Graspop Metal Meeting: Muzica

În perioada Rusaliilor, au loc în Europa două mari evenimente muzicale – festivalurile rock şi metal Graspop lângă Dessel, respectiv Hellfest la Clisson. Întrucât la cel din urmă am ajuns în două ocazii, de data aceasta am optat pentru belgianul Graspop Metal Meeting, pregătită să mă las surprinsă de acest festival ajuns la a douăzeci şi una ediţie. Decizia a fost luată încă din Decembrie, după anunţarea primului cap de afiş. Pe atunci, scriam următoarele:

O „scanare” rapidă a festivalurilor europene de la anul îmi indică ceva extrem de ofertant, aşa că eu şi Paul Slayer avem de gând să dăm curs tentaţiei: Graspop 2016. De când „moda” asta a festivalurilor din afară s-a încetăţenit pe la noi şi, mai ales, a devenit relativ accesibilă, am încercat să luăm, pe cât posibil, pulsul marilor întruniri ale iubitorilor de metal din Europa. Împreună sau separat, am ajuns la Earthshaker (RIP), Kavarna, Gods of Metal şi Hellfest (devenit marea noastră dragoste), numai bine pentru a le compara cu festivalurile care au început să prindă tradiţie în România – ArtMania, B’estfest, Dark Bombastic Evening, Maximum Rock Festival, Metalhead Meeting, Rockstadt Extreme Fest. Da, ne-ar plăcea să colindăm în lung şi-n lat Europa (sau, de ce nu, şi alte meridiane), din festival în festival, dar cum resursele numite timp şi bani sunt limitate, că trebuie să fim selectivi; în plus, se observă uşor cât de mult a crescut numărul evenimentelor rock/metal şi la noi, inclusiv în materie de festivaluri, aşa că am decis că o escapadă pe an este suficientă.

Pentru anul viitor am hotărât să încercăm ceva nou, dar „greu”, desfăşurat în micuţa Belgie: Graspop Metal Meeting. Ce ne-a convins? Păi să începem cu afişul: Black Sabbath (în turneu de adio) şi Iron Maiden în prima linie, urmaţi îndeaproape în preferinţele noastre de King Diamond, Megadeth, Moonspell, Arcturus, Satyricon, Testament, Trivium, Shining, Overkill, Obituary, Down, Amon Amarth, Dark Funeral, Sixx:A.M. şi Twisted Sister (de asemenea, în ultimul turneu). Acum – de ce Graspop şi nu altul? Pe lângă faptul că întrebarea asta se poate pune legat de orice alt festival, am luat în calcul accesul uşor cu avionul la Bruxelles (zbor de linie sau low cost) şi apoi tren pe distanţă scurtă, precum şi faptul că avem atât aici cât şi în Belgia prieteni interesaţi de eveniment. În plus, este genul de festival mare dar totuşi „cuminte”, fără o sută de scene între care să ameţeşti alergând – o experienţă unică, dar uneori înnebunitoare. Şi ultimul argument, absolut subiectiv: repet, ceva nou. Deci pun întrebarea invers: de ce altul şi nu Graspop? Aşa că, în a doua jumătate a lui iunie, dacă suntem sănătoşi şi în putere, ne vom prezenta cu rucsac, cort şi mult chef de rock la Dessel, orăşelul unde se vor concentra o bună parte a forţelor „metalice” internaţionale.

Ce-i drept, decizia nu s-a luat uşor, pentru că în fix aceeaşi perioadă – 17-19 iunie – are loc, cu numele mari de pe afiş identice sau echivalente, şi Hellfest, de care deja am scris că suntem îndrăgostiţi.

Iată-ne deci ajunşi la Dessel, cu acreditări, cort şi mult chef de rock. Plus o listă cu ore, trupe şi scene, deloc uşor de gestionat atunci când vrei să te afli simultan la Mainstage 1 sau Mainstage 2, în cortul Marquee sau în cortul Metal Dome. Cu aşa îngrămădeală, am decis să-mi descriu experienţa în două articole, primul strict despre muzică, al doilea despre tot restul – adică atmosfera care face ca un festival să fie cu adevărat memorabil. Acum, deci, muzica celor trei zile.

