Florii tradiţionale în Dobrogea… şi un pic de munte

Tradiţia în Ursul Trubadur spune că de Florii mergem în Dobrogea – nu contează dacă 2 Mai, Vadu, Enisala sau vecinii bulgari, dar în Dobrogea să fie. Ei bine, cumva se potriveşte că anul acesta renunţăm la mare şi prindem şi nişte înălţimi de Măcin, ceea ce nu se potriveşte întocmai cu tradiţia sus numită, însă caracterul danubiano-pontic se păstrează. Gaşca veselă care pleacă sâmbătă dimineaţa din Bucureşti este destul de mare de data aceasta: Livia, Vlăduţ, Magda, Andrej, eu, Paul, Bacea, Hana, Maria, George, Claudia, Octav, Hike, Monica, Emilia, Cristi cu fiul lor Alex, Alinuţa, Ozi cu copiii Leila şi Timur. Îi dăm cu sârg pe autostrada pe care o părăsim la Drajna, apoi ne îndreptăm cătinel către centrul Brăilei, pentru a găsi uşor parcare în Piaţa Traian de unde ne împrăştiem care-ncotro.

Pe malul apusean al Dunării, acolo unde se află astăzi Brăila, vestigiile vorbesc despre locuinţe neolitice şi getice, pentru ca prima aşezare medievală să dateze din secolul al X-lea. Atestată documentar la jumătatea secolului al XIV-lea, mica urbe dunăreană este descrisă în cronici greceşti drept „oraşul dacilor, în care fac un comerţ mai mare decât în toate oraşele ţării”. Aflată intermitent sub stăpânire turcă şi românească, ea reprezintă o răscruce a războaielor ruso-turce şi importantă ieşire la fluviu, având astfel parte de orori şi binefaceri. După revenirea la România în prima jumătate a secolului al XIX-lea, i se conferă statutul de oraş porto-franco şi se dezvoltă ca infrastructură şi cultură; din păcate, războiul şi comunismul înseamnă decădere pentru Brăila şi abia acum pare să fi intrat într-un proces de reconstrucţie.

Primul loc pe care-l vizităm este Biserica Grecească cu hramul Buna Vestire, construită la jumătatea secolului al XIX-lea pe locul unui vechi paraclis de lemn unde veneau să se închine membrii comunităţii greceşti, a treia ca mărime după cea românească şi evreiască, precum şi corăbierii greci aflaţi pe drumuri. Lăcaşul de cult este şi simbol al continuării tradiţiei clerului grec de care au aparţinut ortodocşii locali cât timp Brăila a fost sub ocupaţie otomană. Stilul bizantin, cu influenţe din Grecia antică şi renascentiste, descrie o structură monumentală ca o catedrală, cu trei altare, candelabre mari şi o catapeteasmă grandioasă, superb sculptată. Ne continuăm plimbarea pe Strada Mihai Eminescu numită şi Regală, încadrată de Teatrul Maria Filotti, case vechi renovate sau părăginite, hoteluri, crame, restaurante şi băruleţe. Nu avem însă prea mult de mers, căci foamea ne dă ghes şi intrăm în restaurantul unui hotel cu aspect comunist, dar unde din meniu ne face cu ochiul scrumbia aflată în plin sezon. Şi nu intuim rău, întrucât peştele asezonat cu sos, mămăligă şi mujdei alunecă de minune pe gâtlejuri.

Cu burta plină, eu decid să mai continui un pic plimbarea şi, după ce trec de eleganta Casă Christescu, mă opresc la Biserica Bulgărească Înălţarea Domnului; ctitorită în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, frumoasa biserică adoptă stilul bizantin din cea mai înfloritoare perioadă a oraşului – epoca „Glasis”; din păcate, ea este astăzi atât de grav avariată încât nu se ştie dacă mai trece un cutremur. La polul opus, ceva mai încolo şi doar un pic mai tânără, Biserica Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel este un exemplu de restaurare şi grijă. Ridicată pe locul unei biserici mai vechi, construite imediat după eliberarea de sub turci şi dărâmate din cauza tasării terenului, spaţiul său larg este încadrat de arhitectură neobizantină prin care lumina pătrunde în voie peste pictura bine întreţinută şi tavanul superb.

Finalul vizitei în Brăila are loc pe faleza vestică a Dunării, unde ne întâmpină un frumos conac străjuit de ancore – vechea Gară Fluvială. Dincolo de ea, stau înşirate barje cu scop ştiinţific şi vaporaşe elegante, între care se remarcă Vaporul Mureş, o esplanadă cu terase, părculeţe înverzite, un panou de căţărat în aer liber şi un monumental conac brâncovenesc. Undeva în fundal se profilează, tristă în abandonul său, Moara Violattos; construită în ultimii ani ai secolului al XIX-lea, superba clădire industrială ce poartă pecetea lui Anghel Saligny devenea cea mai mare moară cu abur din estul Europei.

