Viena

Recunosc, Viena nu a fost prima mea opţiune atunci când, prin octombrie anul trecut, am decis să merg la un maraton de plat într-unul din oraşele europene cu tradiţie în acest domeniu. Locul la care m-am gândit întâi şi-ntâi a fost Parisul atât de drag mie, însă aniversarea celor patruzeci de ediţii i-a lăsat pe mulţi „întârziaţi” fără bilet, iar ulterioarele acte de terorism m-au făcut să mă bucur oarecum că am ratat înscrierea. M-am reorientat deci către alt oraş care să îndeplinească următoarele condiţii: să îţi facă plăcere să alergi pe străzile lui, să se laude cu un oarecare istoric în privinţa alergărilor şi alergătorilor, să aibă o vreme răcoroasă şi să fie uşor de ajuns acolo. Cu arhitectura sa armonioasă extinsă inclusiv în cartierele mai puţin centrale, cu aerul proaspăt prins între Dunăre şi parcurile verzi, cu cele treizeci şi trei de ediţii de maraton – Viena se califică din plin, mai ales că zborurile până în capitala Austriei sunt dese şi accesibile. În plus, faptul că este vorba de un oraş pe care l-am mai vizitat scade tentaţia unei plimbări prelungite, într-o permanentă vizitare de obiective turistice, şi astfel îmi rămâne mai mult timp pentru o binevenită odihnă. Totuşi, nu mă pot lăsa complet pe tânjală şi încerc să profit de scurta vacanţă din Viena; în ciuda vremii nu tocmai prietenoase, îmi propun să revăd o parte dintre locurile care m-au fascinat data trecută şi să adaug şi câte ceva nou obiectivului călător.

O noutate este să ajung la complexul arhitectural de la Schloss Schönbrunn pe o ploaie torenţială atât de insistentă încât enorma sa grădină să fie complet goală. Chiar şi aşa, barocul superb care a servit cândva drept reşedinţă de vară a familiei imperiale atrage ca un magnet privirile şi cere insistent să fie vizitat. Fondat în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, palatul este strâns legat de dinastia de Habsburg şi mai ales de numele Mariei Terezia în perioada de înflorire, precum şi de al lui Franz Josef şi al soţiei sale Sissi în anii de dinaintea căderii monarhiei austriece. Vizita palatului înseamnă un periplu prin încăperile care au făcut cândva parte din eticheta curţii imperiale – birouri, dormitoare din apartamentele private, sala tronului, săli de bal, anticamere destinate gărzilor sau jalbelor. Barocul iniţial este nuanţat, în special în cabinetele mici unde apare din plin influenţa orientală – chineză sau arabă – care le transformă în adevărate bijuterii ale artelor decorative. Prelungirea în rococo este naturală, însă acestor înfloriri şi exuberanţe din interior le corespunde faţada sobră a clădirii principale, transfigurată la un moment dat după canoanele neoclasicismului. Camerele deschise astăzi circuitului turistic spun povestea palatului, dar mai ales povestea împărătesei Maria Terezia şi a soţului său, împăratul romano-german Franz I; cei patruzeci de ani de domnie al ultimului reprezentant al Casei de Habsburg, de altfel singura femeie-conducător al dinastiei, sunt o sursă bogată de istorie, mai ales când adăugăm cei şaisprezece copii şi mezalianţele ulterioare ale celor care au ajuns la maturitate.

La Schönbrunn însă nu numai palatul în sine merită atenţia vizitatorului, ci întreaga grădină, aranjată, îngrijită şi cochetă, după normele baroce înrădăcinate cel mai probabil la Versailles. Deasupra unei Neptunbrunnen înceţoşate de stropii mari de ploaie, se profilează pe cer pavilionul galben, arcuit pe coloane, numit Gloriette. Din firidele în care te poţi adăposti sau de pe platforma expusă de pe acoperiş, domeniul imperial se deschide cât este el de întins, dominat de masivul palat de la poalele dealului. În rest, aleile late de pământ se pierd printre pâlcurile dese de arbori, caută labirinturi vegetale sau atracţiile oferite de celebra grădină zoologică de la Schönbrunn. Aceste locuri însă cer parcă zile însorite, în care să-ţi facă plăcere să te plimbi alene printre flori şi jivine exotice.

