Tudor House – un superb conac ale cărui origini datează din secolul al XII-lea, acele mostre de arhitectură laică normandă putând fi încă vizibile pe latura ce se lipeşte de zidul de apărare al cetăţii. Restul casei dispuse pe trei niveluri datează în special din secolul al XVI-lea şi înfăţişează trăsături specifice modului în care se construia în perioada Tudor; nu sunt lipsite însă nici elemente adăugate ulterior, astfel încât se întâlnesc diverse tuşe specifice stilurilor din perioada Stuart, georgiană şi victoriană. O vizită scurtă încearcă să readucă acele timpuri în prezent, cu obiecte de epocă, recreerea bucătăriei şi a cămării, tablourile de pe holuri şi un beci folosit mai târziu ca adăpost antiaerian. Însă cea mai frumoasă parte o reprezintă grădina interioară, de unde se pot observa toate corpurile clădirii, de la cel mai vechi zid până la cel mai nou, inclusiv unul dintre puţinele hornuri normande supravieţuitoare.

După cum spuneam, Tudor House stă lipită de ceea ce a mai rămas din vechile fortificaţii, aşa că cel mai logic mod de a continua plimbarea este pe lângă acestea. Întins de-a lungul Western Esplanade, zidul de apărare continuă să păstreze coloane, creneluri, arcade, porţi cu tot cu herse. Este uimitor cât de bine sunt conservate acele porţiuni din secolul al XII-lea care n-au fost dărâmate cu totul, aproape intacte, aşa cum se poate vedea din Mayflower Roundabout, cu celebra crâşmă The Pig in the Wall, şi până în Harbour Parade. Pentru o vedere de sus, o idee bună este urcarea scărilor zidului până în Forest View, acolo unde se ridică sobra Masonic-Hall, pentru ca apoi paşii să se piardă pe străduţele oraşului vechi, cu hanuri şi case desprinse din alte veacuri.

Un pod pietonal părăseşte acest fermecător labirint pentru a reveni în High Street în probabil cel mai aglomerat loc al oraşului – piaţa din jurul Bargate, celebra poartă deschisă cândva în zid despre care se poate spune că a devenit simbolul istoric al oraşului. Ridicată la sfârşitul secolului al XII-lea, Bargate ilustrează perfect stilul romanic englezesc – arhitectură robustă, de cetate impenetrabilă, un minim de ornamente care doar să puncteze silueta impozantă. Leii-străjer din bronz, ferestrele cu arcade gotice terminate în feţe umane, silueta romană şi clopotul abia zărit sunt detaliile care dau personalitate colosului normand. De-o parte şi de alta se întinde High Street, cu clădiri moderne amestecate printre cele vechi, precum hoteluri, bănci cu tradiţie, bijuterii şi magazine. Este un loc numai bun să te pierzi în furnicarul de lume şi să părăseşti pe furiş metropola.

Un drum cu autobuzul de-a lungul coastei sudice a Marii Britanii găseşte cam la jumătatea distanţei dintre Southampton şi Portsmouth satul pe nume Stubbington. Acesta apare pentru prima dată menţionat într-un document în secolul al XI-lea, fără a avea ulterior vreo însemnătate istorică deosebită; totuşi, aşezarea se bucură de o poziţionare geografică aparte, care a permis dezvoltarea turistică atât în direcţia iubitorilor de plaje şi sporturi marine, cât şi a pasionaţilor de faună sălbatică, în special păsări. Pe o latură a sa se întinde apa sărată şi plajele pietroase ale Strâmtorii Solent, iar pe alta zona mlăştinoasă formată de Râul Meon la vărsarea sa în mare.

Astfel se face că, după ce laşi în urmă căsuţele cochete din „vatra” satului şi te îndrepţi către sud-vest, încep să apară vile de vacanţă mai mici sau mai mari, mai simple sau mai opulente, toate având acelaşi lucru în comun: ieşirea la faleza spălată de valuri. Anumite porţiuni sunt plaje private, în altele este permis accesul tuturor, printre pietriş, scoici şi fragmente de silex. Cea mai interesantă porţiune o reprezintă alea pietonală ce înaintează pe sub coastă şi e tivită cu barăcile din lemn, vopsite colorat, deţinute de cei care vor să aibă un mic spaţiu privat la malul mării. Unii ţin înăuntru echipament acvatic, alţii chestii de plajă sau camping, poate câteva ustensile de bucătăreală sau vreo laviţă numai bună de somn la umbră.

La capătul aleii se face accesul în Titchfield Haven National Natural Reserve – rezervaţia-sanctuar pentru tot păsăretul care cuibăreşte în delta creată de Meon. Între pâlcurile de stuf, suprafeţele mari de apă şi aleile de pământ au fost instalate foişoare de observaţie unde iubitorii de păsări pot sta cu orele la pândă. Din păcate însă, eu ajung prea aproape de sfârşitul programului pentru a avea sens să mai intru, însă mă bucur de o lungă plimbare pe marginea rezervaţiei, în drum spre hotel. Este momentul în care mă bucur că în România rezervaţiile naturale nu se închid la vreo oră anume şi nici nu ai în ele un acces limitat la două drumeaguri. Cărarea însoţeşte Canalul Titchfield, pare-se unul dintre cele mai vechi canale de irigaţie englezeşti. Din fericire, cea mai mare parte a drumului se desfăşoară la umbră, pavăză împotriva soarelui extrem de puternic de astăzi, printre arbori, arbuşti, ierburi înalte, cuiburi ascunse de zburătoare, vaci ieşite la păscut şi podeţe arcuite.

Capătul se află în Titchfield, alt sătuc tipic englezesc, cu o vechime de prin secolul al VI-lea. Căsuţele din cărămidă la vedere sau îngrijit tencuite sunt pline de flori şi plante căţărătoare, iar în faţă au, dacă nu o adevărată grădină, măcar un mic spaţiu verde impecabil îngrijit.  Bridge Street, Coach Hill Road şi Saint Margaret Lane amestecă şirurile de case, fiecare denumită după inspiraţia proprietarului, cu zone întinse de vegetaţie, astfel încât în anumite părţi şoseaua devine un îngust tunel de crengi şi coroane. Într-adevăr, romantice aşezări rurale au britanicii… dar ai impresia uneori că timpul stă în loc.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări rurale, Aşezări urbane and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s