Gălbinele – Scoruşi – Mălin (Munţii Bucegi)

Nici nu-mi amintesc cât a trecut de la ultima mea ispravă în abruptul prahovean şi, cum astfel de „deschideri” sunt destul de rare pentru un om neexperimentat ca mine, sar să înhaţ ocazia cu ambele mâini, plus tot echipamentul de rigoare. Conjunctura este oarecum inedită – o tură a celor din Pathos şi, chiar dacă îi cunosc pe o parte din participanţi, nu ştiu exact la ce să mă aştept, mai ales că unii dintre ei îşi propun să facă din această excursie un antrenament eficace pentru viitoarea vacanţă în Mont Blanc. Suntem şapte cei care pornim spre Buşteni duminică dimineaţa: Hike, Tensiune, Pupăcilă, Shrek, Ionel, Luce şi eu. Iniţial, toată treaba trebuia să se desfăşoare cu o zi în urmă, iar traseul să aibă ca punct culminant Brâna Aeriană; însă vremea urâcioasă de sâmbătă ne face să amânăm, iar imposibilitatea de a veni azi a celui care ştie drumul ne mută ceva mai încolo. Iar astea sunt doar primele diferenţe, pentru că habar n-avem ce vom întâlni pe văile Gălbinele, Scoruşi sau Mălin.

Lăsăm maşinile la Căminul Alpin (925 m) şi pornim la ora 9 pe triunghiul roşu care urcă Plaiul Munticelului; trecem de La Troiţă, după o vreme ne desprindem din poteca turistică ţinând stânga spre versantul Văii Albe, pentru ca la bifurcaţia de la copacul putrezit cu ciuperci să-l părăsim pe dreapta-înainte. De aici începe urcuşul mai abrupt şi în serpentine scurte, care trece rapid pe lângă un izvor, depăşeşte Adăpătoarea Urşilor şi iese din codru la lumină pe sub Peretele Vulturilor şi Ţancul Mic. Şi ce lumină… Ziua este superbă, soarele străluceşte cu putere şi avem optimismul unei ture şnur. În scurt timp traversăm zăpada tare din Valea Coştilei şi ne oprim la Refugiul Coştila (1690 m), pentru popasul de dinaintea momentului în care începe greul. Constat repede că-i aglomeraţie mare azi în abruptul estic al Bucegilor, ceea ce-i de aşteptat după atâtea şi atâtea weekenduri înecate în ploi, lapoviţe şi ninsori. Pe lângă alpinişti şi căţărători, apar şi cursanţii unui atelier de alpinism hivernal, aşa că mă bucur de reîntâlnirea cu Ciprian Lolu şi-mi amintesc de amarajele în zăpadă şi oprirea în piolet învăţate de la el. Deşi atât de utile, sper din tot sufletul să nu am azi ocazia să le folosesc.

Puţin după ceasurile 11, echipaţi de „scandal”, o luăm în sus pe Valea Coştilei şi ne desprindem de ea în poteca de pe stânga (deci dreapta noastră), începută de sub crucea de lemn. Urcăm şerpuit spre dreapta şi am vrea să coborâm direct din prima strungă, dar Hike prospectează terenul şi decide că nu-i chiar cel mai simplu pentru restul lumii; din ce-mi amintesc, pe acolo era cândva un lanţ, însă nu-i de mirare că a dispărut, la câte reconfigurări de teren au loc anual. Reveniţi pe versantul Coştilei, facem stânga ca şi cum am descrie un amfiteatru până în spatele Ţancului Ascuţit, la începutul Crestei Coştila-Gălbinele. Abia de aici coborâm pe un amestec de pământ frământat, mal căzut, arbori mai verzi sau mai putrezi, bucăţi de stâncă şi bolovăniş care nu ne dă prea multă încredere. Totuşi, ajungem fără incidente la intrarea inferioară în firul principal al Văii Gălbinele. Am mai fost pe aici – de fapt, de Gălbinele mă leagă amintirile dragi ale primei mele ture „hardcore”, în care am învăţat că n-am ce căuta cu DSLR-ul în abrupt – şi ştiu oarecum la ce săritori să mă aştept; tot ce sper e să mai fi evoluat între timp şi să fiu în stare să le urc neasigurată. Ei bine, greşit, întrucât aproape întreaga vale este acoperită de zăpadă: multă, cu ceva rimaye pe lateral (dar nimic grav), excelentă pentru colţari şi piolet. Urcăm relativ uşor cu efortul corespunzător unei înclinaţii decente, colţii se înfig bine şi simt cum lucrează muşchii gambelor; aş ţine-o aşa toată ziua. O singură săritoare, la care ajungem la ora 13:30, este parţial descoperită şi o abordăm prin stânga, ocazie cu care îmi aduc aminte că mersul pe stâncă cu colţari e la fel de natural şi intuitiv ca respiratul sub apă – funcţionează la unii, dar nu la mine. În rest – hei-rup la deal, mai o gură de apă, mai un pumn de seminţe. În apropiere de grota numită cu afecţiune „Hotel Gălbinele”, zăpada dispare complet, în timp ce din stânga se scurg pâraiele rezultate din topire. Ne strecurăm pe lângă Peretele Gălbinelelor şi ne oprim la ora 15:15 în Strunga Gălbinele (2150 m), unde facem un popas mai lung şi luăm prânzul întârziat.