Aici punem punct şi ne îndreptăm spre bacul care să ne treacă Dunărea; dincolo de un drum lovit parcă de bombe, avem de aşteptat ceva timp până să plece şi a doua ambarcaţiune pe care s-a nimerit maşina mea şi a Alinuţei, în timp ce restul lumii ne aşteaptă cu nerăbdare pe malul tulcean, la Smârdan. Mai departe, o ţinem lungă pe ruta Luncaviţa – Isaccea, pentru ca următoarea oprire să o facem la Mănăstirea Saon. Înfiinţată în prima jumătate a secolului al XIX-lea pe când aceste meleaguri se aflau sub stăpânire otomană, aşezământul monahal reprezintă un colţ de rai de pe malul Lacului Telincea. În interiorul arcului descris de chiliile împresurate cu flori se află biserica principală construită la începutul secolului al XX-lea, splendid pictată. Alături, nu ştii dacă să priveşti mai întâi vechea moară din lemn, ieşirea printre bărci către apă sau menajeria formată din păuni, fazani, porumbei, bibilici, prepeliţe, găini „exotice” şi doi struţi. Sau, mai bine, dai o raită pe la magazinul cu vin mănăstiresc şi miere.

Drumul ne poartă apoi către Mănăstirea Celic-Dere denumită turceşte după pârâul din apropiere. Ridicată tot în prima jumătate a secolului al XIX-lea, acum îşi are vatra pe un mic deal unde chilii cochete anunţă o biserică interbelic, neobizantină în plan triconic, impresionantă ca mărime. Pictura este frumoasă, deosebită prin culorile întunecoase, aproape sumbre, şi brâurile cu motive floral-vegetale.

Mai avem ceva drum de străbătut, aşa că o luăm prin Babadag şi Jurilovca, până la Capul Doloşman. Aici numeroase carouri de ruine povestesc că s-a înălţat cândva Cetatea Argamum (sau Orgame), numită de către arheologii de acum şi Comoara de la Doloşman. Pe platoul stâncos ridicat la limita dintre Lacul Goloviţa şi Lacul Razim, având astfel o excelentă apărare naturală prin apă şi falezele abrupte, elinii au fondat Orgame în secolul al VII-lea î.Hr.; astfel, odată descoperită, colonia grecească a „detronat” renumele Histriei ca cea mai veche aşezare de pe teritoriul României. Aici au fost identificate  locuinţe, morminte şi bazilici paleocreştine datând până în secolul al VI-lea d.Hr., când se crede că cetatea şi-a încheiat existenţa. Cu soarele apunând în faţa noastră, obosiţi, , atacaţi de stoluri de ţânţari uriaşi, înfriguraţi de vântul puternic şi înfometaţi, ne suim în maşini pentru ultimul drum al zilei, cel care ne poartă prin Enisala până în satul Sarichioi, unde ne aşteaptă camerele încălzite ale pensiunii La Cupric.

Despre Sarichioi se ştie că există oficial din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, când aşezarea de pescari lipoveni capătă denumirea turcă de „sat galben”. Aceşti ruşi de rit vechi sunt gospodari cu dare de mână şi păstrători de tradiţii, excelent puse în valoare în duminica Floriilor, aşa cum putem vedea în procesiunile de la cele două frumoase lăcaşuri de cult înălţate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea: Biserica Naşterea Maicii Domnului, ridicată deasupra Razimului, superbă în mantia sa albastră, respectiv Biserica Sfântul Vasile cel Mare, galbenă cu ancadramente albe, clopotniţă cu fresce colorate, cupolă largă şi înconjurată de un zid trainic. O plimbare prin sat îţi dezvăluie casele lipoveneşti înconjurate de flori şi „lanuri” de stuf unde se ascunde păsăretul. Însă cel mai interesant loc unde poţi poposi o vreme este micul port cu bărci încremenite în aşteptarea catranului de primăvară şi pontoane lacustre; de aici te ameţeşte cu întinderea sa Lacul Razim, căruia numai Insula Popina, undeva în depărtare, pare să-i mai pună stavilă. Dincolo de ea se găseşte acel loc secret de unde apare, devreme de tot, soarele mare şi roşu.