Vineri

Când nişte muzicieni foarte cunoscuţi în trupele lor de bază pun la cale un super-grup, rezultatul deseori dezamăgeşte fie din cauza unor aşteptări imense ale publicului, fie pentru că vedetele nu intră mereu în consonanţă. Mike Portnoy, Billi Sheehan şi Richie Kotzen formează de relativ puţin timp trioul numit The Winery Dogs şi, trebuie să recunosc, prestaţia „câinilor din vie” este surprinzătoare pentru cineva care iniţial nici nu-şi plănuise să-i vadă. O binevenită infuzie de rock clasic, blues şi elemente progressive la început de festival demonstrează că există şi experimente reuşite în rândul super-grupurilor.

Sixx:A.M. reprezintă de ceva timp proiectul personal al lui Nikki Sixx care aici face o treabă mult mai interesantă decât în defuncta Mötley Crüe. Curiozitatea care mă mână spre scenă este alimentată în primul rând de recent lansatul Prayers for the Dammned, un album ce merită întreaga atenţie a amatorilor de heavy metal cu o nuanţă foarte întunecată. Din păcate, prestaţia în concert lasă de dorit şi aici e de vină atuul din studiou al trupei –James Michael; cu experienţă de producător şi posesorul unor calităţi muzicale native excelente, solistul are probleme în a şi le transpune în scenă. În plus, nici sunetul nu este la nivelul altor desfăşurări live, aşa că Sixx:A.M. ratează ocazia de a câştiga noi fani, deşi piese precum When We Were Gods, Prayers for the Damned sau This Is Gonna Hurt ar avea toate şansele în condiţii mai prielnice.

În ceea ce priveşte Virgin Steele, surpriza este minimă – heavy metal ca la carte, destul de old-school, pe care americanii îl cuprind într-o activitate de treizeci şi cinci de ani. Scena este umplută de dinamismul riff-urilor, iar acutele lui David DeFeis sunt şi ele acolo, clare şi incisive. Fără a ieşi în evidenţă prin ceva notabil, mai ales când e „înghesuită” în miez  de zi şi în ceva mai retrasul Metal Dome, prestaţia trupei poate fi văzută drept reţeta clară pentru hard & heavy.

Există riscuri atunci când vrei sa explorezi teritorii în care black metal-ul dă naştere progressive-ului de avangardă, însă e clar că Arcturus, Hellhammer şi ICS Vortex joacă de ceva timp cartea câştigătoare. Cu excepţionalul Arcturian încă în minte, urmăresc foarte probabil unul dintre cele mai bune concerte ale festivalului, de pe scenele secundare. Sunetul clar, abilităţile artiştilor, alegerea diversificată a pieselor (între To Thou Who Dwellest in the Night şi Crashland) şi atmosfera greu de descris sunt responsabile pentru show-ul complet. Doar mult prea scurt.

Ce poate fi mai potrivit drept cadru pentru un concert Moonspell, cu muzica sa apăsătoare, decât o ploaie ce umple aerul cu plumb? Buluciţi în Marquee, fanii au parte de o surpriză frumoasă – un „vintage set”, însă diferit de cel cu care am făcut cunoştinţă anul trecut; atunci a fost Wolfheart, acum e Irreligious. Opium, Awake!, Mephisto şi Full Moon Madness sunt încântarea celor care asistă la o reprezentaţie ireproşabilă a portughezilor. În frunte cu carismaticul Fernando Ribeiro, trupa are un teribil chef de a cânta, lucru reflectat în rândurile tot mai înghesuite ale publicului. Totuşi, cu greu îmi pot înfrâna un regret: oare cât mai am de aşteptat până să văd live piesele de pe Extinct?! Ador albumul acesta şi tot nu am parte de el…

Ce obţii când iei brutalul black metal născut în străfundurile Norvegiei şi-l împachetezi în cel mai profesionist ambalaj suedez, carte de vizită a acestei scene? Dark Funeral. Iar treaba de pe înregistrări se transpune întocmai pe scenă, unde corpse paint-ul, blast beat-ul furibund şi atitudinea „trv cvlt” coabitează cu sunetul cristal de care mulţi confraţi fug mâncând pământul. Cu Where Shadows Forever Reign abia lansat, Heljarmadr & Co. completează jumătate din setlist prin piese ce nu-mi sunt familiare, dar care mă îndeamnă să pun mâna să ascult bine albumul, pentru ca în rest să ascult cu bucurie Atrum Regina, My Funeral şi The Secrets of the Black Arts.

