Cabana Dochia (Munţii Ceahlău)

Cu speranţa că e adevărată vorba „a treia oară e cu noroc”, zic din prima da la propunerea lui Adi de a face o plimbare în Ceahlău. Afişată ulterior pe carpati.org, tura strânge mai mulţi oameni decât camera de şaisprezece rezervată din timp şi cu greu la Dochia, însă suficienţi pentru a umple confortabil numeroasa flotă de maşini. Mă bucur de la început că o voi revedea cu această ocazie pe Bacea şi că din grup vor face parte oameni pe care-i cunosc şi cu care mă înţeleg – Cristina din Ursul Trubadur, Bogdan ce mi-a oferit loc la cort în Apuseni, Dănuţ cel responsabil cu gulaşul de revelion, Cos, Cosmin sau Gabi-Macaz. Pe restul  îl voi cunoaşte încet-încet, în timp ce încerc să reţin corect numele noi.

Plecăm sâmbătă cât mai de dimineaţă, nu de alta dar de staţiunea Durău ne despart aproximativ patru sute de kilometri – ceea ce n-ar fi mult dacă şoseaua n-ar înşira localităţile una după alta. În condiţiile de faţă însă, cu necesarele opriri la benzinării, facem mai bine de şapte ore până la destinaţie. Altora le ia şi mai mult, aşa că în echipaj aproape complet plecăm la drum din Durău (850 m) la ora 14. Spun echipaj aproape complet pentru că celor două chitare bine ancorate deja de rucsaci li se va adăuga o a treia atunci când Vlad din Iaşi îşi va termina serviciul şi va urca în urma noastră. Cred că tocmai am lăsat nişte indicii despre cum va decurge seara…

Pornim voioşi şi aglomeraţi pe domoala Potecă a Duruitoarei marcată cu cruce roşie, care traversează pe un podeţ din lemn Pârâul lui Bucur, lasă în urmă Poiana Cailor şi urcă o vreme prin codrul ce acoperă Piciorul lui Bucur. Dincolo de Poiana Viezuri (numită şi Vesuri, 1195 m), apar broscuţele de pădure, dar nimeni nu se încumetă să le sărute în speranţa prinţesei promise. Traseul se transformă în curbă de nivel ce depăşeşte mai multe văioage (cea mai importantă fiind a Pârâului Rupturi), apoi într-o coborâre destul de lungă şi lină până la unul dintre cele mai cunoscute şi vizitate locuri ale Ceahlăului, Cascada Duruitoarea (1021 m). Cum grupul ne este numeros şi ritmul de mers diferit de la om la om, facem pauze pentru regrupare, iar aici are loc cea mai lungă dintre ele. Are şi sens, pentru că nu dorim doar să luăm o gustare consistentă, ci spectaculoasa cădere de apă săpată mai bine de douăzeci de metri în trupul conglomeratelor şi al gresiilor cere din plin să fie admirată pe îndelete. În plus, ziua însorită şi călduroasă ne îndeamnă la lene cu fiecare ocazie, aşa că ne urnim cu greu la ora 16:30 pentru a ne continua drumul.

Acesta îşi schimbă complet „profilul” de la cascadă şi ne face să ne opintim pe o pantă susţinută, uneori amenajată în trepte, alteori sub forma clasică de potecă abruptă prin pădure. Din fericire, frunzişul des ţine umbră şi ne deplasăm cu eficienţă, iar următoarea oprire pentru regrupare o facem după cum ne îndeamnă tot natura, în zona Poienii Scăiuş: lângă un colţ de piatră ieşit ostentativ dintre copaci şi iţit deasupra văilor şi culmilor domoale ale Munţilor Bistriţei. De la baza ţancului, se observă o bună parte a stâncăriilor Ceahlăului care se desprind din Piatra Ciobanului. Cărarea continuă o scurtă vreme să ţină sus ritmul cardiac, după care devine mai blândă pe măsură ce înaintăm pe Jgheabul Arinişului, iar în Poliţa Arinişului (1555 m) se domoleşte şi mai mult. Să fie cam orele 18 când aceasta, devenită aproape curbă de nivel, ne scoate în golul alpin de unde vizibilitatea este maximă spre celebrul Vârf Toaca. Aşa este, a treia oară chiar e cu noroc – a trebuit să bat de trei ori drumul până aici ca să mă asigur că Toaca există cu adevărat. Soarele se lasă spre orizont şi îşi filtrează razele pe deasupra plaiurilor, picioarelor şi obcinelor vestice, care se suprapun în curbe verzi, uşor înceţoşate şi misterioase.

