Valea Colţilor – Gălbinele Secundar (Munţii Bucegi)

Un sfârşit de săptămână cu vreme frumoasă, fără strop de ploaie, este cam singurul pansament pentru două variante ratate de concediu prin munţi din afara ţării. Detaliile nu mai contează, doar îmi spun că-i musai să-mi încerc undeva noile semi-ghete cu talpă aproape rigidă, iar Bucegii sau Piatra Craiului par atât de la îndemână… Rămâne până la urmă prima variantă, după ce Hike îmi expune planul unei ture cu „pathoşii” lui. Totuşi, din motive care nu fac obiectul acestei descrieri, singurii participanţi vom fi eu şi el, iar intenţia este să profităm de ambele zile însorite. Aşa că plecăm sâmbătă dimineaţa cu destinaţia un foarte aglomerat Buşteni, unde am avut noroc să fi rezervat deja cazare.

Parcăm la Căminul Alpin (925 m), ne echipăm, încărcăm rucsacii cu fierătanii şi la 9:30 o luăm din loc pe triunghiul roşu ce traversează în urcare Plaiul Munticelului şi Plaiul Coştilei. După un ceas şi ceva ajungem în Poiana Coştilei (1310 m), ne îndreptăm către colţul său nord-vestic şi, cum-necum, dibuim poteca nemarcată care-i dă în sus pe partea inferioară a Vâlcelului Poieniţei, printre stâncile ascunse în pădure. Urcuşul pe scoc este pieptiş, în adâncul codrului – lipsit deci de varietatea unui peisaj, însă din fericire durează mai puţin de jumătate de oră şi ne aflăm în mica înşeuare descrisă de Hornul Pământos. De fapt, aşa cum am constatat şi astă primăvară, sunt două la număr hornurile care permit accesul în Valea Mălinului – unul mare, unul mic. Pe cel mare (numit şi Hornul Mare de la Scară) am urcat după tura istovitoare din mai şi încă am în cap amintirea sa proaspătă: numele îl descrie complet, un tobogan înclinat de pământ bine bătătorit, deloc favorabil coborârilor. Tot atunci, l-am surprins puţin cu privirea şi pe cel mic, iar aspectul lui părea şi mai neprietenos. Acum însă, că tot hotărâm să ne dăm jos prin acesta din urmă, constat că m-am înşelat şi, cu puţină atenţie, Hornul Mic de la Scară nu pune multe probleme; în plus, este scurt şi ne scoate în vale ceva mai sus decât fratele său, adică chiar în punctul în care Valea Colţilor se desprinde din Valea Mălinului.

Este ora 11:30 când pornim efectiv pe Colţilor şi suntem luaţi în primire de la început de blocurile de piatră perfect uscate, numai bune de ţopăit dintr-o parte în alta a văii. Îmi place din capul locului: strâmtă şi ascunsă de soarele puternic, se urcă relativ uşor, stânca se simte într-un fel aparte, majoritatea săritorilor se caţără cu o ofertă frumoasă de prize, iar cele care se surplombează ameninţător au de fapt rute alternative, în general pe dreapta. Sunt încântată şi de noile mele ghete a căror talpă se înfige sănătos în orice cioc lăsat în afară de pereţi. Primul loc dificil pentru mine este o trecere nu foarte înaltă, dar spălată şi fără „mânere” în buza superioară, totul dispus pe stânga în sensul de urcare; are aspectul unui şanţ care se parcurge în şpraiţ, însă când ajung în punctul unde să trec cu ambele picioare pe o latură, nu mai găsesc punct de sprijin şi Hike îmi întinde o mână.

Al doilea pasaj cu probleme e „săritoarea mare”; de pitonul aflat pe dreapta atârnă o bucată lungă de cordelină, însă nu îmi inspiră prea multă încredere, iar abordarea prin stânga nu ne încântă pe niciunul din cauza spălăturii. După o încercare nereuşită cu rucsacul, Hike îl lasă jos şi urcă mult mai uşor prin dreapta, împreună cu un cap de coardă. Odată ajuns sus, trage ambii rucsaci, apoi mă filează pe mine, care mi-am improvizat hamul dintr-o buclă a corzii. Mă opintesc, mă împing, mă trag până la urmă şi de cordelina aia atârnată şi cumva reuşesc să ajung şi eu pe pragul de sus. Din fericire, este singurul moment când trebuie să scoatem şi să strângem coarda pe Valea Colţilor, iar existenţa lui justifică faptul că valea e catalogată 1B.

