Vârfuri, crovuri şi cătune pe Valea Cernei

A trecut mai bine de un an de la ultima mea vizită la Băile Herculane, ceea ce nu-i chiar de mirare dacă ţinem cont de distanţa până acolo. Iată însă că a venit vremea unei noi preumblări în munţii Mehedinţi şi Cernei – de fapt aproape o reeditare a celei din decembrie 2014, doar că în alt anotimp şi cu alţi însoţitori. O parte venim cu maşina – Hike, Monica, Ioana, Vali şi cu mine; plecăm vineri după serviciu şi străbatem lungul drum din asfalt până dincolo de Herculane, la limita de judeţ dintre Mehedinţi şi Caraş-Severin, acolo unde ne aşteaptă două camere confortabile la pensiunea Dumbrava. Restul lumii – Vlăduţ, Livia, Neghiniţă şi Marius – urmează să ajungă în toiul nopţii, după ce trenul îi va lăsa în gară, cum altfel decât cu întârziere… Din motivul somnului puţin adunat de „ceferişti”, trezirea de sâmbătă nu se dă prea devreme şi abia în toiul micului dejun stabilim cât de cât traseul.

Două drumuri cu maşina spre Baia de Aramă fac ca în jurul orei 11 să fim gata de tură acolo unde începe crucea roşie, cam vizavi de Piatra Puşcată (300 m), în partea inferioară a Cheilor Tâmnei. Începem urcuşul care trece de la lejer până în Poiana lui Ghiţulică la susţinut mai departe de ea, facem o pauză ceva mai lungă la al doilea izvor captat (ultima sursă de apă pentru aproape tot restul zilei) şi contemplăm cele patru marcaje – cruce roşie, punct roşu, punct galben şi triunghi albastru. Să tot ai de unde alege… Până la urmă optăm pentru triunghi albastru, singurul care nu trece prin Cheile Tâmnei, urmând să le parcurgem pe acestea în coborâre, la întoarcere.

Marcajul nostru se desprinde de restul chiar mai sus de izvor şi o ia spre stânga, aşa cum este şi desenat pe un bolovan aplatizat; cum nu este zăpadă, atât bifurcaţia, cât şi continuarea potecii sunt destul de clare, chiar dacă primele semne în sine apar mai degrabă şterse. Apoi însă, în timp ce parcurgem curba de nivel, marcajele devin uşor de urmărit, iar un nou urcuş susţinut – dar scurt – ne depune la ora 12:15 pe o poiană cu belvedere situată deasupra Foeroagei Beletina. Locul este ideal de popas, chiar dacă nu ne putem bucura şi de căldura soarelui; în faţa noastră încep să se desfăşoare înălţimile Munţilor Cernei, în bună parte încă înzăpezite în timp ce se pierd în depărtările mohorâte dinspre trecerea în Godeanu. Ne reluăm drumul şi trebuie să ne orientăm spre partea superioară a poienii, întrucât abia acolo mai e ceva rost de marcaj; aici mi se pare cel mai înşelător punct al acestui traseu, căci nimic nu indică încotro îşi schimbă direcţia semnele turistice. Totuşi, ceva mai sus dăm şi de o potecă ce pare a se îndrepta spre nişte adăposturi sezoniere, cam părăginite, pentru ca la un moment dat să vireze dreapta, pieptiş între doi versanţi presăraţi cu arbori. Sus se vede buza unei mici strungi după care începem să coborâm – din fericire nu mult – în timp ce copacii se îndesesc. Un grohotiş povârnit pune capăt coborârii şi o înlocuieşte cu o curbă de nivel bolovănoasă spre stânga, ce ne duce către o stâncă excelentă ca punct de observaţie. Aici poteca schimbă direcţia către dreapta şi reîncepem urcuşul care capătă din nou intensitate. Pentru puţin timp însă, pentru că versantul aproape că se sparge în întinsa Poiană Beletina – mai bine zis în componenta sa inferioară, Poiana Mare (1190 m).