Pe de altă parte, ceva numai bun de văzut pe vreme potrivnică este acvariul vienez, Haus des Meeres. Clădirea înaltă din Esterházypark a fost construită drept turn al apărării antiaeriene în cel de-al Doilea Război Mondial; radarul de pe acoperiş putea fi coborât, în caz de pericol, în puţul interior. Acum, baza de apărare de pe acoperiş a fost transformată într-o terasă cu vedere în toate cele patru zări, iar puţul într-o feerie acvatică şi nu numai. E drept, cea mai mare parte a clădirii este dedicată, aşa cum îi spune şi numele, vietăţilor mărilor – peşti exotici, prădători de primă clasă, ciudăţenii ale adâncurilor, nevertebrate inteligente, vietăţi despre care nu eşti sigur dacă sunt animale sau plante, monştri miniaturali, mase gelatinoase aflate într-un permanent dans. Însă acestora li se adaugă terariile cu şopârle, şerpi, ţestoase de uscat, broscuţe otrăvitoare, tarantule şi alte minunăţii, maeştri ai camuflajului, precum şi bazine enorme unde îşi fac veacul crocodili, aligatori şi ţestoase acvatice. Dar sala care devine pe loc preferata mea, în ciuda mirosului pestilenţial care o anunţă de departe, este cea în care se desfăşoară nenumărate păsări, câtva maimuţici timide, nişte ţestoase enorme şi… o întreagă colonie de lilieci, pare-se diurni; poate părea o preferinţă ciudată, însă animăluţele acestea inteligente, cu ochişori negri şi vii, o membrană ireal de subţie între membre şi agilitate aproape nefirească îmi sunt extrem de simpatice şi aş sta o zi întreagă doar să le studiez apucăturile.

În zilele capricioase de aprilie, profiţi cât poţi de fiecare moment în care nu plouă şi ai locuri bine rezervate pentru vremea când aceste momente se termină. Astfel se face că ajung la Votivkiche sub ameninţarea norilor plumburii, însă ploaia îmi dă răgaz să vizitez clădirea zveltă, neogotică, ridicată la sfârşitul secolului al XIX-lea ca mulţumire a faptului că tentativa de asasinat asupra împăratul Franz Josef eşuase. Structurii tipice goticului târziu i se adaugă picturi murale ce amintesc de Art Nouveau şi candelabre masive, dar minimaliste. O notă aparte o face altarul auriu, bogat decorat într-un fundal cenuşiu, aproape tern, ale cărui singure lumini sunt cele atât de pale, lăsate să treacă de vitraliile dense.

Întrucât mă aflu deja pe Rooseveltplatz, îmi dau seama că este cea mai bună ocazie să mă abat pe la o casă memorială mai aparte, Sigmund Freud Museum, din Berggasse. Fără a fi vreun mare fan al neurologului austriac ce este considerat părintele psihanalizei, pot observa cu interes locul unde şi-a petrecut o bună parte din viaţă controversatul om de ştiinţă – aici a locuit, a scris, a studiat şi, mai ales, şi-a consultat pacienţii timp de aproape jumătate de secol. Dincolo de documentele reproduse în expoziţie, sunt de remarcat decorul birourilor lui Freud – colecţia de antichităţi, litografiile, fotografiile cu oameni însemnaţi ai vremii.

Înapoi la Schottentor, primul loc care îmi întâlneşte privirea este frumoasa clădire neoclasică a Universität Wien – o veche universitate europeană, fondată la jumătatea secolului al XIV-lea. În apropiere, baroca Schottenkirche aminteşte de călugării benedictini irlandezi şi scoţieni stabiliţi aici în secolul al XII-lea; cred că primul lucru pe care îl observ la această biserică este contrastul dintre înfăţişarea mai degrabă umilă a exteriorului şi explozia de culoare din interior, unde mozaicurile îşi dispută întâietatea. Vizavi de lăcaşul de cult, de-a lungul întregii străzi pe nume Freyung se desfăşoară vechi palate şi conace aristocrate, însă cel care iese cu adevărat în evidenţă este Palais Kinski, transformat în casă de licitaţii de renume ce păstrează o superbă înfăţişare barocă. Ceva mai încolo, Ferstel Passage îşi întinde braţele pline cu terase şi restaurante în jurul mlădioasei Donaunixenbrunnen, pentru ca o încrengătură de străduţe fermecătoare să se deschidă brusc, larg, în Minoritenplatz. Aici, Minoritenkirche se înalţă solitar, cu al său gotic francez de sfârşit de secol al XIII-lea; taciturnă, izolată parcă, biserica aceasta închisă e mai degrabă o apariţie misterioasă în mijlocul atâtor clădiri exuberante.

