La stână în Munţii Grohotişului

Ideea unei ture în Munţii Grohotişului mi se coace în minte de mult timp, de mai bine de doi ani. De fapt, am mai propus-o odată fix în acelaşi format, precum şi cam în aceeaşi perioadă – principiile călăuzitoare fiind două: cât mai mult din creasta lor în două zile şi dormit la stână, ceea ce a însemnat de la început perioada când adăposturile pastorale sunt goale. Iar perioada ideală pentru aşa ceva este primăvara, cât mai aproape de urcarea ciobanilor, când vremea se încălzeşte considerabil, dar stâna păstrează încă efectele iernii de dezinfecţie, deratizare şi dezinsecţie, iar mirosurile sunt minime.

Dacă data trecută, din nici nu mai ştiu ce motive, propunerea mea n-a avut succes, acum de bine de rău Sebe şi Bacea răspund solicitării mele, iar aceasta din urmă mai aduce patru oameni între care mă bucur s-o revăd pe Cristina. Pe ceilalţi nu-i cunosc decât cel mult din auzite – Suru, Iza şi Ştefan. Renunţăm la ideea maşinilor pentru că între Cheia şi Slănic Prahova sunt mai bine de cincizeci de kilometri, aşa că sâmbătă dis de dimineaţă ne prezentăm în autogara IDM şi ne înghesuim în microbuzul devenit dintr-odată neîncăpător pentru oameni şi bagaje – nu suntem singurii care mergem la munte (ce-i drept, restul se îndreaptă spre Ciucaş), ca să nu mai vorbesc de utilizatorii regulaţi ai cursei.

Într-un final coborâm chiar la intrarea în Cheia (870 m) şi ne pregătim de tură, încurajaţi de soarele strălucitor şi cald. La ora 9:30 ne îndreptăm către primul drum de acces spre stânga din localitate, neasfaltat, acolo unde este bine conturată pe un stâlp de curent crucea roşie; pădurea apare imediat după o curte transformată în camping, iar marcajul coteşte stânga prin pădure, pe Culmea lui Gherghel – cumpăna dintre Pârâul Valea Neagră şi Pârâul Giumelnicul. În continuare, urcuşul susţinut prin codrul rar de fag alternează cu porţiuni mai blânde, iar pe parcurs dăm şi de o sursă de apă consistentă, datorată unui afluent al Pârâului Valea Neagră. Marcajul este pe tot urcuşul foarte bun, iar cărarea în sine clară, de-a dreptul lată uneori. Astfel, la ora 11:15 ieşim în golul alpin, acolo unde o şa largă şi luminoasă marchează începutul Feţei lui Gherghel (1418 m); se vede deja creasta principală, precum şi o parte dintre stânele asemeni celor între care sperăm să găsim găzduire. Este timpul pentru o pauză prelungită, cu o gustare şi multă leneveală la soare.

Când repornim la drum, schimbăm direcţia spre dreapta, dar nu şi marcajul; îl urmăm conştiincioşi pe curba de nivel întreruptă de câteva urcări. Ne întâmpină la tot pasul brânduşe uriaşe şi mici stânci cu forme bizare. La un moment dat, traversăm o limbă de zăpadă de sub care se scurge un izvor destul de lat, însă e posibil să fie sezonier, aşa că nu m-aş hazarda să mă bazez pe el în timpul verii. În jurul ceasurilor 12:45, dăm în sfârşit în creasta principală şi întâlnim „clasica” bandă roşie ce trasează linia continuă a Meridionalilor. Punctul de legătură cu piciorul secundar de pe care venim este o şa adâncită între Muntele Babeş şi Muntele Bobul Mic, iar poteca în sine este mai degrabă un drum lat de maşină, cu serpentine ce ajung deasupra Picioarelor Caprei. În timp ce urc pe urmele de roţi invadate acum de brânduşe, mă gândesc ce ar mai merge o bicicletă pe aici… Tot acum începe să se zărească bine, spre răsărit, întregul Ciucaş: mai întâi Tesla cea solitară, apoi zona centrală înţesată de turnuri cu Bratocea, Tigăile şi Vârful Ciucaş, iar la final Culmea Gropşoarele-Zăganu, crenelată şi impenetrabilă. După terminarea serpentinelor, schimbăm faţa muntelui pe partea apuseană şi apar toate înălţimile prahovean-dâmboviţene – Munţii Neamţului, Baiului, Piatra Mare, Postăvarul şi Leaota, dominate complet de cetatea masivă a Bucegilor.