Şi astfel trec definitiv pentru ziua de azi la scenele principale, unde urmează a fi prezentat un alt nou album, de data aceasta mult mai „mainstream”, dacă thrash-ul melodios şi incisiv marca Megadeth poate fi numit aşa. În frunte cu liderul Dave Mustaine, care are o zi excelentă pentru show, americanii trec în revistă Dystopia, prin The Threat Is Real, Post American World, Fatal Illusion şi piesa-titlu, oferindu-ne încă o ocazie de a admira această bijuterie muzicala a lui 2016. În rest, intervalul relativ redus înghesuie hituri ce au făcut istorie şi care justifică marea de oameni frenetici: Hangar 18, Tornado of Souls, Sweating-Bullets, Symphony of Destruction, Peace Sells şi Holly Wars… The Punishment Due. Când imprevizibilul Mustaine e în voce şi toane bune, iar trupa în formă, un concert Megadeth nu poate fi altceva decât un succes, chiar dacă se întinde pe numai o oră.

Nu este un secret că motivul principal pentru care am venit la Graspop, ca şi în cazul altora care au bătut un drum lung, este Black Sabbath cu al său turneu de final în componenţă de aur – The End. Atunci când îţi place să te numeşti „metalhead”, Ozzy Osbourne, Tony Iommi şi Geezer Butler merită văzuţi într-una din ultimele ocazii când se află împreună pe scenă, indiferent de gradul tău de apropiere de legendarul grup britanic. Pentru că, trebuie sa recunosc, Black Sabbath nu s-a numărat niciodată între marile mele iubiri, deşi este practic părintele doom metal-ului şi al heavy metal-ului ce au dat ulterior trupele mele preferate. Black Sabbath este mit şi realitate în acelaşi timp. În plus – păcatele mele – perioada care-mi place cel mai mult, deşi scurtă, este cea cu Dio la voce. Dar… dar… Black Sabbath, vorba unei expresii din fotbal, nu se refuză. Şi adevărul e că este fenomenal cum cântă aceşti oameni trecuţi bine de şase decenii, care nu mai au nimic de demonstrat decât pasiunea pentru muzică; Black Sabbath, Fairies Wear Boots, Into the Void, War Pigs, N.I.B., Hand of Doom, Iron Man, Children of the Grave şi Paranoid sunt aclamate de zeci de mii de oameni fascinaţi de cum se desfăşoară istoria sub ochii lor.

Este a doua oară când văd King Diamond, iar contextul e asemănător – ultima trupă dintr-o zi de mare festival, după capul de afiş al serii. Este singurul neajuns al concertului danezilor, pentru că Andy LaRocque şi King Diamond propun un concert de excepţie, spectacol muzical în toată puterea cuvântului. Welcome Home, Sleepless Nights, Halloween, Eye of the Witch, plus două preluări Mercyful Fate, Melissa şi Come to the Sabbath sunt poarta de intrare în prezentarea întregului album Abigail, cu poveste pusă în scenă cu tot. Nu este de mirare să vezi cum o amplă recuzită şi personaje teatrale însoţesc show-ul King Diamond, însă de data aceasta parcă trupa se întrece pe sine, rezultatul fiind unul senzaţional. Iar partitura interpretată de King fără greşeală, cu toate acele înalte ireale, mă face să exclam admirativ şi afectuos: frate, cum poa’ să cânte boşorogul ăsta cardiac! Deşi ştiu că este aberant din toate punctele de vedere – istorie, faimă, influenţă adjudecate de Black Sabbath, pentru mine acesta este capul de afiş al serii. Fără cuvinte.

Dezamăgirea zilei de vineri, cea mai aglomerată dintre toate? Sixx:A.M. Plus autocritica: oboseala şi foamea mă fac să ratez Amon Amarth. Senzaţiile? King Diamond şi Arcturus.

Sâmbătă

Cum i-am ratat în concertul din Bucureşti, decid să-mi încep ziua cu suedezii de la Shining, cei care aniversează în 2016 douăzeci de ani de existenţă în scena black metal. Fără să fiu un fan al muzicii extreme pe care o abordează, ce-i drept ceva mai nuanţată decât a altor trupe nordice, concertul Shining are tot ce-i trebuie – dinamism, atmosferă, brutalitate. Nu-i un concert memorabil sau captivant, însă remarc cum agresivitatea şi depresia se pot îmbina în acelaşi concept. Marele ghinion al suedezilor, care beneficiază de un public puţin, este că tocmai a început meciul naţionalei de fotbal a Belgiei, iar ecranul montat afară de organizatori a strâns spectatori cât pentru trei corturi Marquee, în ciuda ploii iminente.