Alte rânduri de străzi mai mici şi mai mari, mai drepte sau mai încâlcite, mă aduc în bulevardul larg numit Doktor-Karl-Renner-Ring, acolo unde privirea este acaparată de impunătoarea clădire a Österreichisches Parlament. Dincolo de funcţia sa administrativă, adjudecată de statul austriac, Parlamentul este în sine un obiectiv turistic, datorită superbei înfăţişări neoclasice; inspiraţia din templele greceşti parcă nu ar fi completă fără Pallas-Athene-Brunnen, ce îşi revarsă apele chiar la intrare. Câteva străzi mai încolo, pe Burgring, se deschide o altă piaţă largă, Maria-Theresien-Platz, unde statuia celebrei conducătoare este flancată de două clădiri baroce gemene, construite la finalul secolului al XIX-lea şi având de la început ca destinaţie publicul larg, căruia trebuiau să îi facă accesibilă cunoaşterea istoriei naturale, respectiv a istoriei artei: Naturhistorisches Museum şi Kunsthistorisches Museum.

Le-am mai vizitat pe amândouă în trecerea mea anterioară prin Viena, însă îmi amintesc că pe cel din urmă l-am văzut pe sărite şi în grabă, zorită de îngrijitorii care se pregăteau de închidere. Astfel că, sub ameninţarea unei noi reprize de ploaie, iau bilet pentru colecţiile vaste găzduite de Kunsthistorisches Museum şi îi dedic acestuia următoarele ore. Dincolo de scara monumentală păzită de lei mândri de marmură şi de o luxoasă cupolă bolită peste intrare, se întind aripile muzeului împărţite pe zone geografice, perioade şi curente artistice. Expoziţia acoperă o bună parte a picturii europene, prin opere semnate de Dürer, Bruegel cel Bătrân, van Dyck, Rubens, Rembrandt, Tițian, Rafael, Veronese, Caravaggio, Canaletto, Tintoretto, Vermeer, Velázquez, Cranach. Pe lângă aceasta, două secţiuni acoperă exponate egiptene şi din Orientul Apropiat, respectiv antichităţi greceşti şi romane; nu mă opresc să le vizitez pe îndelete, însă un lucru care îmi reţine atenţia este tehnica deosebită de pictare interioară a sarcofagelor.

Astfel se termină scurta mea incursiune în Museumsquartier şi mă îndrept de lângă Volkstheater spre inima oraşului, adică Stephansplatz. Obiectivele mele se află la suprafaţă, însă nu pot ieşi din subterana metroului fără să mă opresc o vreme la Virgilkapelle, structura complet îngropată a unui lăcaş despre care se ştiu extrem de puţine. Datată undeva în secolul al XIII-lea, capela rămâne şi astăzi un adevărat mister, întrucât nu i se cunosc nici scopul, nici ctitorul, nici alte detalii decât cele expuse de arhitectura unui gotic primitiv, în care rămân destul de multe elemente bizantine – precum crucile încinse cu câte un cerc, pictate cu roşu în bolţile arcuite.

Odată ieşită în Stephansplatz, nu mă opresc momentan în cel mai cunoscut loc al Vienei, ci o iau pe străduţele laterale care mă duc în Domgasse. Aici, ascunsă între alte apartamente din blocuri joase, se află Mozarthaus, locul unde a locuit timp de trei ani Wolfgang Amadeus Mozart şi unde a scris Nunta lui Figaro. Casa memorială, întinsă pe câteva nivele, este cea mai mare ocupată de Mozart şi familia sa, cea mai luxoasă şi singura păstrată intactă. Epoca este reprodusă prin mobilier, obiecte personale şi un superb ceas muzical, în timp ce istoria este trasată prin documente, scrisori şi desene, toate asezonate cu fragmente muzicale corespunzătoare perioadei.

