Rock the City (Piaţa Constituţiei, Bucureşti)

Anul acesta, la Rock the City, aplic vorba poetului – cu un ochi râd, cu unul plâng. N-are cum să nu mă bucure revenirea celor de la Iron Maiden în Bucureşti, chiar dacă i-am văzut în urmă cu o lună prestând aproximativ acelaşi concert; este genul de trupă la care mi-aş face abonament lunar dacă s-ar putea. Pe de altă parte, prima zi de festival nu mă încântă cu nimic; recunosc faptul că Muse este ditamai numele în scena muzicală, dar pentru mine nu este vreo mare plăcere să ascult această trupă şi nici nu-mi fac vreo iluzie despre prestaţia sa în concert. Peste toate cele, vine o caniculă din aia de n-ai vrea să ieşi din casă nici în ruptul capului.

Şi totuşi, vineri după-amiază declar zi scurtă la muncă şi mă înfiinţez în Piaţa Constituţiei, „regulamentar”, la ora stabilită în program. Nu mă mir foarte tare că porţile nu s-au deschis încă, întrucât auzeam că încă se mai făceau probe de sunet pe când veneam dinspre Unirii. Totuşi, datorită acreditării foto reuşesc să intru înaintea publicului, numai bine pentru a-mi pregăti cele necesare şi a stabili care-s cele mai bune puncte de fotografiat cât timp soarele încă bate cu putere.

Când ajung însă în sectorul „Diamond”, văd pe scenă prima trupă de deschidere, Eyedrops; dacă iniţial am impresia că încă mai verifică sunetul, îmi dau seama repede că bieţii omeni chiar şi-au început concertul. Asta în condiţiile în care accesul publicului nu este încă permis şi, până la a treia piesă când dau năvală primii spectatori, singurii care îi ascultă pe tinerii bucureşteni sunt membrii echipei tehnice şi vreo doi-trei rătăciţi ca mine. Urât, foarte urât… Dincolo de acest fapt, nu reţin mare lucru despre Eyedrops, o trupă indie ce reuşeşte performanţa de a cânta fix zero cu trei chitare. Dacă e s-o judecăm la rece, nici Maiden n-are neapărată nevoie de trei astfel de instrumente, aşa că mă întreb unde o fi muzica aia atât de complexă în cazul Eyedrops.

Un alt nume perfect necunoscut pentru mine este Birth of Joy şi îmi dau seama în curând că olandezii nu prea se încadrează în tiparul zilei şi asta mă bucură. Cei trei propun un rock psihedelic înţesat de blues, în care lipsa basului este compensată pe deplin de sunetele fluide, hipnotice, ale orgii Hammond. Chiar îmi place trioul şi, dacă n-ar fi atât de cald, m-aş bâţâi ceva mai mult pe această muzică venită de pe la finalul anilor 1960 – rock n’ roll cu mult distors, voce excelent dublată şi linii melodice fluide până la dizolvare.

Este evident de la primele acorduri de ce FiRMA este una dintre cele mai apreciate trupe româneşti de rock alternativ. Nu este un gen care să-mi placă, însă remarc uşor profesionalismul cvartetului, energia şi omogenitatea muzicii, cu mare priză la un public ce reprezintă astăzi nişa ideală. Sunt ok băieţii – îmi zic în timp ce caut un loc la umbră unde să-mi trag sufletul şi să sorb un pahar de apă. Îl savurez încet, aşa cum e cazul când costă nici mai mult nici mai puţin de opt lei jumătate de litru; asta într-o zi de caniculă – să tot faci afaceri aşa.

Începutul serii surprinde pregătirile pentru capul de afiş al zilei de vineri, Muse. Britanicii au succes major între iubitorii de rock alternativ de pretutindeni, aşa că nu este de mirare că Piaţa Constituţiei este plină, deşi biletele – pe zile sau pentru tot festivalul – n-au fost deloc ieftine, în condiţiile în care trupele mari sunt numai două. Iar publicul de astăzi, deşi cuprinde şi rockeri pe care-i văd cam la toate evenimentele muzicale, îmi este mai degrabă necunoscut şi extrem de pestriţ. Când în sfârşit Muse intră pe scenă – Matt Bellamy (voce şi chitară), Chris Wolstenholme (bas şi backing vocals), Dominic Howard (tobe) şi un mânuitor de clape/sample-uri trecut în umbră – ciulesc bine urechile, deschid larg ochii şi încerc să înţeleg de unde vine acest succes, ce are de spus trupa. Declar cu mâna pe inimă că tot încerc acest lucru vreo jumătate de concert, apoi renunţ: deşi aşteptările mele nu erau deloc înalte, Muse reuşeşte să mă plictisească teribil, parcă aş asculta aceleaşi două-trei piese iar şi iar – un amestec de rock cu câteva tuşe progresive şi multe pasaje electronice care virează până la house. Şi dacă n-aş avea nimic de reproşat abilităţilor tehnice ale artiştilor, nici nu este genul de concert care să mă dea pe spate datorită prestaţiei scenice, datorită show-ului live în sine. Mi s-a întâmplat, nu o dată, ca trupe a căror muzică nu-mi place în mod deosebit să-mi livreze spectacole memorabile (Rammstein şi Twisted Sister îmi vin repede în minte). Ei bine, Muse nu se numără între ele.

