Graspop Metal Meeting: Atmosfera

Aşa cum spuneam, o parte importantă a marilor festivaluri – aproape la fel de importantă ca muzica în sine – este atmosfera care se ţese asupra concertelor, spaţiului dintre ele, corturilor din camping, aşezărilor care găzduiesc evenimentul şi oamenilor care participă, într-un fel sau altul, la scena mult mai largă decât cea pe care se perindă trupele. Partea bună din momentul în care planific călătoria la Graspop Metal Meeting (sau ’Hraspop, cum pronunţă localnicii flamanzi) este că, de bine de rău, am mai scos nasul pe la astfel de desfăşurări de forţe metalice şi ştiu că n-au nicio treabă cu ceea ce întâlnim în România. Fără să spun că ce-i pe la noi e nasol – ar fi şi fals, dacă ţinem cont de festivaluri cu tradiţie, care au început să devină cunoscute la nivel european tocmai datorită unor ediţii extrem de reuşite, însă scara la care se desfăşoară anumite evenimente de gen în ţări precum Germania, Franţa sau – urmează să aflu – Belgia este din cu totul alt film. Chiar şi în condiţiile în care lucrurile sunt puţin încordate: chiar în preziua plecării noastre, serviciile belgiene şi franceze avertizează că un grup nou de terorişti a sosit în Europa, s-a împărţit între cele două ţări şi sunt vizate locurile aglomerate din capitale şi provincie – metrouri, gări, aeroporturi, stadioane, centre comerciale, cluburi, festivaluri – deci, pe scurt, tot şi orice.

Am fost pusă de relativ curând în temă că iarna în Belgia e cald şi plouă, iar vara în Belgia e cald şi… plouă. Iar dacă mai pun la socoteală faptul că Dessel se află în apropierea deschiderii spre Marea Nordului, decizia pentru două piese din bagaj este de nestrămutat: pelerina şi cizmele de cauciuc, transformate în cele mai rock accesorii. Chiar dacă prognoza n-ar fi atât de urâtă pe cât apare pe diverse site-uri, ecuaţia „precipitaţiile din ultimele săptămâni plus câmp plus zeci de mii de oameni care bat sub picioare terenul de câteva ori pe zi” nu poate fi egală decât cu noroi. Mult noroi. Mama noroiului. Şi încă n-am nici cea mai vagă idee…

Unul din lucrurile avantajoase financiar când vine vorba de Belgia este oferta largă de zboruri până la Bruxelles (Tarom, Wizzair, Blueair, Ryanair), combinată cu o reţea excelentă de căi ferate într-o ţară micuţă; mai mult, organizatorii festivalului au plusat cu biletul de tren „Graspop” la preţul de 10 euro între orice gară belgiană şi cea din Mol (cea mai apropiată localitate feroviară), dus-întors. În Mol este şi principalul loc de alimentare cu mâncare şi băutură pentru camping, precum şi una din staţiile de autobuz special amenajate pentru festival, cu plecări cam la fiecare 10 minute. Alte astfel de staţii, eventual cu linii de autobuz diferite, se află şi în Dessel, în complexul celor care aleg luxul pe nume SunParks şi la tabăra MetalTown. Cum cu cele trei noi nu prea avem treabă, odată sosiţi în Mol bem binevenita cafea la o cochetă cârciumioară de familie, ne încărcăm cu provizii şi urcăm într-unul din autobuzele cu destinaţia locului de festival. În timpul scurtei călătorii, norii adeveresc prognoza pe care o tot gâdilăm de câteva zile şi se rup într-un mare fel. Ceea ce nu-i deloc încântător nici pentru cei care nu au nimic de făcut decât să caute un loc de cort, cu atât mai puţin pentru deţinătorii acreditărilor de presă, care trebuie să ajungă la centrul destinat ridicării brăţărilor speciale – aflat la numai doi kilometri distanţă, de parcurs cu rucsacii în spate. Din fericire, avem prieteni cărora le putem lăsa cortul astfel încât să campăm împreună.

