Apocalyptica (Sala Palatului, Bucureşti)

<<Ce bine, studiază muzică clasică şi a ales violoncelul… Să vezi ce-o să ne mai încânte cu lucrări din Beethoven, Bach, Brahms şi Haydn; sau, dacă se ţine de treabă, chiar concertul lui Dvořák. Eh, ce dacă şi-a lăsăt părul mai lung, e doar o fază a adolescenţei. Iar muşchii la care lucrează mai nou sunt taman buni să-şi care instrumentul între autocarul Filarmonicii şi sălile de concert, doar e mare şi greu cu tot cu cutie. Tatuajul ăla? Nu-i bai, ca la Operă oricum va purta cămaşă cu mânecă lungă.>>

Acesta este un monolog fictiv pe care l-ar fi putut ţine oricare din părinţii lui Eicca Toppinen, Perttu Kivilaakso, Paavo Lötjönen şi Antero Manninen, pe când băieţii lor începeau să se dedice tot mai intens violoncelului. S-or fi gândit oare aceşti părinţi că fiii lor îşi vor face cunoscut numele sub titulatura Apocalyptica, prin preluări ale probabil celei mai cunoscute trupe de metal? Că în loc de sonate în săli de operă vor transpune într-un mod autentic piese cu denumiri precum Creeping Death la concerte şi festivaluri pline de tricouri pe care nu se înţelege scrisul?

O fericită potrivire de evenimente şi preferinţe face ca Plays Metallica by Four Cellos, de la apariţia căruia au trecut mai bine de două decade, să transforme nişte muzicieni clasici care s-ar fi adâncit foarte probabil în anonimat într-un grup renumit şi admirat de o comunitate extrem de largă. Şi selectivă. Cu ajutorul instrumentului ce reproduce cel mai bine vocea umană, compoziţiile Metallica redate pur instrumental au un farmec aparte în viziunea finlandezilor, iar acest lucru se observă de minune în concertul aniversar al discului de debut. Acestuia îi este dedicată prima jumătate a serii, când este prezentat în întregime: Enter Sandman, Master of Puppets, Havester of Sorrow, The Unforgiven, Sad but True, Creeping Death, Wherever I May Roam, Welcome Home (Sanitarium). După pauză apar piesele aceluiaşi grup american – completate însă de bateria lui Mikko Siren, cel care aduce acele tonalităţi extrem de heavy în muzica Apocalyptica; astfel, Fade to Black, For Whom the Bell Tolls, Fight Fire with Fire, Until It Sleeps, Orion, Escape, Battery, Seek & Destroy, Nothing Else Matters şi One saltă în picioare şi invită la headbanging o sală plină ochi.

Ca atmosferă, acesta este cel mai reuşit concert Apocalyptica la care am asistat. Nu extind această în toate planurile pentru că, deşi îmi place mult cum au adaptat finlandezii nişte piese de referinţă în thrash metal, le prefer compoziţiile proprii de care mulţi tind să uite. Albumul meu preferat este şi va rămâne Worlds Collide, prin urmare am fost mult mai încântată atunci când, acum mulţi ani, era promovat în concerte. Cu toate acestea, spectacolul de la Sala Palatului – jumătate clasic, jumătate rock – este un eveniment cu adevărat memorabil. Noroc cu pletele, tatuajul şi muşchii. Noroc cu violoncelul.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Concerte and tagged , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s