Pentru după-amiaza însorită de după Vienna City Marathon, dar atât de scurtă şi de obosită, am în program ceva mai aparte, situat undeva la marginea Vienei. Departe de obişnuitul itinerariu turistic şi împrejmuită, oarecum ciudat, de un sanatoriu pentru boli nervoase, Steinhofkirche este una dintre bisericile Art Nouveau cele mai cunoscute din lume. Construită în primii ani ai secolului al XX-lea, impunătoarea structură albă, cu acoperişul verde şi un extins decor auriu reprezintă unul dintre cele mai ciudate lăcaşuri de cult pe care le-am văzut vreodată, mai ales în destul de conservatoarea lume catolică. Cei patru îngeri din bronz masiv de la intrare îşi potrivesc aripile de un galben strălucitor cu vitraliile neobişnuite, tăiate pătrăţos şi armonios în acelaşi timp. Interiorul alb, plin de o lumină abia filtrată de vitraliile pastel, aproape că te orbeşte şi constituie fundalul perfect pentru altarul aurit, reprezentările în albastru de pe cupolă ale apostolilor, icoanele reprezentate prin mozaicuri originale şi basoreliefurile metalice. Simultan măreaţă şi simplistă, biserica din „curtea de piatră”, cocoţată pe un deal şi privind pe deasupra parcului unor posibili lunatici, este cu adevărat altceva.

Chiar dacă cele mai multe obiective sunt deja închise, afară mai este lumină încă mult timp, aşa că încerc să profit de peisajul urban atât de frumos al Vienei – adică cel care m-a împins către cursa găzduită de acest oraş. Schwarzenbergplatz este unul dintre acele scuaruri vieneze care impresionează prin arhitectură, fără ca acele clădiri care îl  flanchează să fie nişte primadone ale oraşului. În cazul de faţă, Haus der Industrie, Wirtschaftskammer şi Ambasada Franceză, împreună cu câteva frumoase blocuri anonime, formează o piaţă elegantă, impecabilă în albul său, centrată pe o fântână arteziană în plin avânt. De aici, Prinz-Eugen-Straße face intrarea în domeniul Schloss Belvedere, pe lângă principala construcţie a complexului fondat la începutul secolului al XVIII-lea, superbul Oberes Belvedere –cunoscut mai ales pentru faptul că e gazda picturilor lui Klimt. Ora este înaintată pentru muzee şi nici nu aveam în plan o astfel de vizită, în schimb este o plăcere să admiri palatul baroc împodobit cu statui, heraldice şi modele repetitive. De asemenea, o plimbare prin Belvederegarten este extrem de îmbietoare, mai ales acum, când fântânile cu figurine alegorice şi femeile-sfinx care străjuiesc aleile sunt luminate de soarele blând al amurgului. Potecile pietruite coboară prin grădina barocă, desăvârşită în forme, spre Unteres Belvedere, acel conac ce păstrează parfumul baroc al fratelui mai mare, dar la o scară mult redusă şi într-o formă mult mai delicată.

De lângă el, Renweg îmi poartă paşii înapoi în Schwarzenbergplatz, însă de data aceasta dincolo de rondul cu şuvoaie arteziene, până la statuia ecvestră a Prinţului de Schwarzenberg, Carol Filip. Mai departe, Schubertring înfăţişează, una după alta, intrările somptuoase în hoteluri de lux, cazinouri, conace private, sedii de bancă – dantelării, cariatide, atlaşi încordaţi, frize aproape excesive. La capăt, în spatele statuii pictorului Hans Canon, se înalţă Kursalon Wien, sala de concerte şi dans construită într-un stil eclectic în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cunoscută mai ales pentru faptul că a găzduit reprezentaţiile orchestrei lui Johann Strauss. Alături, verde şi înviorat de cântecele târzii ale păsărilor, se întinde Stadtpark, brăzdat de alei, cursuri de apă, şiruri de flori şi pâlcuri de copaci – un loc numai bun pentru a pune capăt unei duminici agitate.

Când mai ai o singură zi în Viena şi aceasta se anunţă relativ frumoasă, înlocuieşti maratonul sportiv cu unul… vizitator, încercând în acelaşi timp să păstrezi proporţia: să nu muşti mai mult decât poţi mesteca. Evident, cel mai bine te concentrezi pe centrul fostei capitale de imperiu, acolo unde strălucirea şi moderaţia se îmbină în cel mai armonios mod cu putinţă, iar locurile opulente alternează cu unele ascunse şi discrete, în aceeaşi măsură fermecătoare. Un astfel de exemplu este cotlonul format din micuţa Mozartplatz, centrată în jurul  flautului fermecat de sub care ţâşneşte apă – Zauberflötenbrunnen, Wiedner Hauptstraße încărcată cu reşedinţa solemne şi din barocul în care s-a modelat în secolul al XVII-lea Paulanerkirche. Pornită de lângă biserică, Gußhausstraße prevesteşte parcă, prin statuile, coloanele şi frizele ce îi împodobesc clădirile, bogăţia formelor din Karlsplatz.