Odată ce ai brăţara pe mână, accesul este destul de facil. La intrare sunt practic trei mari împărţeli: fast-lane (probabil pentru cei care vor să ajungă direct în zona de festival – complet liber), ticket-exchange (unde codul de bare al biletului este transferat pe chip-ul RFID prins pe brăţara spectatorului – aici e marele buluc) şi entrance (intrarea în camping, permisă numai celor care au deja brăţara – un pic de aglomeraţie, dar lucrurile merg repede). Noi ne strecurăm spre rândul din urmă şi trecem prin filtre, cu o sumară verificare a bagajelor din care trebuie să lipsească recipientele din sticlă şi bricegele. Rucsacii noştri de peste şaptezeci de litri par nişte ghiozdane de şcoală pe lângă arsenalul grupurilor ce trec pe lângă noi cu ditamai căruţurile, troller-ele şi valizele, în care cară adevărate unităţi mobile de campare – corturi enorme, foişoare, mobilă de camping, veselă pentru gătit, „tone” de mâncare şi băutură. E clar că oamenii au venit cu maşini, nu cu avion, şi cum şoselele din zonă sunt închise iar cele mai apropiate parcări sunt la câţiva kilometri, e clar de ce e nevoie de dispozitivele pe roţi; în plan, ar fi fost nişte parcări mai apropiate, dar cum s-au transformat iremediabil în mlaştini nu pot fi utilizate. Mult mai aproape sunt parcările de biciclete pentru cei ce vin din apropiere. Între timp continuă să plouă şi să scadă temperatura, încât o anumită condiţie din regulament devine hilară: sunt permise buteliile mici de primus, dar acestea vor fi interzise în caz de „temperaturi extreme”.

Însă, pe măsură ce înaintăm prin „drumurile” dintre sectoarele de cort, ceea ce iniţial părea a fi o colecţie de bălţi peticită cu scoarţă de pin se transformă într-o mlaştină tot mai adâncă – locul de veci al multor roţi de căruţ, adidaşi nefericiţi, tălpi de bocanc şi provizii abandonate. Vorba unui britanic ce priveşte baxul de băutură risipit în tranşee: mi se rupe sufletul. În acest mic haos, deşi picioarele se afundă şi cu greu ies la suprafaţă, cizmele rezistă! Cum joi e pre-ziua festivalului, sectoarele pentru campare se deschid rând pe rând, abia după ce se umplu cele deja ocupate; astfel se face că noi găsim loc pentru toate corturile abia în îndepărtatul sector H, de unde vom face cam un sfert de oră până la intrarea în festival. Din acest punct de vedere, cei mai avantajaţi sunt oamenii care au dat un ban în plus pentru corturile închiriate de organizatori, pe care le găsesc deja montate în parcela cea mai apropiată de intrare. Totuşi, spre deosebire de diverşi colegi din alte sectoare, la noi terenul este încă solid, parcă puţin înălţat şi nu transformat în orezărie. După ce campăm, avem ocazia de a testa şi toaletele şi trebuie să recunosc faptul că organizatorii au făcut o treabă excelentă prin cele câteva corturi enorme cu vreo cincizeci de cabine fiecare, curăţate şi alimentate cu hârtie igienică permanent; tot aici sunt şi duşurile, utilizabile contra cost (jetoane), dar şi bazinele exterioare pentru spălat unde curge apă potabilă. Faza asta cu apă potabilă, disponibilă şi în zona cu concerte, mi se pare extraordinară: nu ar trebui să plăteşti pentru ceva vital atunci când petreci ore în şir afară pe timp de vară!

Un lucru fain mi se pare că cei veniţi mai devreme au parte de o mini-zi de festival în plus – iar Primal Fear, Dirkschneider şi trupa-surpriză pe nume Trivium nu sunt un bonus oarecare. Restul de trupe le primim conform programului, începând cu ziua de vineri, după o noapte luminată de reflectoare, însă mult mai liniştită decât cu ce suntem obişnuiţi de la alt festival de gen. Tot vineri reuşesc să arunc o privire mai iscoditoare la zona de intrare în festivalul propriu-zis, cea flancată de un metal-maket ofertant în CD-uri, viniluri, patch-uri, tricouri sau geci, manopere de tatuaj şi piercing; însă cele mai căutate produse de aici sunt pelerinele de ploaie şi cizmele de cauciuc la suprapreţ – doar că tocmai devin nepreţuite. Tot aici se află şi cutii valorice, de închiriat pe una sau mai multe zile, unde să laşi obiectele de valoare.