Aici suntem în punctul cel mai înalt atins astăzi, de acum nu mai avem decât de coborât. Prin urmare, suntem veseli nevoie mare şi ne gândim că vom ajunge la o oră decentă în Bușteni, unii visează chiar la un restaurant, alții s-ar mulțumi măcar cu o clătită. Coborâre, deci simplu, nu? Ei bine…

Dincolo de Valea Gălbinele se observă, largă și abruptă, calea noastră de acces către poalele muntelui: Valea Scorușilor. O analizăm și ni se pare că lucrurile nu sunt chiar roz, dar dacă zăpada e ca pe Gălbinele n-ar trebui să fie probleme, doar să fim foarte atenți. Varianta în sus, cu ieşire cumva în platou, pare şi mult prea lungă pentru ora destul de târzie, şi cam inabordabilă pentru nivelul nostru. După cum spuneam, valea este largă; iar în lungul medianei sale, între fâșiile albe, apare o zonă înălțată, proeminentă și curată, din care ne facem un prim scop. Până acolo însă trebuie să traversăm ceea ce nu-i greu de numit culoar de avalanșă… Nu-mi place deloc când Hike testează stratul și constată că zăpada e altfel decât ce am avut până acum, se cam fărâmă și cam fuge. În timp ce bate urmele unui „risc calculat”, eu mă întreb din ce am putea improviza, la o adică, o lopată pentru degajare. Din fericire, straturile țin și trecem și noi pe urmele săpate, pentru a ajunge pe teren solid: iarbă și stânci dispuse relativ în trepte pe care coborâm ușor. Ne revine cheful de vorbă după o tăcere destul de lungă, facem glumițe despre cum vom numi tura #osamurimcutotii, se aud întrebări dacă ne-am pus deoparte cele necesare îngropăciunii și povești despre cum un tânăr a primit de ziua lui de la părinți un loc de veci într-un cimitir din capitală. Hi-hi-hi, ha-ha-ha…

Însă pe măsură ce coborâm, lucrurile nu mai par așa nostime; iarba cam dispare, stâncile devin mai abrupte, iar unde nu sunt spălate se desprind în bucăți de conglomerat instabil. Punctul critic al turei are loc aici, când trebuie să ajungem înapoi în zăpadă. Principalul mod este descățărarea unei stânci masive și neprietenoase, motiv de sentimente de la disconfort la panică. Ionel îl urmează destul de repede şi îndemânatic pe Hike, Pupăcilă şi Shrek fac ei ce fac şi se dau jos, pe Luce îl cam apucă agitaţia, iar Tensiune resimte „handicapul” înălţimii pe care îl înţeleg perfect. Eu refuz cu obstinație și caut alternativa, nici ea deloc simpatică – coborârea prin lateral, după indicațiile lui Hike, care nu știe cum să se mai împartă și cum să ne ajute altfel decât cu sfaturi. De rapel nici nu poate fi vorba… În fine, după mai multe încercări de genul „pune piciorul acolo; ăăă, ok, chestia pe care trebuia să pun piciorul tocmai a luat-o la vale” şi analizarea variantei de a sări direct pe zăpadă cu tot cu colţari, piolet şi speranţa că nu se rupe „podul” (pe principiul m-o opri pioletul la un moment dat), ajung pe materia albă și încep să-i dau cu emoție și efort la vale. Stratul e tare, colțarii nu se înfig chiar ușor și mai alunecă, iar la un moment dat e clar că rimayele au săpat din ambele direcții. Mă opresc două clipe la colegii care încă se descațără, îmi trag sufletul și mănușile, apoi continui pe urmele primilor, urme care mai reduc din munca pe panta pronunțată. Într-un final, la ceasurile 18, ne reunim cu toții pe un prag înierbat, lângă un izvor care iese cu furie din omătul pe jumătate înghețat. Suntem obosiți, dar ne revenim din momentele nu tocmai vesele de mai devreme. Însă ce de morcovi or să iasă pe Scoruşi la vară, după cele două ore de emoţii…