Aici spaţiul e împărţit în două: pe de-o parte, Technische Universität Wien de un alb imaculat, în ton cu faţada neoclasică de la debutul secolului al XIX-lea şi distincţia academică, statuia inventatorului Josef Ressel, intrarea Art Nouveau în metrou prin Otto Wagner Pavilion, respectiv boemele jumătăţii secolului al XIX-lea – Künstlerhaus (un elegant edificiu neo-renascentist) şi Musikvereinhaus (neoclasic conturat cu stil alb pe roşu). Pe de altă parte, impunătoarea Karlskirche cu ale sale columne răsucite de-o parte şi de alta intrării ca de templu, cu o cupolă care domină orice împrejurime şi cu arteziana în care-şi oglindeşte albul orbitor. Construită în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, biserica opune monocromaticii ce impune respect de afară o explozie de pictură în interior. Frescele ample ale domului se pot observa în detaliu de pe platforma instalată în mijloc şi singurul lor concurent este altarul maiestuos, unde marmura şi metalul aurit dau naştere scenelor biblice.

Din Karlsplatz, incursiunea urmează Kärntner Straße până la Wiener Staatsoper, superbul sanctuar neo-renascentist al muzicii şi teatrului austriac, fondat la începutul secolului al XIX-lea. Arhitectura elegantă se intersectează cu mozaicurile pline de culoare aurită şi statuile din bronz care păzesc edificiul de pe cai înaripaţi sau din spatele instrumentelor muzicale. De aici, porneşte Kärntner Ring către Postgasse, unde stă ascunsă celor mai multe priviri barocul timpuriu, din prima partea a secolului al XVII-lea, ce desenează Dominikanerkirche. Faţadei somptuoase îi corespunde un interior ce se remarcă atât prin stucaturile bogate, cât şi prin nenumăratele fresce, îndeosebi cele întinse pe axul tavanului alungit şi uşor boltit.

Străduţa îngustă care îmi ghidează paşii spre centru este Wollzeile, prinsă bine între clădiri joase şi elegante, pentru ca la final să te depună printre magazine de suveniruri în Schulerstraße. Aceasta este deschiderea pe care o căutam pentru a ajunge la cel mai cunoscut loc al Vienei, Stephansplatz. În mijlocul său, Stephansdom îşi înalţă semeaţă turnurile goticului de secol XII, clopotniţa largă în care se ascunde Pummerin, crenelurile ce străpung cerul. Totuşi, oricât de impunătoare este silueta zveltă şi masivă în acelaşi timp a catedralei, adevărata sa frumuseţe stă în detalii: statuile biblice care străjuiesc intrarea, rozetele ce lasă lumina să pătrundă printr-o superbă dantelă, vitraliile aurite, ceasul încărcat cu simboluri, mozaicul acoperişului, garguiele sfâşietor de triste în hidoşenia lor artistică. De sus, de lângă clopotul pe nume Pummerin, se admiră şi mai uşor frumosul model al ţiglei pe care nu uită să-şi desfacă aripile vulturul habsburgic sau întregul complex de detalii arhitectonice ale grinzilor, turlelor şi acoperişului. Interiorul împarte, prin coloane, spaţiul enorm în trei coridoare longitudinale, sub bolţile descrise de frângerea arcurilor. Cenuşiul pietrei de construcţie se intersectează cu cromatica pală a tablourilor religioase, culorile vii ale luminii intrate prin vitralii şi auriul aureolelor sfinţilor. Ca în multe dintre bisericile gotice, şi aici privirile sunt acaparate de alambicarea unor forme delicate, ce oscilează între grotesc şi sublim. Altarul monumental ce prevesteşte începuturile barocului, mormântul impunător al lui Frederic al III-lea, orga remarcabilă, porţile din fier forjat şi enormul crucifix modern care atârnă în mijlocul navei completează imaginea celui mai important lăcaş de cult al Vienei.