Intrarea în sine constă în culoare delimitate prin gard şi împărţite în câteva secţiuni (fără niciun fel de bagaj, cu bagaj mic, scaune cu rotile şi artişti/VIP), la capătul cărora detectoarele de metal şi turnicheţii montaţi permit accesul după scanarea plasticului de pe brăţară. Deşi la o primă vedere poate părea cu risc de aglomerare, cozile se mişcă extrem de repede şi ajung imediat în mijlocul principalului câmp de luptă – un enorm areal unde se desfăşoară cele două scena mari (Mainstage 1 şi Mainstage 2), corturile Marquee, Metal Dome, Jupiler Stage şi Classic Rock Café, plus o grămadă de acareturi mai mult sau mai puţin binevenite. De exemplu, eu aş sări fără nicio problemă peste elementele specifice bâlciurilor de târg provincial – maşinuţe, împuşcat răţuşte, roata mare sau locul de wrestling. Pe de altă parte, e bine să ai unde să-ţi încarci telefonul mobil (gratis, pe baza unei garanţii), să faci rost gratis de dopuri de urechi, să-ţi cumperi de mâncare şi băutură fără coadă (ce-i drept, scump şi numai pe bază de jeton), să ai nişte bude suficiente şi decente, să poţi cumpăra jetoane direct cu cardul sau să ai un bancomat de unde să scoţi bani. Iar când joacă fotbal „naţionala” Belgiei, ecranul mare amplasat strategic strânge oameni cât pentru încă un concert, în ciuda ploii şi mocirlei. Şi că tot vorbim de mocirla care cucereşte definitiv iarba atât de verde vineri, este de apreciat efortul organizatorilor de a minimiza pe cât posibil şi în mod continuu disconfortul spectatorilor prin împrăştierea cu scoarţă de pin la intervale regulate şi montarea unor dale de plastic în cele mai crunte locuri de la scenele principale. Cu natura însă nu te pui, mai ales când plouă mărunt-mărunt şi toacă nervii…

Un alt lucru cu adevărat mişto pe care l-am mai văzut şi în alte părţi este zona presei. Aici ne refugiem când vrem să intrăm pe internet, să cumpărăm rapid jetoane sau băutură, să vedem secvenţe de fotbal la adăpost de ploaie, să folosim toaleta „lux” şi, de ce nu, să tragem câte un pui de somn pe canapea când efectiv cedăm. Cutiile valorice sunt aici gratuite pe baza unei garanţii, însă nu ţinem să ne abonăm şi, oricum, se epuizează repede. Există şi avantaje când cari de gât aparatul foto (plus un scaun pliant pentru mirifica mea înălţime) sau notezi cât mai în amănunt detaliile atâtor concerte pentru a le pune ulterior într-un articol. Însă tot legat de presă vine şi nemulţumirea mea, aceea că ni s-a comunicat că site-urile străine primesc pentru fotografi doar field-pass (adică permisiunea de a trage doar din şi spre public, fără apropiere de scene), ceea ce e în mod clar fals; preferam afirmaţia onestă că doar granzii au acreditări foto complete şi, asta e, trebuie să mai creştem.

Alt aspect îmbucurător pentru cei cu tradiţie în organizarea marilor festivaluri este cu ce ai şi cu ce nu ai voie în incintă. Lucrurile nepermise sunt, în principiu, de bun simţ: arme, surse de foc cu excepţia brichetelor, mâncare şi băutură (dar, repet, apa de la robinetele zonelor sanitare e potabilă), animale de companie (cu excepţia câinilor însoţitori), droguri, produse destinate comercializării, etc. În schimb nu este nicio problemă cu atât de blamatele umbrele, scaunele pliabile mai mici de o anumită dimensiune, steaguri şi bannere, mingi de plajă sau fotbal. Şi alt lucru interzis vehement – spre ciuda multora, dar oarecum de înţeles: crowd surfing. Altfel, atmosfera este extrem de relaxată şi, sinceră să fiu, oamenii de ordine sunt perfect invizibili în afara celor de la intrare şi de la spaţiul de presă.

Dacă sosirea noastră la festival a însemnat intrarea într-o mare de corturi şi noroi, grupate într-o imagine extrem de animată şi poate covârşitoare, finalul este de-a dreptul apoteotic. Un fel de armaghedon al campingului. Luni de dimineaţă, când ultimele artificii se vor fi stins şi ultimul strop de vin prost, la pungă (nu-i voie cu sticle, vă amintiţi?), se va fi vărsat pe gâtlej, zona de campare arată ca după războiul care va pune capăt tuturor războaielor. În viaţa mea n-am văzut aşa dezastru în ceea ce priveşte lucrurile abandonate: corturi întregi (nu doar cele devastate, ci unele aproape noi), mese şi scaune (renunţ şi eu la al meu, mult prea plin de mizerie), pelerine sfâşiate sau năclăite, încălţări ce şi-au dat duhul, baxuri de băutură (ne abonăm şi noi la unul de bere) – toate zac în bălţi întinse şi mlaştini cleioase, tribut pentru trei-patru zile de petrecut „cu golanii”. În plus, activitatea de strâns cortul este înmiresmată de parfumul de urină venit dinspre garduri, acolo unde corturile deja au dispărut şi dincotro adie vântul. Superb moment, în care-mi amintesc de ceea ce-mi spunea un amic ce nu se află la prima experienţă Graspop: aici oamenii sunt mai civilizaţi, nu-şi fac nevoile peste tot ca la francezi. Aiurea, trebuia să fie lângă mine la Iron Maiden când, în mijlocul mulţimii aglomerate, un tip aflat puţin mai încolo a considerat că-i prea complicat să găsească buda şi a rezolvat problema pe loc.