După câţiva paşi pe păşunea alpină ajungem la intersecţia de marcaje din Curmătura Piciorul Şchiop (1765 m), unde urcă şi banda albastră din Bicazul Ardelean. Aici ţinem un scurt sfat şi, cum ceasurile nu sunt chiar atât de târzii, o urmăm în coborâre pe Jgheabul lui Vodă până pe promontoriul desprins din Şaua La Pălărie (1732 m). Motivul este o panoramă deschis de data aceasta altfel, între pereţii inaccesibili ai Gardului Stănilelor şi masivul protejat prin rezervaţie ştiinţifică al Ocolaşului Mare (1907 m). În larga deschidere a acestora, Hăşmaşul cu a sa Piatră Singuratică pare atât de mic, parcă ai dori să-l protejezi în căuşul palmei; cât de înşelătoare e uneori perspectiva, căci obârşia celor doi fraţi – Olt şi Mureş – poate fi uneori sălbatică şi colţuroasă ca o fiară. Dincolo, în ultimul plan, s-ar întrezări înălţimile Călimanilor, acum spălate de un jet des de ploaie amestecată, cel mai probabil, cu grindină.

Revenim la confluenţa traseelor şi reluăm drumul pe cruce roşie, printre veşnic trista Piatră Lăcrimată şi întinderile de iarbă şi jnepeni de pe Bâtca Ghedeonului. În scurt timp, la orele 19:30, ajungem la Cabana Dochia (1750 m), unde ne aşteaptă camera curată, ceaiul fierbinte de afin şi mâncarea gustoasă de care îmi aminteam atât de bine. După cină, decid să fac digestia într-o urcare rapidă pe Toaca; chiar dacă mâine pe acolo ne duce drumul şi apusul deja s-a stins în lumini difuze, parcă vreau să mă asigur că celebrul vârf cu nume sonor este cu adevărat acolo. O iau deci rapid pe banda roşie ce lasă în urmă Vârful Lespezi (1802 m), de unde se vede cum Piatra Ciobanului străpunge norii sângerii; mai departe, trec pe lângă înşeuarea numită Coşere unde se află prima cabană meteorologică şi unde marcajul se aşează cuminte pe o curbă de nivel, mă opintesc pe poteca bolovănoasă ce urcă scurt şi susţinut stâncăriile Scăldătorii Vulturilor şi, în scurt timp, ajung pe Vârful Toaca (1904 m) cel blindat cu echipament meteo. Perspectiva, chiar dacă învăluită în amurg, este largă şi extrem de frumoasă, mai ales când ai într-o parte apele întinse ale Lacului Izvorul Muntelui, iar în cealaltă nori care îşi varsă apele şi fulgerele către înălţimile altor munţi. Zăbovesc până încep să se aprindă luminile în aşezările de la poalele abrupturilor moldave, apoi pornesc şi eu printr-o seară tot mai densă spre cabană.

La Dochia veselia este în toi, iar cele trei chitare – mânuite de Vlad, Bacea şi Adi – îşi împart cu generozitate vibraţiile aerului. Totuşi, o dată pe an are loc finala Champions League, aşa că mă desprind cu greu de melomani şi mă mut în sala de mese, unde urmăresc un meci intens, cu un deznodământ nefericit – Real Madrid iar o învinge pe Atleti, în urma imprevizibilei loterii de un’şpe metri. Cam supărată, revin în dormitorul ce duhneşte a trascău… ăăăă… melodie şi îmi înec amărăciunea în Soldier of Fortune şi Trei sferturi în cer. Deşi distinşii participanţi la tură cad unul după altul, serata muzicală nu se încheie decât când Bacea – ultimul trubadur – lasă jos chitara şi frontala, undeva după ora 3:30. Astfel se face că, deşi mă bazez pe extrem de (enervant de) matinala mea dragă prietenă pentru a vedea răsăritul, tocmai acum ceasul său dă greş şi ne trezim când soarele este deja sus şi incandescent. Constat însă că, deşi mult n-am dormit, mă simt proaspătă pentru o nouă zi de Ceahlău.