Restul văii se desfăşoară fără obstacole prea mari, doar efortul urcuşului pe trepte inegale. Foarte simpatică este o săritoare cu cel puţin două abordări – Hike trece ca omul normal, pe deasupra, iar eu mă bag ca o cârtiţă prin gaura de dedesubt; ce bine că am cui să-i pasez rucsacul prin aceeaşi gaură, că altfel ar fi cam greu să mă sui în răsucire spre lumină. În partea superioară dăm de o altă săritoare înaltă, cu o gaură chiar mai mare decât anterioara, însă acolo o iau şi eu frumos pe peretele din dreapta. Mă mănâncă iniţial tălpile, însă cele două modalităţi de a ajunge sub stâncă sunt ude, friabile şi acoperite de muşchi. Ajunşi deasupra, observăm cum patru sau cinci bolovani s-au prins bine unul într-altul şi formează un podeţ arcuit, ca nişte piese de domino suspendate. Deşi n-aş vrea să le stric feng shui-ul, n-am de ales şi calc peste ei, în ultimul urcuş care ne scoate în Strunga Colţilor, care face trecerea între Valea Colţilor şi Valea Gălbinele.

Este ora 14:45 şi merităm din plin o pauză de masă şi odihnă, în timp ce ne veghează Colţul Gălbinelelor (2240 m), asemănător unui solz de balaur lăsat în urmă după ce imensa şopârlă a năpârlit. O mică plimbare în sus, pe versantul drept, ne duce către Colţul Strungii (2160 m) din care se desprinde un turn de piatră, ieşit parcă să înfrunte suliţele soarelui. De acolo admirăm într-o direcţie primele Ace din Muntele Morarului, iar în cealaltă Peretele Gălbinelelor cu Umărul Gălbinelelor şi Hornul Coamei, impresionant prin poziţia sa oblică pe o faţă aproape verticală. Din acest unghi nimic, dar nimic, nu ar sugera cotaţia extrem de mică pe care o are acest traseu alpin.

Cu forţe proaspete, la ora 15:30 coborâm prima parte a hornului care dă în Valea Gălbinele şi, nu ştiu cum, reuşesc să-l conving pe Hike să coborâm pe firul secundar al acesteia. Argumentele sunt că stăm bine cu timpul, el n-a mai fost pe acolo, iar eu cică mi-o amintesc destul de bine; dificultatea este aceeaşi ca pe firul principal, 1B. Adevărul e că abia aştept să dau rapel şi mi-e teamă că n-o să am ocazia pe firul principal (un studiu mai atent mi-ar fi arătat că se rapelează şi acolo măcar într-un loc). Începem noi să-i dăm la vale şi lucrurile nu par foarte roz, cu amestecul de pietricele şi pământ care o ia în jos pe panta abruptă. Pe unde călcăm stânca e aproape zero, noroc cu cele câteva fire de iarbă şi nişte jnepeni care mai ţin la un loc întreaga şandrama. Zău că nu-mi aminteam aşa valea; e drept că eu am prins-o cu zăpadă, dar nu multă, întrucât săritorile erau toate descoperite, iar colţarii nu i-am putut folosi. Hike bombăne pe bună dreptate în timp ce face curat în primul strat de grohotiş, eu îmi dau palme mintale odată cu menţinerea unui echilibru precar. În fine, cu chiu cu vai înaintăm până la un hornuleţ nu foarte înalt, dar al naibii de incomod. Să mă întorc cu faţa la el nicio şansă, aşa că mă crăcănez în încercarea de a coborî pe tentativele de prize. Numai că… la un moment dat nu mai e nicio tentativă, rămân blocată în braţe şi picioare şi mă bucur că măcar mă pot sprijini în rucsac, pentru că nici fundul meu lat nu mai e suficient să umple golul dintre feţele de stâncă. Între timp, Hike stă la un oarecare adăpost de proiectilele care-mi zboară din bocanci, însă îl văd cum începe să plece cu tot cu teren. Ultima soluţie este să vină şi să-mi ţină o priză „artificial-umană” pentru picior, aşa că reuşesc până la urmă să mă descaţăr şi să continui.

Mai jos, lucrurile se mai calmează şi ajungem în sfârşit la prima săritoare serioasă. Găsim pitonul în dreapta şi pare bine înfipt, punem cordelină nouă, trecem coarda şi-i dăm repede rapel – fără rucsaci, fără şocuri. Se vede deja buza următoarei săritori, aşa că târâm coarda după noi şi aflu motivul pentru care Hike s-a arătat reticent la a pune de rapeluri. Povestea implică ultima parte a Secii Caraimanului, un piton sărit intempestiv şi una bucată Creţu cules de pe jos, din fericire nevătămat. Ok, acum pricep; eu mă întreb însă dacă ar trebui să-mi fac mai mari griji din pricina pitoanelor sau a faptului că am constatat de dimineaţă că există, inexplicabil, bucăţi ude pe coarda aia…

A doua săritoare e un deliciu – o succesiune de două surplombe, plus un bolovan încastrat în pereţii inferiori. Pitonul e în stânga şi e plin de bucle din cordelină, respectiv din coardă; bucla din coardă e atât de deteriorată încât decid s-o tai şi s-o bag în traistă. Rapel până jos, că cei cincizeci de metri ai corzii permit; în caz contrar, după prima surplombă există loc de regrupare cu trei pitoane, două de asigurare şi unul cu za pentru rapel. Partea cu adevărat frumoasă este să ajungi pe bolovanul acela şmecher şi să nu te scurgi, cu tot cu coardă, prin gaura creată cu peretele văii; apoi trebuie să schimbi puţin direcţia către stânga, pentru a evita coliziunea cască-bolovan şi a nu rămâne atârnat în surplombă ca o omidă neputincioasă.