Din Stephansplatz cu ale sale clădiri dichisite prin arhitectură şi fresce exterioare, pleacă pietonala Graben. Până în punctul său final, Kohlmarkt, aceasta lasă în urmă  Leopoldsbrunnen şi columna Pestsäule ridicată întru slava Fecioarei cea izbăvitoare de ciumă. Câteva ramificaţii duc la Reformierte Stadtkirche – una dintre puţinele biserici protestante ale capitalei unui stat eminamente catolic, un neobaroc de la sfârşitul secolului al XVIII-lea (destul de ciudată alegere a stilului dacă ţinem cont de faptul că barocul a fost vârful de lance artistică al Contrareformei). Dar mai importantă este bifurcaţia care o înfăţişează pe Peterskirche, o superbă şi impunătoare apariţie masivă din prima jumătate a secolului al XVIII-lea: albă cu contururi crem, o enormă cupolă din bronz verde şi un festival al culorilor şi materialelor în interior (din care se remarcă fresca aferentă domului şi altarul opulent).

Străduţa desfăcută ca o furcă rotunjită în Petersplatz, Habsburgergasse, are în capătul opus o altă biserică, la care se ajunge printre anticariate cu parfum de epocă şi prin ganguri joase, misterioase. Michaelerkirche îşi înalţă delicata faţadă cu turnul brodat în alb încă de la începutul secolului al XIII-lea, fapt care o enumără nu numai printre cele mai vechi ale cetăţii, dar şi printre puţinele care îşi păstrează o bună parte din înfăţişarea originală romanică. Liniile simple şi ferme ale zidurilor sunt îmblânzite de modele discrete ce pun în evidenţă ceasul clopotniţei, iar aparenta austeritate se topeşte în statuia Sfântului Mihail de deasupra intrării. Interiorul ţese o lungă trecere de la romanicul persistent în câteva fresce, prin goticul concretizat în arcadele arcelor frânte, peste capelele corului şi cea mai mare orgă a Vienei modelate în baroc şi până la un opulent altar rococo, dinamic şi dramatic la întretăierea alb-auriu. Este greu să prevezi, doar contemplând faţada sobră, arcul peste timp descris de curentele artistice.

Piaţa din faţa bisericii poartă acelaşi hram, Michaelerplatz, şi reprezintă probabil cel mai  somptuos scuar din interiorul centrului. Nu-i de mirare, pentru că dincolo de şaretele cu cai ordonat aliniate, de fântânele patronate de personaje alegorice şi de Herculii ce-şi depăşesc încercările, de cupolele ce impun respect şi de poarta grea, purtătoare a însemnelor puterii, se află curtea imperială a Habsburgilor, fondată în secolul al XIII-lea: Hofburg. Astăzi transformată în bună parte în muzeu, ea prezintă pe rând fostele apartamente ale suveranilor, precum şi prestigioasa şcoală spaniolă de călărie, mândria coroanei, dar şi a statului contemporan austriac. Dincolo de intrarea în mare stil prin cupola centrală se află curtea interioară, unde Franz I este turnat în bronz sub forma unui împărat roman, cu o cunună de lauri pe frunte şi sceptrul în mână.  Încă o trecere pe sub arcele zidurilor şi ajung în Heldenplatz, acolo unde Carol de Austria şi Eugen de Savoya, amândoi surprinşi în posturi ecvestre, străjuiesc aripa mai nouă a curţii imperiale, gazdă a mai multor muzee şi instituţii culturale, Neue Burg. Cercul este închis de Äußeres Burgtor, dincolo de care se întinde Museumsquartier prin care m-am preumblat deja.

Drumul pe Universitätsring mă duce în Rathausplatz, în curs de debarasare în urma abia încheiatului maraton. Circulaţia este încă închisă şi mă pot plimba în voie pe lângă enormele turnuri neogotice care definesc, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, unul dintre simbolurile oraşului: Wiener Rathaus, elegantă în dantelăria sa, încărcată de povestea locurilor peste care guvernează. Din partea cealaltă a pieţei, cel care contrabalansează politicul prin artă şi crenelurile impetuoase prin curbe lascive, este Burgtheater; dincolo de înfăţişarea neo-barocă ce abundă în sculpturi şi detalii, această casă a dramaturgiei, a muzicii şi a dansului construită în prima parte a secolului al XVIII-lea se numără printre cele mai importante de limbă germană din lume.