Rămân în Marquee, locul unde îmi voi petrece aproape întreaga zi, şi se pare că am o surpriză de proporţii. Urmează Paradise Lost şi, oricât de mult mi-ar plăcea englezii, ştiu că reprezentaţiile lor live se mişcă de obicei între mediocru şi cumplit. Aşa că mare îmi este mirarea când Nick Holmes, Gregor Mackintosh şi compania sună incredibil de bine de la prima piesă, No Hope in Sight. Din acest punct de vedere, cel tehnic, e probabil cel mai bun concert Paradise Lost pe care-l văd, când As I Die, Rapture sau Embers Fire se aud ca lumea de la un capăt la altul. Ce-i drept, am asistat la altele cu o atmosferă incendiară, dar ce are în plus prestaţia de azi este ocazia de a face cunoştinţă mai îndeaproape cu piese recente, precum Return to the Sun şi Beneath Broken Earth.

O trecere destul de scurtă pe la Mainstage îmi prezintă momentul Testament, dacă stau să mă gândesc trupa mea preferată din zona thrash. Deşi a trecut ceva timp de la ultimul material discografic, americanii sunt în cea mai bună formă în ceea ce priveşte prestaţia scenică – Chuck Billy efervescent ca întotdeauna, Alex Skolnick acelaşi „show-off” impecabil la chitară şi Eric Peterson plin de inspiraţie. Timpul redus înseamnă concentrare maximă şi iată că avem un pachet „premium” ce include Rise Up, Practice What You Preach, Into the Pit, D.N.R. şi The Formation of Damnation, cele mai multe beneficiind de aportul masiv al publicului.

Când vorbim despre trupele-forţă din death metal, undeva în capul listei trebuie inclusă Obituary, o prezenţă deosebită mai ales datorită solistului John Tardy. Într-o „grohăială” pe sus şi vocalize de efect, greu imitabile, cu riff-uri agresive ale lui Kenny Andrews şi ritmul infernal ieşit din bateria celuilalt frate Tardy, Donald, trupa ia cu asalt scena şi nu pierde o secundă din teritoriu. Redneck Stomp, Intoxicated, Bloodsoaked, Chopped in Half, Turned Inside Out şi Slowly We Rot sunt stâlpii unei călătorii groteşti şi ai unei desfăşurări de forţe cotropitoare, în ciuda înşelătorului tempo mediu pentru care Obituary e cunoscută.

Dacă era o trupă pe care ţineam neapărat s-o văd astăzi şi n-aş fi dat-o pe nimic în lume aceea e Satyricon. Nu mă aşteptam însă ca norvegienii să joace şi ei cartea prezentării unui album întreg; iată că la douăzeci de ani de la lansare, Nemesis Divina apare în întregime pe scena de la Graspop, iar vechii fani nu pot decât să jubileze. În plus, istoria ceva mai recentă e trecută rapid în revistă spre final, prin Black Crow on a Tombstone, Fuel for Hatred şi K.I.N.G., numai bune pentru a ilustra evoluţia uneia dintre cele mai interesante trupe de black metal. Coagulată în jurul lui Satyr şi Frost, Satyricon nu şi-a abandonat niciodată rădăcinile extreme şi nici nu a abordat temele bombastice prin care au evoluat alte trupe de gen, însă a reuşit mereu să aducă ceva proaspăt în muzica sa – să-i zicem „black metal with a twist”, deşi îmi e greu să numesc ce anume e acel ceva. Un lucru însă este cert: în concert, norvegienii rup.

A doua „excursie” la Mainstage poartă numele Slayer, adică al unei trupe pentru care trebuie să ai motive serioase s-o ratezi. Iar între ele nu se numără un ultim album destul de slab după părerea ne-fanilor, respectiv prost şi reciclat pentru gusturile marilor admiratori. Asta pentru că Slayer, indiferent de ce va mai lansa vreodată, a scris istorie în universul metal-ului dur, numele său e practic sinonim cu thrash-ul, iar pe scenă este o forţă de tăvălug. Am mai constatat-o cu alte ocazii şi o observ şi acum: în concert, Slayer este un tanc ce nu lasă nimic întreg în urma sa. Cu un setlist cuprinzător pentru numai o oră de concert, americanii îşi acoperă destul de bine istoria, cu destule hit-uri bine scoase în faţă: Repentless, Disciple, Hate Worldwide, Dead Skin Mask, Seasons in the Abyss, South of Heaven, Raining Blood, Black Magic, Angel of Death – punct ochit, punct lovit. Cu Tom Araya într-o formă nebănuit de bună, Kerry King debordând de forţă, Paul Bostaph lovind cu furie tobele, Gary Holt bine integrat şi numele lui Jeff Hanneman pe un logo enorm în spate cu tot cu simbolul berii preferate, Slayer mai are multe de spus.