După acest – numesc eu – preambul, ziua de sâmbătă promite să-şi merite aşteptarea. Canicula este puţin îmblânzită de ora ceva mai târzie la care începe programul, iar lumina dinspre amurg conturează parcă altfel scena. Acolo unde tocmai urcă The Raven Age, trupă britanică înfiinţată de chitariştii Dan Wrigth şi George Harris – da, da, fiul lui Steve Harris. Alături de ei, solistul Michael Burrough, basistul Matt Cox şi toboşarul Jai Patel propun o muzică melodioasă şi agresivă, străbătută de mult groove – cam ceea ce se numeşte astăzi „modern metal” şi a prins atât de bine mai ales la trupele de peste ocean. Nu-i deloc rău ca tatăl chitaristului să fie şeful unei dintre cele mai mari trupe de heavy metal şi să poţi astfel porni în turneu ca opening-act; însă The Raven Age, chiar dacă nu vine cu nimic nou şi nemaiauzit, se descurcă onorabil şi reuşeşte să deschidă apetitul celor prezenţi pentru mult head banging.

Şi iată că a venit vremea pentru atracţia festivalului – în ceea ce mă priveşte pe mine şi pe probabil măcar jumătate din cei optsprezece mii de oameni, între care o mulţime de bulgari, greci, turci, sârbi şi tot felul de expaţi adunaţi la  un loc de Iron Maiden. După deja cunoscutul intro marca UFO, Doctor Doctor, fundalul scenei se umple de aburul ieşit dintr-un vas gigantic, iar prin acest abur se întrezăreşte figura lui Bruce Dickinson. Odată cu o explozie pirotehnică, apar pe rând Nicko McBrain, Steve Harris, Adrian Smith, Dave Murray şi Janick Gers, iar If Eternity Should Fail dă startul concertului. Aşa cum am mai zis, este a doua oară când văd fix acelaşi show în ultima lună şi ceva, deci ştiu că mă voi bucura din nou de calupul de piese noi ce se va desfăşura treptat – Speed of Light, Tears of a Clown, The Red and the Black, Death or Glory şi The Book of Souls, foarte bună imagine a unui album excelent, iar faptul că publicul cunoaşte deja versurile demonstrează că discul a prins de minune. De asemenea, ştiu că restul setlist-ului merge departe în trecut, pe teritoriul „oldie & goldie”, inclusiv câte ceva cu care fanii nu sunt prea obişnuiţi în concerte: Children of the Damned şi Blood Brothers; în rest, obişnuitele The Trooper, Powerslave, Hallowed Be Thy Name, Fear of the Dark, The Number of the Beast şi Wasted Years.

Oamenii sunt într-o mare vervă pe scenă, indiferent dacă schimbă rol după rol aşa cum face Dickinson, sau dacă doar îşi varsă energia asupra instrumentului; ce-i drept, pe McBrain doar îl aud, pentru că altfel e complet ascuns în spatele unui paravan enorm de tobe. Este extrem de tonic să asişti la un concert Iron Maiden tocmai datorită faptului că cele trei chitare şi basul îşi schimbă permanent locul, formează duete, triouri şi cvartete într-o continuă dinamică, în timp ce solistul vocal acoperă toate colţurile şi nivelurile scenei, schimbă recuzită şi se contopeşte cu piesele. Din păcate însă, astăzi tocmai Dickinson este dezavantajat de un sunet defectuos pe voce; întâi am impresia că nu s-a încălzit suficient, dar mai târziu îmi dau seama că undeva este o problemă tehnică – marele neajuns al serii. În rest, audienţa are parte de o interacţiune maximă cu solistul: glume legate de faptul că oamenii în vârstă ar trebui să fie numiţi „legacy” pentru a nu leza corectitudinea politică, comemorarea lui Robin Williams, constatarea că ceea ce avem pe fundal – Casa Poporului – este o clădire „fuckin’” urâtă (în sfârşit cineva care spune asta la microfon!), prezentarea civilizaţiei mayaşe ca inspiraţie a ultimului album, întrebarea cum de nu poate lumea întreagă să trăiască în pace dacă reuşeşte asta publicul atât de divers al unui concert heavy metal. Acestora li se adaugă steagul britanic, lupta cu Eddie căruia reuşeşte să-i smulgă inima, ştreangul, măştile şi maimuţa de pluş; plus o neobosită alergătură. Dacă adaug la toate acestea ceea ce a spus cândva Harris, cum că ideea unui concert Iron Maiden nu înseamnă doar ca trupa să poată cânta, ci să facă faţă întregului show, îmi dau seama cât de mult îmi vor lipsi britanicii. Şi atunci are sens să văd fiecare concert care-mi iese în cale, indiferent de timpul scurs de la ultimul.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Concerte and tagged , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s