De la prag, porneşte spre stânga o brâniţă de treabă, care apoi se transformă într-o potecă în jos pe tăpşane deszăpezite, lipsite de probleme. Urmează locul numit La Lespezi, la confluenţa cu alt abrupt cu nume de arbust, Valea Mălinului; aici jepii străjuiesc o limbă de zăpadă, brăzdată de urme proaspete de colţari şi schiuri de tură, dar înmuiată suficient de soare cât s-o parcurgem doar la bocanc. Versanţii se strâng din nou în jurul nostru în timp ce ne încadrăm pe Valea Malinului şi scoatem iarăşi fierătaniile de iarnă. Din fericire, aici zăpada este numai bună de colţari şi coborâm destul de repede o bucată lungă; în fine, repede cu excepţia lui Luce, care nu ştiu cum reuşeşte şi ratează oprirea în piolet – el se opreşte, dar pioletul rămâne undeva pe sus. Îi dăm deci cu spor la vale până la o primă săritoare descoperită, care pare mai de speriat decât e de fapt; Ionel identifică un culoar pe partea stângă pe unde ne coborâm relativ uşor, cu un pic de atenţie şi întindere de picioare, dar fără timp pierdut cu vreun rapel; principala grijă este să nu lovim rucsacul de bolovanul rămas deasupra. Zăpada dispare complet, aşa că ne mişcăm şi mai rapid până la săritoarea mare cu lanţ care marchează începutul „oficial” al Văii Mălinului. Ăsta e loc de ambuteiaj şi, ca un făcut, după superba zi de azi, odată cu seara vine şi ploaia. Decidem să coborâm mai întâi rucsacii cu semicoarda din dotare, apoi să îi urmăm şi noi pe cablul montat pe stânga; of, ce bine ar fi fost dacă acum eram la urcare… Unii se chinuie mai puţin, alţii mai mult – de exemplu ăştia mici – nu zicem cine – cărora nu le ajung picioarele unde trebuie şi mai şi tremură în bocanci de frică. Partea bună e că ţine cablul, aia proastă că stânca udă alunecă. În fine, după lupte epocale suntem toţi la baza săritorii, în timp ce lumina de ora 20:30 devine tot mai palidă. N-are sens să zic că în toată aventura n-am observat nici scoruşi, nici mălini…

Încă vreo doi bolovani mai jos şi dăm pe dreapta de confluenţa cu Valea Colţilor şi Hornul Pământos, horn de care ne desparte o ultimă limbuţă de zăpadă, traversabilă la bocanc. Eu mă simt obosită şi cu deficit de atenţie, aşa că mai pun o dată colţarii cu preţul celor câteva minute de echipare-dezechipare. Urcarea pe Hornul Pământos este scurtă şi, pentru mine, istovitoare, probabil picătura care umple paharul; cu mult pământ. Numit şi Hornul Mare de la Scară, acesta are şi un frate, Hornul Mic – evident, dar pe acolo clar nu vrem. Of, unde-i zăpada aia când ai nevoie de ea? Cum-necum, scuip praful adunat între dinţi şi mă târâi în sus până în mica strungă dominată de un ditamai bolovanul. În timp ce urcă toată lumea în capul potecii de acces spre Valea Mălinului, reuşim să schimbăm hashtag-ul turei în #poatetotusinumurim.

Urmează coborârea lungă, pe alocuri abruptă şi destul de clară în ciuda semiîntunericului, pe Vâlcelul Poieniţei. Aceasta străbate pădurea deasă în care ne însoţesc cucuvelele, până ieşim în Poiana Coştilei (1310 m), acolo unde reintrăm în triunghiul roşu urmat în prima oră a zilei. Urcăm şi coborâm pe un Munticel parcă interminabil, ne înnămolim un pic şi nu reuşim să trecem de treapta a doua de viteză. Într-un final apoteotic, respirăm uşuraţi lângă maşinile de la Căminul Alpin. Este ora 23; cu excepţia lui Pupăcilă care-i ca un hamster pe amfetamine (ori i-a schimbat careva bateriile, ori e un vampir energetic şi ne-a golit pe toţi ceilalţi), suntem rupţi, epuizaţi, terminaţi şi, aproape surprinzător, vii – #nammurit! Mai există o singură problemă: drumul până în Bucureşti. Parcă niciodată n-a fost distanţa mai mare între Buşteni şi capitală, iar prima benzinărie decentă e abia la Comarnic. Acolo o doză zdravănă de cofeină şi diabet la sticlă pune capăt celor mai penibile subiecte de conversaţie care pot ţine şoferul treaz. Animaţi de gândul că dacă tot n-am murit pe Scoruşi ar fi cazul să nu murim pe DN1, facem aproape trei ceasuri până în Bucureşti şi ne gândim că mâine mergem la serviciu…

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

2 Responses to Gălbinele – Scoruşi – Mălin (Munţii Bucegi)

  1. craipeplai says:

    Genial. Mi-e dor de turele cu Hike gen “o sa murim cu totii”. Cu toatea astea nu a murit nimeni pana acum cu el, in cel mai rau caz au terminat mai tarziu decat isi propusese. Pare o tura memorabila. La mai multe.

    • mad says:

      Devreme, tarziu, mult mai tarziu… ce conteaza cateva ore in marele plan al universului? 🙂 Mi-a luat ceva timp sa ma prind cine a scris comentariu. Mai esti in Peru? Daca da, enjoy!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s