Oricât de ciudat ar părea, în spaţiul european populat şi de vorbitori de franceză există o trupă aproape la fel de aclamată ca Metallica. Numele ei este Gojira şi afirmaţia mea e uşor de înţeles dacă încerci să intri în Marquee, asta în condiţiile în care pe scena principală se desfăşoară capul de afiş al serii, Nightwish. Aş descrie atmosfera drept incredibilă spre înfricoşătoare: înghesuiala e maximă indiferent de distanţa faţă de scenă, aerul aproape irespirabil, jocul de lumini hipnotizant, podeaua martora unui cutremur continuu. Aţi simţit vreodată că vă fuge pământul de sub picioare? Cam asta se întâmplă când publicul francofon al celor de la Gojira începe să ţopăie la unison în Marquee. Ca idee, e prima trupă căreia îi aud numele scandat în timpul reprezentaţiei. Totul în ruperile de ritm pentru care e cunoscută trupa, într-un melanj de death metal şi mult groove. Cu Magma abia lansat, repertoriul îi acordă o atenţie deosebită, dar nu sunt uitate nici albumele precedente – L’Enfant Sauvage, Flying Whales, Wisdom Comes sau Vacuity completează un show total.

Dincolo de miezul nopţii, Marquee se goleşte şi abia acum îţi dai seama cât este de mare acest cort. În timp ce ploaia îndărătnică nu determină mulţimea de admiratori Volbeat să părăsească scenele principale, eu picotesc la adăpost, în aşteptarea unei trupe de la care nu ştiu exact ce voi primi. Înfiinţată anul trecut, Abbath a apărut ca proiectul personal al personajului omonim („zis” şi Olve Eikemo), membru fondator Immortal care se pare că n-a părăsit în cei mai buni termeni cunoscutul grup norvegian. Compozitor, chitarist şi solist vocal, blacker-ul cu ştate vechi este o prezenţă ciudată pe scenă, imposibil de ignorat cu tot cu vopseaua facială şi, într-un mod ciudat, chiar simpatică, mai ales când insistă pe numele trupei cu acea intonaţie gutural-ţipată (greu de reprodus în scris). Deloc de mirare, setlist-ul e împărţit de singurul album, Abbath (de remarcat To War!, Ashes of the Damned şi Count the Dead), şi istoria petrecută alături de Immortal (Nebular Ravens Winter, Tyrants, All Shall Fall, One by One). Foarte tare concert Abbath, doar că din păcate ora târzie şi oboseala instalată după două zile pline face ca o bună parte din public, şi aşa destul de puţin, să fie cam apatică. De revăzut.

Fără să mă dezamăgească vreuna din trupele de sâmbătă, nemulţumirea mea vine dinspre oferta slabă în ceea ce priveşte capetele de afiş în ziua care ar primi, teoretic, cel mai mult public. Nightwish şi Volbeat – serios? Serios?! Aprecierile mi se îndreaptă către excelentul concert Satyricon, urmat îndeaproape de Testament şi atmosfera de la Gojira.

Duminică

Ultima zi de festival – prima cu adevărat însorită – îmi readuce în atenţie scenele principale, unde ajung devreme pentru concertul Overkill. Ceea ce primesc este conform aşteptărilor unui început de după-amiază, când „ostilităţile” abia se încing în compania unui thrash metal ca la carte: un show dinamic al americanilor, între care Bobby „Blitz” Ellsworth acaparează complet prim-planul. Rotten to the Core, Hammerhead, Feel the Fire şi preluarea The Subhumans, Fuck You, reuşesc cu succes să agite spiritele şi să încingă primele mosh pit-uri cu adevărat furioase.