Decidem ca plecarea să se facă la ora 10, aşa că avem destul timp pentru un mic dejun relaxat. Ne mişcăm apoi pe acelaşi traseu pe care am urcat şi ieri pe Vârful Toaca, numit şi Drumul lui Baciu, de data aceasta cu tot cu bagaje; le abandonăm însă lângă cabana meteo în grija puturoşilor de serviciu, apoi îi dăm în sus cu spor, printre blocurile de piatră aşezate adesea ca nişte trepte. Acum pot admira împrejurimile largi în lumina intensă de dinainte de amiază, când lacul sclipeşte răcoros, iar ţancurile Ocolaşului se arcuiesc sau se înţeapă neîmblânzite în boltă. Străjerul solitar al acestor locuri este Stânca Panaghia, de fapt frumoasa fată dăruită de ursitoare cu toate harurile şi pe care iubirea sa deznădăjduită pentru Soare o transformă în stană de piatră, cu o inimă încă vie – aşa spune legenda culeasă de Calistrat Hogaş.

După turul larg de orizont, revenim la banda roşie unde lumea a pus de o chităreală în toată puterea cuvântului. Ne desprindem cu greu din momentul artistic şi, după o urcare domoală şi scurtă, începem să pierdem altitudine pe deasupra Jgheabului Mare. Când ajungem în Şeaua Muntelui, adică poalele Panaghiei admirate mai devreme, coborârea se accentuează printre tufele dese de jepi, până la o limbă de pământ desprinsă din Malul Pestriţ şi ridicată deasupra hăului din stânga. De aici se zăresc stâncăriile numite Pietrele lui Baciu şi Cununa Zimbrului, cea din urmă legată de originile înnegurate ale Moldovei, când Dragoş Vodă urmărea legendarul zimbru prin sălbăticiile Dochiei. Puţin mai jos, de data aceasta pe dreapta, un alt crenel împunge solitar cerul din vârful Piciorului Sihastrului – Cuşma Dorobanţului sau Furculiţa, monolit care marchează şi momentul când intrăm în pădure pentru aproape tot restul traseului.

Prindem din nou viteză la vale pe sub Piatra Lată şi depăşim Şerpăria – sau Curmătura La Morminte (1504 m), cu al său nume legat de jertfa ostaşilor în al Doilea Război Mondial; la ora 13, destul de înfometaţi, poposim pe terasa pitorească a Cabanei Fântânele (1220 m). În timp ce savurăm ceaiul şi aşteptăm mâncarea, putem admira în voie de sub Bâtca Fântânelelor, pentru ultima dată, abrupturile nordice de sub Vârful Toaca, dominate de Piciorul Crestăturii şi Panaghia, apoi scurse în codru prin Jgheabul Panaghia, plin de grohotiş. Lenevim mai bine de un ceas, după care o luăm prin desiş într-o coborâre lungă, aproape fără pauză, pe cumpăna apelor Pârâului Fântânii şi Pârâului Nican; ne oprim abia în parcarea de lângă Hotel Bistriţa din Durău, acolo unde am lăsat ieri maşinile. Este ora 15 şi ne pregătim fără chef de întinsul drum spre casă, adică facem câteva reconfigurări.

Cum Adi are de gând să mai petreacă vreo trei zile prin Rodnei, cu speranţa că prognoza meteo exagerează puţin cu ploile, cei trei oameni de la el din maşină ne repartizăm în locurile rămase libere în rest. Astfel se face că ajung la Radu care are ideea bună de alege pentru întoarcere ruta pe Braşov, prin secuime, în locul celei prin Moldova; spun bună pentru că este plină de serpentine, iar la un moment dat singurul care rămâne treaz este şoferul – sau cel puţin aşa ni se povesteşte. Singura problemă este, cum era de aşteptat, aglomeraţia cruntă de pe Valea Prahovei, exact ce ţi-ai dori după deja multe ore de drum. Dar trecem până la urmă şi de asta şi ajungem în Bucureşti la o oră decentă şi într-o căldură înţesată de zăpuşeală, în care nu putem decât să ne amintim de răcoarea Duruitoarei şi de adierile blânde de vânt de pe Toaca. Iar dacă a treia oară chiar a fost cu noroc – vorba cântecului, atunci poate că a patra îmi va oferi şi răsăritul mult dorit.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

One Response to Cabana Dochia (Munţii Ceahlău)

  1. Pingback: O tura de vara pe Ceahlau | Umblărici.ro

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s