Acum, mai în glumă, mai în serios, ediţia din 2016 a Graspop Metal Meeting a fost o reuşită nu doar din punct de vedere muzical, iar organizarea a reuşit să scoată tot ce-i mai bun dintr-o vreme de rahat. Şi, fie vorba-ntre noi, deşi ne-am fi putut lipsi cu totul de mocirlă, a avut şi ea farmecul ei. După cum ne zicea ospătăriţa simpaticei taverne din Mol, cu toţii am trecut prin noroaiele din festivaluri. Ei bine, noi nu trecuserăm – problemă rezolvată! Între timp, aflu că în Marea Britanie a avut loc în aceeaşi perioadă festivalul de la Glastonbury, cu un cu totul alt public ţintă. Să zicem că unul mai ferchezuit, mai cu pretenţii decât rockerii cei nespălaţi. Iar dacă acolo concluzia este „muddy disgrace”, aici îi zicem „mud-fest”, mai urlăm un Sla-yerrrr şi mai cântăm ceva despre cum „we’re not gonna take it”.

Şi pentru că am impresia că m-am lungit cam mult, încerc să sintetizez acum, inginereşte, ce-a fost bine şi ce-a fost rău la acest festival.

Bile negre:

  • Centrul de presă, de unde am ridicat acreditarea, a fost amplasat în centrul sportiv din Dessel, la o distanţă considerabilă faţă de unde am coborât din autobuz. Nu înţeleg de ce nu l-au pus într-o baracă în zona de festival, cu atât mai mult cu cât – în mod corect – nici nu puteam merge la centru după ce am fi ridicat cortul în camping şi lăsat acolo bagajul.
  • Nu mi-a plăcut nici faptul că ni s-a răspuns foarte târziu la cererile de acreditare (mi-ar fi păsat mai puţin de asta dacă nu trebuia să cumpăr bilet de avion) şi nici motivul invocat când mi s-a acordat pe partea foto doar field-pass; prefer onestitatea, nu minciunile diplomatice.
  • Corturile Marquee şi Metal Dome, deşi cu intrarea cât o latură întreagă, n-au avut ieşiri de siguranţă pe laterale, iar dacă au avut acestea n-au fost semnalizate în niciun fel.
  • Mi-ar fi plăcut ca sectoarele de camping să se deschidă ori toate odată, ori în altă ordine; nu-i chiar drept ca cineva care a ajuns mult mai târziu să ocupe un loc mai bun de cort decât tine doar pentru că tocmai a prins o parcelă proaspăt deschisă.
  • Aspectul parcă ar fi fost mai atractiv fără elementele de iarmaroc.
  • Nu cred că sunt singura de părere că trei jetoane şi jumătate costă cam mult 10 euro, în condiţiile în care un draft de Jupiler e un jeton, iar un pahar mic de vin două. În plus, Jupiler e o bere atât de proastă încât te întrebi cum de au voie să producă aşa ceva într-o ţară celebră pentru berile sale.

Bile albe:

  • De la sine înţeles, prima bucurie a fost lista de trupe, altfel nu ne mai băteam capul.
  • A doua parte faină este mulţimea pestriţă care s-a adunat la concerte şi la corturi: naţionalităţi, vârste, înfăţişări, obiceiuri atât de diferite – un babilon cu muzica drept limbaj comun
  • Facilităţile din camping au fost la înălţime, în special reţeaua de „drumuri” (fie ea şi înnămolită, dar pavată des cu scoarţă), toaletele, apa potabilă şi corturile de închiriat.
  • Cu excepţia modului de ambalare, n-au fost restricţii în privinţa mâncării şi băuturii introduse în camping, iar pe cele referitoare la cantităţile de alcool nu le-am văzut puse în aplicare.
  • O repet, apa potabilă disponibilă în zona concertelor este un mare plus.
  • Mi se pare extraordinară integrarea unor astfel de evenimente (un ochi pe site-ul căilor ferate belgiene arată că Graspop nu-i singurul) în infrastructura naţională de transport, ceea ce arată conştientizarea impactului economic benefic pe care turiştii de festival îl au asupra comunităţii.
  • Pun repede de o listă cu multe elemente de apreciat: autobuzele de legătură cu Mol şi restul de centre de cazare, parcările de maşini şi biciclete, spaţiile de încărcat telefoane, cutiile valorice, stocul de pelerine şi cizme de cauciuc, piaţa metal, zona de presă cu WiFi gratis, ecranul pentru microbişti, dopurile de urechi, eficientizarea accesului.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Concerte and tagged , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s