Între toate aceste înălţimi mai apropiate sau mai îndepărtate, culmea Grohotişului se profilează extrem de cuminte, o curbă de nivel lungă şi neaccidentată, în sine monotonă, dar asezonată din plin cu frumuseţile panoramei ce se întinde în toate direcţiile. La ora 14 poposim pe Vârful Bobul Mic (1752 m) cu borna sa de beton, apoi continuăm pe creastă, pe lângă un mic lac aflat pe un prag terminat brusc, de parcă acolo ar fi finis terrae. Cam în această zonă, banda roşie se lasă în dreapta pe Muntele Văii Negre spre Muntele Cioara şi Pasul Predeluş, pentru a face trecerea în Munţii Baiului şi Predeal; noi însă mergem tot înainte, o vreme fără vreun marcaj efectiv, deşi teoretic ar fi o „legendară” bandă albastră; ce-i drept, prea mare nevoie de marcaj nu este, întrucât nu ai unde să te abaţi de la culme.

Lăsăm în urmă, pe partea stângă, Vârful Bobul Mare (1732 m), oarecum ieşit în afara drumului de creastă, pentru ca mai târziu să ne desprindem din drumul principal care preferă să ocolească pe curbă de nivel cota maximă a masivului, în timp ce noi urcăm cu voinicie Vârful Grohotiş (1768 m). Este ora 15:15 când ne oprim lângă borna care-l marchează, invadată complet de buburuze al căror număr este numai bun pentru a descrie infinitul. Teoretic, aici ar ajunge o cruce albastră venită dinspre Mănăstirea Suzana, dar nu ne miră cu nimic faptul că nu-i nici urmă e ea. Facem o pauză prelungită pentru fotografii cu vedere spre Lacul Măneciu şi o masă de prânz târzie. Apoi coborâm pentru a reveni în drumul mare şi lat, ocazie cu care observăm desul de clar un izvor sub curba de nivel definită de potecă. Acum apare într-adevăr şi marcajul bandă albastră, a cărui retrasare s-a încheiat anul trecut. Din faţă se iveşte un grup de patru drumeţi, lucru cu totul uimitor în aceste pustietăţi, iar reacţia lor cuprinde aceeaşi mirare ca şi a noastră.

Continuăm pe culme cu mici urcuşuri de vârfuleţe anonime şi coborâşuri în şei largi la fel de anonime, ocolim prin dreapta Vârful Uliţa (1565 m) şi începem să căscăm ochii după un loc de înnoptat; dintr-o dată, parcă toate stânele au intrat în pământ, de unde mai devreme apăreau peste tot. Încep să iau în considerare varianta bivuacului sub cerul liber şi mă cert pentru uitarea foii de supravieţuire acasă; deşi încă nu le spun celorlalţi, îmi dau seama că şi lor le trece prin cap această posibilitate – caz de „forţă majoră”. Până la urmă vedem o stână destul de dărăpănată, pe un picior ce se lasă în stânga; ne zicem să mai mergem totuşi puţin, doar-doar om găsi ceva mai bun, iar acest lucru se întâmplă chiar înainte de următorul vârf important, Radila Mare. Pe dreapta, nu departe de potecă, se înalţă o ditamai stâna, bine întreţinută, care ne apare ca un adevărat hotel; ansamblul rezidenţial este completat de o toaletă „ecologică” şi un izvor captat la jgheab.

Este ora 18:30 când punem punct mersului pentru ziua de sâmbătă, iar răsplata celor douăzeci de kilometri este o vedere permanentă asupra Bucegilor. În clădirea generoasă a stânei e destul de curat cu excepţia prafului inevitabil, nu miroase prea tare a oi sau fum, nu detectăm insecte şi paraziţi neaveniţi. Ceea ce urmează este întru totul previzibil: cazare, cină şi pregătitul locului de dormit. Acestea sunt întrerupte de un frumos apus peste crestele stâncoase, în timp ce poteca de la care ne-am abătut se animă cu opt biciclişti obosiţi, care încă mai pedalează prin vântul serii. Băieţii se ocupă de un foc în camera mare a stânei, dar eu şi Bacea nu apucăm să ne bucurăm de el, ci ne lăsăm pradă unui somn adânc. Constat cu uimire peste noapte că e cald, chiar mult prea cald pentru ce ne-am pregătit noi.