Plecăm destul de târziu, cu gând de munte, pe ruta Zebil – Cerna – Măcin, un  drum extrem de pitoresc printre dealurile tot mai înalte ale Dobrogei, care prin îngrămădelile de stânci ar vrea să ne spună că nu sunt de fapt dealuri, ci sunt ultimele pulsări din arterele unor munţi atât de vechi încât ar da impresia că falnicii Carpaţi nici n-au ieşit din pubertate. Chiar înainte de Măcin facem dreapta pe drumul spre carieră şi improvizăm un loc de parcare pe tăpşanul înverzit.

Dacă acum ceva ani am mers pe culmea principală şi înălţimile Munţilor Măcin, încununaţi de Vârful Ţuţuiatul, de data aceasta vrem să parcurgem un segment secundar ce se desprinde din aceasta – Culmea Pricopanului. Vom urma aproape permanent marcajul bandă albastră, bine conturat pe copaci şi stânci, într-un circuit în sens trigonometric. De la maşinile lăsate mai  jos de carieră (aproximativ 50 m), la ora 13:30 facem dreapta şi urcăm peste Valea Şerparu, urmându-i albia o vreme. Ceva mai sus, copacii rari şi pâlcurile de stânci ne distanţează de apă şi ne scot în – hai să-i zicem aşa – golul alpin dinspre Vârful Căprăriei (297 m), unde se deschide o largă perspectivă spre sud. După trei sferturi de oră, se poate spune că ne-am încadrat deja pe Piciorul Sulucului, iar curba de nivel prin păduricea fermecătoare precede urcuşul prelung până pe Vârful Sulucu Mare (370 m) – punctul maxim al zilei. Aici se face racordul, prin Dealul Îmbulzita, cu culmea principală a Munţilor Măcin, acolo unde tronează Vârful Ţuţuiatul (467 m).

După un binemeritat popas aferent ceasurilor 14:45, coborâm într-o şa, apoi urcăm din nou pe fratele mai mic, Vârful Sulucu Mic (316 m), apoi luăm la picior Vârful Piatra Râioasă (346 m). Constat cu bucurie că, în ciuda acestor cifre modeste, culmea are un caracter cât se poate de alpin, cu grohotişuri, stâncăraie, pereţi buni de escaladă, păşuni, poteci şi efortul aferent. Dar şi cu o belvedere superbă oriunde ai privi, mai ales că în această zi oarecum însorită, dar rece şi vântoasă, condiţiile sunt prielnice pentru a vedea până hăt departe, acolo unde se profilează formele line ale Carpaţilor de Curbură, cu Măgura Odobeşti şi Măgura Răiuţi.

Urmează coborârea uşor neprietenoasă, din cauza terenului friabil, în Şaua Şerparu, acolo unde măsuţă de sub care porneşte Valea Izvoarele oferă un îmbietor loc de repaus. Urcuşul se reia pe deasupra carierei, acolo formaţiunea Sfinxul Dobrogei se iţeşte proiectată pe cer. Trecem de Vârful Vaju (335 m), remarcabil din cauza tonelor de vopsea albastră din traseul de bicicletă, iar în înşeuarea de dinainte de Vârful Caramalău (277 m), cel cu o cruce metalică pe el, hotărâm că am lungit-o cam mult pe culmea aceasta şi părăsim marcajul pentru a-i da în jos pe sub vârf. Ne orientăm către Valea Fântâna de Leac spre troiţa ce ascunde Izvorul Fântâna de Leac înconjurat de legendă, iar de acolo până la Mănăstirea Izvorul Tămăduirii (44 m) nu mai sunt decât câţiva paşi. O luăm pe drumul prăfos de maşină, păzit pe alocuri de câte un dulău de la mănăstire sau de la stâna din apropiere, iar la ceasurile 16 revenim la maşini.

Ora târzie ne face să ne dăm seama că nu avem efectiv când să mai ajungem şi la mare, deşi unii şi-ar dori foarte mult şi asta. Astfel că drumul către casa o ia prin Cerna, Topolog şi Saraiu, unde suntem încântaţi de peisaje extrem de frumoase dar şi izolate, cu apă, stuf, păduri şi sate uitate de lume. Planul ar fi să mâncăm peşte la Hârşova, însă – surpriză mare – niciunul dintre restaurantele la care sunăm nu are aşa ceva. Nici măcar cel aflat lângă podul de la Vadu Oii. Absolut revoltător! Până la urmă, găsim ceea ce căutăm în Slobozia, La Costa, unde mâncare chiar este bună şi îndestulătoare, însă când să plătim dă cu virgulă rău. E însă târziu şi mai avem mult de mers, aşa că trecem peste, strângem banii cum o fi şi plecăm cu un gust amar. Nu mai rămâne decât viteza de pe autostradă şi revenirea în capitala deja adormită.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări rurale, Aşezări urbane, Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s