Ar mai fi o săritoare mai jos, cu piton înfipt pe stânga, însă constatăm că se coboară uşor şi la liber pe partea opusă. De acum putem strânge coarda, am terminat cu chestiile tehnice şi trebuie să ne concentrăm pe cele de orientare: ieşirea din firul secundar. Lăsăm în dreapta cărarea clară spre Hornul dintre Fire – prima cale de legătură cu firul principal în care vrem să ajungem, însă nu are sens s-o luăm acum pe acolo, întrucât am urca din nou destul de mult. Mai jos reluăm puţin faza cu pietricele instabile, însă parcă nu la fel de grav şi, la scurt timp după ce constatăm că rugina asigurărilor din traseul „Nu mă uita” (stânga, 3B) spune că lumea l-ar cam fi uitat, vedem clar principala Vale Gălbinele. Traversăm către dreapta, coborâm un povârniş scurt şi iată-ne în punctul de confluenţă, chiar în locul de acces în vale – aşa cum arată brâna de pe malul de vizavi, Crucea lui Ion Barbu (dărâmată acum) şi pasajul cu lanţ de sub stânca din pădure.

Este de fapt intrarea în Gălbinele pe care n-am nimerit în primăvară şi în continuare vom fi atenţi la varianta „oficială”. În timp ce traversăm şi firul principal, privim în jos, încercând să identificăm pe unde am intrat atunci. Nu vedem exact, dar ne minunăm de unde au apărut râpele abrupte din avalul văii. Nu le-am fi bănuit acolo, dovadă a diferenţei enorme în parcurgerea văilor vara şi iarna. Ce-i drept, dacă le-am fi văzut atunci ne-ar fi fost clar că am greşit intrarea. Acum urmăm poteca pe lângă lanţ, urcăm puţin pe malul de pământ şi în curând ni se deschide în dreapta Valea Coştilei. Coborâm către ea pe lângă Crucea lui Nicolae Maxim şi la ora 18:30 poposim lângă Refugiul Coştila (925 m). Mâncăm ceva, ne odihnim şi o luăm din nou din loc pe poteca binecunoscută, ce ţine o vreme nivelul pe sub Peretele Vulturilor, apoi coboară susţinut spre Adăpătoarea Urşilor.

Constat cu mirare că pe copaci a apărut în ultimele trei luni un soi de marcaj, o banda galbenă orizontală fără fundal, despre care este evident că vrea să ghideze paşii. Sunt surprinsă de acest fapt, o dată pentru că mulţi din comunitatea de amatori de abrupt nu-s de acord cu indicarea intrării în astfel de trasee şi o dată pentru că cei care trebuie să ajungă la refugiu cam ştiu deja cum şi n-au nevoie de marcaje. Îi dăm cu spor la vale, întâlnim buza Văii Albe, apoi marcajul triunghi roşu pe care am plecat de dimineaţă. Continuăm deci pe Plaiul Munticelului şi ne bucurăm când dăm de punctul La Troiţă, întrucât resimţim ceva oboseală. Ajungem la maşină la ora 20, schimbăm încălţările şi ne îndreptăm către Casa Frida, unde suntem cazaţi.

Duminică ar trebui să urcăm pe Creasta Balaurului, dar constat încă o dată că socoteala de acasă nu se potriveşte întotdeauna cu cea din târg, pentru că, nu ştiu din ce motiv, cina nu-mi prieşte deloc şi mă trezesc noaptea cu un rău cumplit. Dimineaţa mă prinde mai mult cârpă decât om, dar am impresia după un mic dejun uşor că îmi mai revin; totuşi, prima pantă mai avântată după ce pornim de la Gura Diham şi nenumăratele pauze în tufiş îmi spun că nu este o zi bună pentru munte, mai ales că ar urma să urcăm considerabil şi aproape numai prin soare. Cu părere de rău, îl rog pe Hike să punem capăt turei şi să ne întoarcem la Bucureşti. Nu e ca şi cum ar avea de ales din prea multe variante, aşa că iată cum dăm cu piciorul unei superbe zile în Bucegi. Asta e, Balaurul rămâne pe altă dată.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s