Amon Amarth (Arenele Romane, Bucureşti)

În mod normal, titlul ar include şi numele trupei de deschidere, Grand Magus, numai că nişte probleme tehnice cărora li se adaugă traficul infernal din capitală în decembrie mă fac să ajung la Arenele Romane cu mult după începerea prestaţiei heavy metaliştilor suedezi. Cât apuc din actul introductiv nu mă face să regret prea mult întârzierea, aşa că petrec restul timpului căutând cunoscuţi prin cortul plin ochi sau cercetând cu interes ceea ce se găseşte la standul cu merch.

Cu album nou lansat anul acesta, Jomsviking, nu este de mirare că Amon Amarth a inclus România în turneul de promovare – nu numai că aici are mulţi fani, de fiecare dată trupa a fost întâmpinată cu un entuziasm extrem, venit nu numai din partea celor care le poartă tricourile sau le ştiu toate versurile. Adepţii unui death metal melodios, cu riff-uri memorabile şi refrene agăţătoare, cu texte care se înţeleg dincolo de growl-ul omniprezent, suedezii fac deliciul multor ascultători de metale mai dure sau mai puţin dure. Se explică deci cortul devenit neîncăpător în momentul în care Amon Amarth intră pe scenă.

The Pursuit of Vikings dă tonul unui concert alert, dinamic şi plin de voie bună, în care publicul şi artiştii mai că nu ciocnesc la propriu halbele de bere. Sufletul „petrecerii” este, ca de obicei, solistul Johan Hegg, parcă ceva mai slab decât data trecută, dar însoţit de acelaşi corn încrustat şi de răsunătoarea sa voce aflată în super-formă. Carismatic şi volubil, simpaticul uriaş bărbos ne conduce printr-un playlist suficient de divers, însă axat – deloc surprinzător – pe ultimul disc: First Kill, The Way of Vikings, At Dawn’s First Light, On a Sea of Blood, One Thousand Burning Arrows şi imnul bahic Raise Your Horns încearcă să contureze viziunea muzicală recentă a celor de la Amon Amarth.

Alături de Hegg, se desfăşoară restul de forţe vikinge, întrucât Olavi Mikkonen, Johan Söderberg şi Ted Lundström numai statici nu sunt în timp ce mânuiesc chitarele, respectiv basul, şi electrizează întreaga incintă; lor li se adaugă Jocke Wallgren abia zărit în spatele tobelor, dar care ţine neobosit ritmul unui headbanging permanent. Cu un decor pe măsură şi figuranţi care mânuiesc arme străvechi, spectacolul e complet. Iar spectatorii se înscriu în aceeaşi dinamică trepidantă ca şi trupa, mai ales când îşi fac loc piese vechi şi cunoscute – As Loke Falls, Cry of the Black Birds, Deceiver of the Gods, On a Sea of Blood, Death in Fire, Father of the Wolf, Runes to My Memory sau War of the Gods. Iar finalul, un clasic Amon Amarth format din Guardians of Asgaard şi Twilight of the Thunder God, dinamitează efectiv cortul.

Şi iată cum mai trec la activ un show excelent al suedezilor, în ciuda faptului că recentul album nu m-a făcut să-l ascult mai mult de două ori. E drept, cu greu îmi vine-a cred că voi întâlni concertul care să-l egaleze pe cel văzut la Hellfest acum mulţi ani, în miez de zi pe scenă secundară, când stâlpii de susţinere erau plini de nebuni care dădeau din cap. Cam acesta este gradul de entuziasm al fanilor Amon Amarth.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Concerte and tagged , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s