Valea Coştilei – Brâna Mare a Coştilei – Valea Albă (Munţii Bucegi)

După o săptămână în care am stat cu ochii pe trei site-uri meteo mai ceva ca pe butelie, prognoza apocaliptică afişată iniţial tinde să se îmblânzească; totuşi, hotărârea finală de a pleca în tură o luăm sâmbătă seara, când şansele de ploaie devin tot mai reduse pentru Coştila. Mai verific o dată aceleaşi site-uri cu noaptea-n cap duminică, zâmbesc optimist şi mă îmbarc în maşina lui Hike pentru un drum nesperat de liber până în Buşteni. Parcăm la Căminul Alpin (925 m), iar la 9:30 suntem echipaţi de drum; încep să cred că aceasta este ora standard de pornit pe triunghiul roşu al Plaiului Munticelului, spre La Troiţă… Printr-un aer saturat de umiditate, dar cu soarele încă deasupra codrului, urcăm familiara potecă ce ne poartă pe lângă Adăpătoarea Urşilor spre Refugiul Coştila (1690 m).

Este deja ceasul 11 şi nu mai oprim la refugiu, ci luăm în piept Valea Coştilei; deşi vremea e îmbunătăţită faţă de zilele trecute, avem în minte posibila ploaie de după-amiază, iar acest lucru ne presează puţin, mai ales că înălţimile sunt bine ascunse în nori. De exemplu, constat după ce urcăm primii bolovani mai serioşi spre Crucea lui Nicolae Maxim că am uitat să ne punem căştile… Îmi dau seama de la cei dintâi paşi căţăraţi că-mi va plăcea la nebunie această vale; lungă, abruptă, susţinută în efortul depus pentru a depăşi frecventele săritori înalte, dar prietenoasă în ceea ce priveşte prizele şi modurile de rezolvare a pasajelor solicitante sau expuse. Ca o comparaţie, are un nivel mediu mai greu decât Valea Colţilor (încadrată tot 1B), însă punctul său de maximă dificultate este mai abordabil. Din partea inferioară, îngustă şi sinuoasă, reţin în special o săritoare ce ar putea fi depăşită prin dreapta, însă varianta din stânga pare mai sigură – un şanţ îngust, că horn nu-i pot spune, prin care teoretic eu aş încăpea; ei bine, înaintez eu cât pot, apoi rămân prinsă ca un gândac cu trup prea mare şi picioare prea scurte. Abia după ce-i pasez rucsacul lui Hike (care mă depăşeşte pe deasupra) reuşesc să mă extrag, mai mult împingându-mă în braţe şi amintindu-mi că e cazul să reiau seriile de flotări. Alt pasaj simpatic se desfăşoară ceva mai sus, loc reperabil datorită unei grote pe stânga, după o căţărare frumoasă pe un horn pe jumătate spălat, pe jumătate plin de prize; traseul o ia pe treptele de iarbă de sub grotă, se strecoară pe o faţă stâncoasă şi ar trebui să se lase înapoi în firul văii pe un cablu… desprins în partea de jos. Nu-mi surâde deloc o astfel de coborâre, însă alternativa, deşi traversează un bolovan cam spălat, apare naturală şi cu mult mai puţine emoţii.

Însă între cele două puncte descrise mai sus se află locul care mi-a plăcut cel mai mult din întreaga vale, o săritoare cu fereastră. Înaltă şi surplombată, primul indiciu pe care ţi-l dă în depăşirea ei este nu fanta îngustă din interior, ci unghiul făcut cu peretele stâng, căţărabil în şpraiţ, dar cu ceva efort chiar şi pentru un om înalt; ca dovadă, Hike preferă să urce fără rucsac, iar eu îmi pun câteva întrebări în timp ce-l văd crăcănat pe tot pasajul ăla. E destul de logic să te impacientezi puţin când vezi ditamai bărbatul împrăştiat între pereţi. Uneori însă, în foarte rare situaţii, pitpalacii mărunţi au câştig de cauză. Astfel că, după episodul nostim şi deloc trivial al trecerii rucsacilor prin fereastră, îi urmez şi eu prin aceeaşi gaură colţuroasă şi aparent cam mică; pe principiul nou-născuţilor, la care dacă încap umerii încape şi restul, reuşesc să mă trag, împing şi contorsionez până când ies la lumina zilei ca „Afrodita din spuma mării”, deşi, dacă mă gândesc la muchiile rigide de care mă ţin, parcă Atena din ţeasta lui Zeus e o imagine mai realistă.

După o vreme de alegeri multiple în depăşirea obstacolelor, valea se lărgeşte şi se împarte în trei fire, unul mult spre dreapta, celelalte două aproape paralele spre stânga; ulterior, aflu că cele apropiate sunt Firul Hornurilor şi Firul Lespezilor, iar cel desprins de-a binelea se numeşte Vâlcelul de Sub Pietre. Încercăm să decidem pe care să continuăm şi până la urmă ne încadrăm pe culmea delimitată de pâlnia formată în stânga. De-acum urcăm susţinut, iar lipsa opririlor pentru vreo săritoare se resimte în efort. Începe să se întrevadă buza platoului, iar norii se sparg adesea, lăsând loc razelor călduţe. Deşi nu mai urcă nimeni în urma noastră, nu suntem singuri pe vale, întrucât câţiva corbi dau cercuri pe deasupra, iar ecoul le transformă zborul negru într-o ciudăţenie acustică. Un vum-vum-vum puternic însoţeşte fiecare fâlfâire de aripi, pentru ca plutirea să se transforme în vuuuuuum lung şi sonor, precum motorul unui planor.