Şi dacă am dat startul cu reprezentanţii şcolii „tradiţionale”, rămân în acelaşi registru, doar sub-genul se schimbă. Se fac în curând patru decenii de când Saxon ţine sus stindardul NWOBHM şi, vai, cât de bine o face! După ce anul trecut au lovit cu Battering Ram, britanicii sunt acum protagoniştii unei excelente reprezentaţii heavy metal, din cele pe care le pui la manual cu titlul „aşa se face”. Dinamici ca nişte puşti rebeli, profesionişti şi plini de bucuria de a se afla pe scenă, Biff Byford, Paul Quinn, Nigel Glockler, Doug Scarratt şi Nibbs Carter încearcă să profite cât mai bine de spaţiul restrâns şi de entuziasmul metaliştilor „matinali” – Power and the Glory, Battalions of Steel, Dogs of War, Wheels of Steel, Crusader, Denim and Leather şi Princess of the Night fac un tur larg al istoriei îndelungate Saxon.

După o scurtă pauză, revin la Mainstage tot pentru heavy metal, de data aceasta ceva mai modern ca sunet şi mai bombastic în sensul orchestraţiei „secundare”, cea din urmă specifice zonei power. Despre Powerwolf e vorba şi, chiar dacă n-am fost niciodată fanul simpaticilor nemţi, mă las molipsită de energia lor scenică, de aplombul cu care cântă şi de refrenele cu cârlige şi ecou în rândul publicului. Adevărul este că-i greu să taci atunci când auzi în jurul tău cor după cor – Armata Strigoi, We Drink Your Blood sau Lupus Dei; şi, fie vorba între noi, chiar dacă nu vin cu nimic original, piesele sunt chiar simpatice, bine închegate şi numai bune de pus în scenă, cu tot cu recuzita bisericească din spate.

Îmi vine greu să numesc în viteză o trupă mare de thrash metal mai melodioasă decât Anthrax; sau mai digerabilă pentru cei care evită metal-ul dur. Cu Joey Belladonna şi Scott Ian nerăbdători să le prezinte fanilor noul For All Kings şi cu o carte de vizită bine prinsă între Caught in a Mosh, Fight ’Em ’Til You Can’t şi Indians, longevivul grup american arată încă odată de ce face parte din acel „Big 4” al thrash-ului. Nu am prea multe de comentat aici, Anthrax rămâne Anthrax cel profesionist, indiferent de poziţia pe care o ocupă pe afiş.

Este momentul în care iau singura mare decizie cu mult timp de gândire în spate şi dileme până în ultimul moment: să revăd Trivium sau Sacred Reich? Decizia pentru cea din urmă s-a bazat pe un singur principiu: deşi mult mai veche, box office-ul inferior face ca şansele de a vedea această trupă americană în România sunt destul de mici. Mă îndrept deci spre Marquee, acolo unde întunericul şi luminile roşiatice potenţează universul întunecat, apăsător descris prin Death Squad, One Nation, Ignorance sau Independent. Fideli thrash-ului fără artificii sau menajamente, Phil Rind, Jason Rainey, Wiley Arnett şi Greg Hall sunt un cvartet impecabil închegat, rodat de experienţa îndelungată şi implicat total în ceea ce face. Chiar şi în greşeli, aşa cum o demonstrează momentul haios când se opresc cu toţii după o gherlă – după cum aflăm, prima dată în treizeci de ani în care păţesc aşa ceva. Cu umor însă nimic nu e insurmontabil, iar restul concertului Sacred Reich compensează din plin pentru ciudata întrerupere. Iar răsplata este numele trupei scandat de public, a doua oară când aud asta de la începutul cântărilor.

Şi acum urmează momentul pe care l-am aşteptat tot festivalul – să văd trupa de care nu m-aş sătura nici dacă aş merge lunar la câte un concert. Iron Maiden, evident. Iar dacă mă uit în jurul meu, cum sunt compactată de abia îmi mai scot cizmele din noroi deşi distanţa faţă de scenă e enormă, îmi dau seama că mulţi sunt pe aceeaşi lungime de undă cu mine. Ştiu că va veni şi la Bucureşti în curând, probabil că va fi în mare acelaşi concert, însă asta nu-mi ştirbeşte cu nimic bucuria de a-i revedea pe britanici pe scenă. „Şeful” Steve Harris, Nicko McBrain şi trioul format din Adrian Smith, Dave Murray şi Janick Gers încep desfăşurarea de forţe pe fundalul căreia apare sufletul live al trupei – Bruce Dickinson, în obişnuita sa formă de invidiat. În decorul schimbător al unui show de două ore, acoperitor pentru multe hit-uri, Iron Maiden se axează în special pe albumele vechi – The Trooper, Powerslave, Hallowed Be Thy Name, Fear of the Dark, Iron Maiden, The Number of the Beast sau Wasted Years sunt deliciul unui public în delir. Albumele mai recente sunt lăsate deoparte, ceea ce-i păcat pentru că nişte piese superbe apar şi pe ele, însă trupa compensează cu ultimul disc, The Book of Souls. Mie mi-a plăcut teribil acesta, aşa că If Eternity Should Fail, Speed of Light, Tears of a Clown (dedicată lui Robbie Williams), Death or Glory şi piesa-titlu sunt balsam pentru urechile mele. În plus, Blood Brothers este dedicată victimelor extremismului şi nebuniei din ultimul an, completând un concert aproape perfect. Singurul inconvenient sunt câteva probleme de sunet în zona înaltelor, cu tobele şi başii parcă prea în faţă. Altfel – când e următorul concert Iron Maiden?