Dimineaţa ne trezim să vedem răsăritul şi din nou constat că, inclusiv afară, e mai cald decât m-aş aştepta deşi soarele încă n-a ieşit de după coamă. Bucegii apar în clar în aerul rarefiat al zorilor, acelaşi aer care mă face să-mi mai doresc o rundă de somn. Urmează micul dejun, un ceai fierbinte şi bagajul, pentru ca la ora 9:30, deja arşi de soare, să pornim din nou la drum, în continuare pe creasta marcată cu bandă albastră. După jumătate de ceas, înainte de Vârful Radila Mare (1490 m), marcajul se lasă în stânga şi îl urmăm, în timp ce drept înainte observăm un triunghi albastru destul de proaspăt, spre Trăisteni şi Valea Doftanei, aceasta fiind de fapt creasta principală. Noi avem de coborât abrupt, dar scurt, în valea Pârâului Vărsăturile, ocazie cu care dăm de un izvor cam firav.

La ceasurile 10:30 reluăm urcuşul „compensatoriu” până sub Vârful Moaşa (1432 m), apoi urmăm curba de nivel până lângă un ansamblu de stâne cu captare consistentă de apă. Este ora 11:30 când, imediat după acest complex pastoral, schimbăm direcţia cu un urcuş virat la stânga, unde intrăm pe culmea domoală a Muntelui Trifoiul (1372 m). Începem o coborâre destul de lină prin pădure, până când poteca se desparte în Şaua Cordun (1030 m): înainte continuă o bandă roşie apărută de nicăieri şi despre a cărei existenţă nu ştim prea multe, cu direcţia direct Slănic Prahova prin Plaiul lui Şerban Vodă; banda albastră coteşte la dreapta, iar noi o urmăm într-o coborâre accentuată şi destul de accidentată în primă fază, până când poteca dă în valea Pârâului Brădet, unde devine drum forestier, lung şi plictisitor. Acesta se uneşte cu drumul ce însoţeşte Pârâul Vărbilău, „asezonat” cu ceva amenajări de hidro-energie care prevestesc aşezările umane.

Primele case din Târşoreni (600 m) şi Scurteşti apar la orele 14:30; în mod normal mai avem ceva de mers, adică trebuie să ajungem în centrul comunei Ştefeşti, să mai urcăm un deal despărţit de Valea Poienii şi Pârâul Slănicul, pentru ca abia apoi să ne oprim în faţa gării din Slănic Prahova. Iată însă că la primul pod întâlnit observăm un microbuz şi aflăm cu bucurie că în pleacă în curând (14:45 – pentru cei care caută astfel de informaţii efemere) cu destinaţia Ploieşti. Uităm pe loc de Slănic, ne îmbarcăm cu tot calabalâcul şi, ajutaţi şi de un autobuz ploieştean, suntem la timp în gara Vest nu numai pentru a cumpăra bilete de tren regio, dar şi pentru covrigi sau bere. Astfel se face că ajungem în Bucureşti mult mai devreme decât ne aşteptam la începutul turei sau decât se întâmplă de obicei.

La sfârşit sunt mulţumită de două lucruri, fără un anume „clasament” între ele. Primul, cel mai evident, este că am reuşit în sfârşit să-mi concretizez ideea – unică şi fixă – de a parcurge creasta Munţilor Grohotiş şi de a dormi la una dintre stânele din sălbăticia lor; da, ştiu că n-am mers „matematic” pe această creastă, căci bucăţile dinspre Pasul Bratocea sau satul Trăisteni le-am lăsat pentru altă dată (orice-ar însemna asta), însă obiectivul a fost în mare atins. Mai mult, îmi dau seama că aş vrea să revin aici pe vreme de toamnă, probabil cu cortul, după ce oile vor fi coborât, iar foioasele vor fi prins acele mirifice culori. Al doilea aspect, nu la fel de evident dar în aceeaşi măsură important, este că oamenii pe care nu-i cunoşteam s-au dovedit a fi foarte faini, fără ifose legate de condiţiile de stână, cu disponibilitate de a merge mult şi susţinut chiar şi atunci când locul de cazare nu s-a dovedit acolo unde am anticipat, pregătiţi psihologic pentru o noapte sub stele şi fără apă, cu voie bună şi tot felul de alte bunătăţi prin rucsac.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s