Paşii ne readuc în umbra firului din mijloc, iar o săritoare surplombată ce pare simplă de la distanţă este de fapt ultimul pas dificil al văii. Ce-i drept, am fi putut-o ocoli prin dreapta dacă ne-am fi încadrat mai jos pe versantul înierbat, dar odată ajunşi în gura ei trebuie s-o luăm în stânga, unde se cască o strungă strâmtă, despre al cărei capăt nu ştiu încă nimic. Hike preferă să se folosească de pereţii acesteia pentru a trece deasupra săritorii; mie nu mi-e tocmai la îndemână ce face el (sau, mai bine zis, n-am încrederea necesară), aşa că parcurg culoarul strungii şi constat că la finalul ei se reia poteca pe versantul dintre fire. Continui cu uşurinţă pe el, în timp ce Hike rămâne pe vale şi trebuie să mai treacă de un ditamai bolovanul înainte de a ieşi la liman. Din acest moment, mai urcăm câteva praguri de iarbă şi o momâie ne semnalează că am ajuns în Brâna Mare a Coştilei (în jur de 2300 m), lângă intersecţia cu Creasta Văii Albe. Este ora 15:45 şi constatăm că vremea nu numai că ne-a iertat, ci chiar ne-a ţinut într-o temperatură ideală, dezmorţită din când în când de soare.

Avem cam două opţiuni acum, dacă vrem să ne încadrăm într-un timp decent: să ieşim pe unul dintre hornuri în Platoul Bucegilor pe lângă Vârful Coştila (2490 m) şi să coborâm pe Jepii Mici, respectiv să ţinem brâna până în Valea Albă, cea mai scurtă legătură cu Căminul Alpin. La insistenţele mele, alegem a doua variantă, deşi niciunul dintre noi nu cunoaşte cum se face conexiunea cu Alba. Pornim deci pe Brâna Mare a Coştilei, bine conturată în acest loc, iar eu mă simt ca un copil într-un magazin de dulciuri datorită peisajelor care mi se vor desfăşura în faţa ochilor în următoarea oră, cât timp parcurgem Peretele Văii Albe. Brâna în sine nu prezintă dificultăţi – nici tehnice, nici de orientare, aşa că te poţi bucura de o adevărată desfăşurare de forţe a abruptului aproape vertical care susţine platoul, între Coştila şi Caraimanul cu a sa cruce agăţată de nori. Conglomeratele Bucegilor se transformă în turnuri, colţi, ciuperci şi circuri, al căror ritm e rupt de fâşii înguste de iarbă, brâuri abia ghicite, fire de vale şi muchii care te invită să afli ce ascund ele vederii. Superb traseu, dominat de Pintenul Văii Albe sclipind în soare.

Rămânem însă cu dilema: unde se termină? Când ajungem în sfârşit într-o vale largă, poteca pare să se încheie; e drept, mai continuă puţin, dar doar cât să prezinte încă o belvedere. Deci trebuie că suntem în Valea Albă, deşi nu recunoaştem exact locul. Începem să coborâm pe grohotişul instabil şi-l aud la un moment dat pe Hike comentând cum că pare cam greu şi nu-şi aminteşte de nimic din ceea ce vede. Las orgoliul la o parte, pun mâna pe telefon şi-l sun pe Cos; ştiu că a tot bătut Bucegii în ultima vreme şi că-i pasionat de nume şi locuri. Am noroc să-l prind acasă şi-l întreb cum arată ieşirea brânei în Albă. Păi cum să arate, se termină brusc. Încep să-i descriu ce şi cum, la care el: aaaa, pai voi sunteţi ca nişte floricele pe Blidul Uriaşilor. Poftim?! Nici nu vreau să mă gândesc peste ce am putea da mai jos! Ascult restul de indicaţii, îi mulţumesc frumos şi-i comunic lui Hike: întoarcerea, mai avem de mers pe brână. Care brână evident că nu s-a terminat, ci mai continuă o bucată de vreme. Chiar înainte de adevărata Vale Albă, poteca trece pe sub o interesantă arcadă de piatră, lungă ca un tunel şi suspendată deasupra noastră. Apoi, cărarea chiar se sfârşeşte brusc, atât de brusc încât nici nu ajunge în firul văii, ci trebuie să ne scurgem puţin pe fund de pe ultima stâncă. Ceasul este 17 când intrăm efectiv pe Valea Albă şi începem să ne îndoim că vom ajunge pe lumină în Buşteni.