Să ne înţelegem: deşi multe grupuri pe care le admir o citează între sursele de inspiraţie, mie nu mi-a plăcut niciodată în mod deosebit Twisted Sister, întrucât am considerat-o prea aproape de un glam rock deloc pe felia mea. Chiar dacă asta s-a manifestat mai degrabă prin atitudinea trupei şi chiar dacă există o tuşă mai pregnantă de metal în muzica sa decât ale altor reprezentante din zona „hair”. Dar, na, asta e, nu m-am regăsit rezonând decât în prea puţine piese pentru a ţine morţiş să-i văd pe americani în concert. Cu excepţia cazului în care e vorba de un turneu de adio, de adio pe bune după cum vor ţine să menţioneze – Forty and Fuck It, pe principiul că patruzeci de ani e o viaţă de om. Ceea ce se remarcă de la început este contrastul dintre solistul Dee Snider şi colegii săi de generaţie – Mark Mendoza, Eddie Ojeda şi Jay Jay French. Dacă aceştia trei au înfăţişarea unor muzicieni respectabili, pasionaţi de ceea ce fac, dar „cuminţi” în activitatea lor, sexagenarul Snider arată şi se mişcă într-un mod în care i-ar face invidioşi pe mulţi tineri de douăzeci de ani. Şi nu sunt sigură că mult mai tânărul Mike Portnoy, desemnat la tobe de chiar defunctul său predecesor A.J. Pero, ar face faţă aceleiaşi agitaţii infernale de pe scenă. O vreme sunt atât de fascinată de pachetul de muşchi de sus până jos încât nici nu bag de seamă ce cântă. Însă o face excelent, în timp ce aleargă, ţopăie şi dă din pleata blondă, ca şi cum vocalizele corecte în timpul efortului fizic sunt cel mai firesc lucru. Ce-i drept e drept, Twisted Sister e de văzut live, pentru că show-ul este incendiar – la propriu prin efectele pirotehnice şi la figurat prin energia continuă lansată înspre spectatori. La aşa o activitate şi la stilul destul de accesibil în ciuda rebeliunii personajelor, nu este deloc greu de întocmit un setlist plin de hit-uri. Preferata mea este The Price, dedicată marilor rockeri care s-au stins în ultima perioadă. Ei i se alătură mult mai dinamicele The Kids Are Back, Like a Knife in the Back, You Can’t Stop Rock ’n’ Roll, The Fire Still Burns, I Wanna Rock, I Believe in Rock ’n’ Roll, It’s Only Rock ’n’ Roll (But I Like It) a celor de la Rolling Stones şi S.M.F.; plus, evident, un We’re Not Gonna Take It prelungit de public nu numai împreună cu Snider, ci şi mult după ce ultimele artificii se sting şi spectatorii se îndreptă spre ultima noapte la cort, prin camping. Iată ce înseamnă să lansezi cu adevărat un imn, mai ales că vestimentaţia celor care cântă trece de la rochii multicolore la geci de motociclist, iar tricourile afişează de la cele mai inocente personaje de benzi desenate la trupe ale căror nume nu se pot citi.

Marea mea nemulţumire pentru duminică am exprimat-o deja: suprapunerea dintre Sacred Reich şi Trivium. Încântarea se îndreaptă, în caz că nu era deja clar, către Iron Maiden, iar marea bilă albă se rostogoleşte către Twisted Sister.

Pe 2017, cu mult metal şi chef de rock!

Fotografii

 

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Concerte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s