Aici pun punct incursiunii mele în buricul târgului vienez şi, cum mai am ceva până la „ora închiderii”, profit de eficienţa metroului şi mă deplasez până în locul unde Kettenbrückengasse (de altfel, şi numele staţiei) intersectează Linke Wienzeile. Aici redescopăr o faţă aparte a Vienei, până acum doar întrezărită ici şi colo, şi anume clădirile Art Nouveau. Cea care domină peisajul, prin culoarea şi dinamica buchetelor de flori, este Majolikahaus (creaţia lui Otto Wagner), iar ei i se alătură un şir întreg de picturi murale, aplicaţii aurii vegetale, statui care susţin pe muşchii lor arcadele sau care îşi întind delicatele braţe spre cer. Expoziţia încheiată cu stil de Cafe Savoy reprezintă unul dintre cele mai interesante cotloane vieneze, atât de diferit de oraşul clasic. De-a lungul promenadei arhitecturale se desfăşoară un târg din care nu lipsesc confecţiile şi suvenirurile, însă principalul motiv al existenţei sale sunt nenumăratele tarabe care  îţi lasă gura apă. Naschmarkt trece în revistă aproape tot în domeniul culinar: brânzeturi, cărnuri, cofeturi arăbeşti, mirodenii, produse de pescărie, uleiuri şi vinuri, toate expuse cât mai ademenitor şi culminând cu nişte restaurante stradale, fără mari pretenţii în ceea ce priveşte aspectul, dar cărora îţi este greu să le rezişti cu aşa o ofertă gastronomică şi atâtea mirosuri răscolitoare.

Capătul acestor minunăţii îl reprezintă Getreidemarkt, acolo unde se remarcă uşor o clădire albă, un pic ciudată prin cupola aproape sferică şi îmbrăcată într-o plasă de frunze aurii, prin măştile ce prezidă intrarea şi prin ţestoasele pe care se sprijină nişte ghivece masive: Wiener Secession surprinde esenţa Art Nouveau de la trecerea dintre secolele al XIX-lea şi al XX-lea, aşa cum ar fi şi normal s-o facă o galerie construită anume pentru a adăposti operele artiştilor revendicaţi din sub-curentul Secesiunii vieneze. În lateralul pieţei, se întinde, mult mai sobră, Akademie der Bildenden Künste, care aduce în a doua jumătate a secolului al XIX-lea parfumul arhaic al Renaşterii italiene.

La capătul alungit al Getreidemarkt intru în sfârşit pe una dintre cele mai renumite artere comerciale austriece; din Museumsplatz până în Ohrfandlpark, luxoasa Mariahilfer Straße îşi dispune magazinele în clădiri ce păstrează armonia arhitectonică a Vienei, cu atât mai mult cu cât majoritatea sunt vechi şi excelent întreţinute. De altfel, fetiţa cu gâşte  imortalizată prin Gänsemädchenbrunnen dă primele indicii că, în cele ce urmează, cumpărăturile dintre cele mai desuete se împletesc cu farmecul stucaturilor vieneze, iar conace precum Künstlercafé Casa Piccola sau Raimundhof nu fac decât să confirme. Oarecum dată după un colţ, Laimgrubenkirche (sau Josefskirche) anticipează prin neobarocul său de la începutul secolului al XX-lea cele două lăcaşuri de cult aflate la intersecţia rutelor consumerismului.

Stiftskirche, construită ultima parte a secolului al XVIII-lea, readuce în primplan barocul târziu cu ale sale turle îngreunate de decor şi faţada sobră, impunătoare de respect. Puţin mai încolo, străjuită de compozitorul Joseph Haydn, Mariahilfer Kirche (cunoscută şi drept Barnabitenkirche), este de asemenea tributară barocului secolului al XVIII-lea, iar celor două turle impunătoare, relativ austere de la intrare, le corespunde o cromatică opulentă în interior, unde orga monumentală şi masivul altar din marmură cu greu pot concura, împreună, frescele care inundă tavanul. Chiar şi acum, când lumina se curbează către apus şi înserarea are un parfum violet, culorile se amestecă vii şi umplu aerul edificiului.

Aici pun punct peregrinărilor mele vieneze. Ştiu, sunt atâtea lucruri pe care nu le-am văzut încă şi altele, poate la fel de multe, pe care merita să le revăd şi n-am făcut-o. Însă cred că am fructificat cât de bine am putut cele câteva zile aflate la dispoziţie, când am amestecat odihna, oboseala, soarele, norii şi ploaia într-o evadare mai mult decât binevenită.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări urbane and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s