Ne-am grăbi pe coborâre, de fapt Hike chiar prinde ceva viteză, dar eu nu mă simt prea sigură cu grohotişul care o tot ia la vale şi oboseala acumulată ce pune la încercare concentrarea. Totuşi, înaintăm relativ uşor, cu grijă la pietrele instabile. După o săritoare unde abordarea corectă este indicată de nişte săgeţi roşii, ar trebui să dăm de Săritoarea Cârnului, punct emblematic al văii, dar când ajungem cam prin zonă observăm că poteca urmează un vâlcel pe stânga, prevăzut cu mulţi metri pitonaţi de cablu. Ne miră această prezenţă şi nu ne amintim de ea, dar ne gândim că în anii numeroşi ce s-au scurs de când oricare din noi a mai fost pe aici s-a mai schimbat peisajul, poate că nişte stânci s-au desprins şi traseul a trebuit adaptat. Ne dă ceva de furcă descăţărarea prin vâlcel, cu cablu cu tot, mai ales că pitonul cel mai de jos, smuls din stâncă, nu-i deloc motiv de bucurie. Mai coborâm două săritori nu chiar comode, ceea ce ne face să exclamăm: băi, Valea Albă trebuia să fie uşoară! E a doua oară când propun o coborâre aiurea, poate că ar trebui să mă abţin de acum înainte. O potecă evidentă spre dreapta ne readuce în firul principal şi, când privim în sus, vedem Cârnul în toată splendoarea sa surplombată, precum şi clasica potecă ce-l urcă sau coboară fără mari probleme. Noi cum de am ratat-o? Nici măcar nu-mi dau seama unde am luat-o aiurea, dar îmi e clar că prezenţa cablului aceluia ne-a făcut să persistăm în greşeală.

Deja se vede, undeva jos de tot, locul numit La Verdeaţă, zis şi capătul oficial al văii. Deşi perspectiva e clară şi coborârea devine mult mai lejeră, abia acum intrăm în jumătatea inferioară şi mai avem mult de pistonat până acolo. Constat că din peretele stâng s-au rupt blocuri mari de stâncă şi s-au prăbuşit pe fir, iar culoarea gălbuie a tonelor de piatră indică o activitate recentă; îmi aduc aminte că parcă am citit despre incident, precum şi faptul că acesta nu a modificat gradul de dificultate din cunoscutul 1A. O privire mai atentă constată că n-a picat tot ce era de picat, aşa că nu mă simt prea confortabil până nu trecem de zona cu instabilităţi „teritoriale”. Ca un făcut, chiar acum la spartul târgului începe să plouă, mai întâi câţiva picuri, apoi tot mai tare. Nu mai e timp de căscat ochii şi de căutat poteca optimă, îi dăm „pe direct” în jos, ceea ce mă face să mă scurg puţin cam prea în forţă pe una dintre săritori. Apoi, la protecţia surplombei sale, scoatem gecile din rucsac; numai bine, cât ne moşmondim noi, ploaia se opreşte – cu totul, cred ca a durat maxim zece minute. Bodogănesc şi zic mersi simultan în sinea mea, apoi continui coborârea cu mai multă atenţie până La Verdeaţă (1508 m), unde ajungem la ora 19:15. Înserarea umple deja cu un indigo dens Albişoarele de sub cruce, iar noi ne pregătim frontalele, conştienţi că mai avem ceva de mers.

Intrăm în pădure şi luăm viteză pe poteca ce urmează buza văii; cu toate că se lasă întunericul, constat că şi aici, ca şi pe traseul de acces la Refugiul Coştila, cineva a trasat pe copaci benzi galbene orizontale. Ne întâlnim cu drumul ce coboară de la refugiu, apoi cu triunghiul roşu din Plaiul Munticelului şi, cu toată bunăvoinţa de a mări pasul, mai devreme de ora 20:30 nu ajungem la maşină. Ne surprinde faptul că nu suntem singurele frontale care ies din pădure, iar în parcarea Căminului Alpin vedem şi cum arată întârziaţii; mai degrabă auzim, pentru că cei doi zornăie mai ceva ca nişte şerpi cu clopoţei. Nu-i de mirare, oamenii au plecat să facă Fisura Albastră, însă ne dezvăluie că n-au nimerit intrarea şi s-au trezit pe alt traseu unde le-au cam tremurat buclele şi anourile.

Trecem la încălţări mai comode – eu, cel puţin, simt că mi se sfărâmă tălpile – şi pornim spre Bucureşti, bucuroşi că odată ajunşi la drumul naţional din Buşteni traficul pare lejer. Doar pare, pentru că între Sinaia şi Comarnic lucrurile se schimbă drastic şi nu cred că exagerez când spun că urmează un ceas de mers cu viteza melcului fumat, de porniri din rampă şi record de frâne pe minut. Stresant să fii la volan într-un astfel de context. A, cum? N-am apucat să zic? M-am prins de asta pentru că eu am fost la volan! După Comarnic, ne punem cu adevărat în mişcare, iar pe autostrada de la Ploieşti mă bucur că Hike adoarme şi nu-mi vede rânjetul tâmp întipărit pe faţă. Datorat nu atât faptului că azi a cărat coarda degeaba (iar eu, hamul), cât celui că depun în siguranţă ocupanţii maşinii în Bucureşti, iar autoturismul se mai poate folosi.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s