Este ora 13:30, dar nu facem încă popas din cauza vântului rece şi destul de puternic. Dăm să traversăm în lung întinderea aproape nesfârşită de lapiezuri şi ierburi mărunte, însă ne atrage atenţia scrisul de pe un bolovan din stânga şi ceva mai sus vedem şi marcajul nostru. O luăm deci pe acolo, într-un nou urcuş mult mai plăcut de data aceasta, pentru că stâncăraia a luat locul potecii pământoase, deseori acoperită cu frunze. Aceleaşi stânci, albe-cenuşii aşa cum îi stă bine unui preistoric recif coralier, sunt cele care ne oferă protecţie împotriva vântului şi, ascunşi în şanţurile săpate în ele, luăm în sfârşit prânzul. Apoi reîncepem să urcăm urmărind cu grijă marcajul, străbatem vreo două pâlcuri scurte de hăţiş şi, la ora 14:45, suntem pe Vârful lui Stan (1466 m), punctul maxim al crestei Mehedinţilor. În mod normal, panorama ar fi ameţitoare de aici, dar lipsa de vizibilitate ne face să ne mulţumim cu Vârful Vlaşcu Mic, aflat peste „drum” de Râul Cerna, cu silueta înceţoşată a Zascolului Arjanei, cu linia lungă a crovurilor şi cu Piatra Mare a Cloşanilor. Unde or fi Godeanul, Retezatul sau Oslea?…

Nu avem motive să zăbovim prea mult şi pornim către Poiana Beletina, însă fără a reveni pe unde am urcat; întrucât poiana se desluşeşte destul de clar, iar pădurea care ne desparte de ea nu e prea deasă, încercăm o scurtătură direct în jos de pe vârf. Urmăm practic o văioagă bine conturată, chiar dacă poteca lipseşte. Mai dăm de câte o încurcătură de boscheţi, dar nimic grav şi în curând arborii se desfac, lăsând din nou loc unei mări de lapiezuri. În Poiana Beletina (1200 m) ar fi bine să te afli când nu ai „ideala” combinaţie de ceaţă cu zăpadă, pentru că punctele de reper lipsesc aproape complet în această întindere cheală şi mutilată de doline. Altfel, poteca ce o străbate e destul de clară, chiar dacă lungă ca o zi de post. În capătul superior apar o baltă care nu ştiu dacă rezistă verii şi vreo două adăposturi surpate, după care cărarea coteşte la dreapta însoţită de – mare surpriză! – bandă roşie. Este un marcaj vechi, în mare şters şi, din câte ştiu eu, neconform – în sensul că există convenţia ca banda roşie să însoţească, în Meridionali, doar creasta lor principală; alte creste (precum a Pietrei Craiului), chiar dacă principale pentru masivul respectiv – în acest caz, Mehedinţi – ar trebui marcate cu altceva, punct roşu de exemplu.

După virajul luat, poteca îşi accentuează urcuşul până pe umărul crestei, acolo unde schimbă din nou direcţia, spre stânga de data aceasta. Îl mai urmăm o vreme, nu mult însă pentru că deja vedem clar conturată destinaţia noastră intermediară – Crovul Mare (cca. 900 m), aşa că ne lăsăm în jos în dreapta, pe unde ni se pare faţa versantului mai lină. La final, urmăm valea dintre picioarele crestei agăţate în Vârful Broscan (1308 m) şi regăsim crucea roşie care face legătura între Valea Cernei şi satul Isverna. Alături de marcaj se află şi poteca ce termină coborârea în Crovul Mare, iar la ora 17 luăm încă o gustare la poalele copacului falnic de pe fundul său plat. Acesta este momentul când Vlăduţ decide că nu e timp să mai facem şi un dus-întors prin crovuri, deşi sincer mie mi se pare că n-ar fi aşa un efort ceasul şi jumătate estimat până în buza Crovului Medved.

Nu prea este însă loc de negocieri, aşa că propun măcar o urcare până în marginea unde Crovul Mare trece spre Poienile Porcului. Nici asta n-are prea mult ecou, mai ales după clătitele cu dulceaţă cu care ne tratează Vali. Doar Hike şi Ioana percutează, aşa că o luăm în pas grăbit în sus, în timp ce restul lumii îşi face digestia. Ajungem repede la punctul de joncţiune între crovuri, iar de acolo ni se dezvăluie şi mai clar această particularitate a Munţilor Mehedinţi, de care eu nu ştiu să se mai întâlnească în altă parte la noi în ţară: creasta adâncită ca un şir continuu de copăi, mărginit în lateral de vârfuri abrupte şi tăiat brusc de Vârful Pietrele Albe (1335 m). Nu zăbovim prea mult, deşi soarele târziu tocmai catadicseşte să se arate niţel, ci-i dăm la vale în urmărirea amicilor noştri care au început deja traseul de întoarcere. Acesta se desfăşoară pin Cheile Tâmnei, însoţite de crucea roşie întâlnită mai devreme, punctul roşu cules din legătura cu Poiana Mare şi punctul galben care, chipurile, ar străbate crovurile, însă e mai degrabă inexistent. Ca şi hărţile corect şi recent întocmite ale zonei.

Zona superioară a Cheilor Tâmnei este o frumoasă cetate de calcar, ale cărei metereze sunt păzite de vajnicii pini negri de Banat, cu statura pitică şi coroana plată, rezistentă la vânt. Serpentinele se succed cu repeziciune, iar la ultima terasă a castelului deschisă peste Poiana lui Beniog îi prindem din urmă pe ceilalţi, în timp ce admiră amurgul în Valea Cernei. De acum coborârea devine mai lină, străbate un mic pâlc de copaci şi se opreşte puţin lângă stâna din poiană, pentru ca apoi să intre în pădure şi să ajungă la izvorul unde am alimentat de dimineaţă. Tocmai am închis cercul şi începem să coborâm pe acelaşi traseu pe care am urcat la venire. Nu ne ia mult până ne oprim la maşină, la ora 18:45 Alte două drumuri ne depun la pensiune, unde ne aşteaptă duşurile fierbinţi, o masă caldă şi multă vorbă la o sticlă de ţuică. Apoi un binemeritat somn.

Duminică suntem condiţionaţi de ora de plecare a trenului, aşa că facem ochi ceva mai devreme. Cu micul dejun în proces de digestie şi toate bagajele îndesate în portbagaj, plecăm din nou spre Baia de Aramă, însă ne oprim mai devreme decât ieri. Locul unde rămâne parcată maşina este un „refugiu” improvizat pe malul Cernei, deasupra Podului Scărişoara (300 m). Aici începe cărarea ce face legătura între şoseaua din vale şi cătunele izolate ale Munţilor Cernei – Scărişoara şi Ineleţ, acolo unde nu există canalizare sau drumuri, iar electricitatea a venit abia odată cu panourile solare. Acum însoţită de triunghi roşu, poteca este bătătorită de sute de ani de localnicii acestor locuri desprinse parcă din alte veacuri. Şi tot ei au meşterit stânca astfel încât să-şi înlesnească drumul spre oraş, drept pentru care traseul nostru este numit, mai simplu, „scările”.

După ce trecem puntea cu balans la ceasurile 10:15, urcăm un prim dâmb aproape înverzit şi ajungem în punctul La Cârlige, acolo unde pomii fructiferi şi toporaşii lasă loc unui perete aproape vertical de stâncă. Aici se află cele patru rânduri de scări din lemn, cu fuştei trainici, care leagă Scărişoara de lumea civilizată pe linia cea mai scurtă. Le urcăm repede şi cu mare atenţie, avizaţi parcă de soarta acestor trepte atunci când li se termină viaţa; în stânga noastră se află rânduri de scări putrede şi înnegrite de vreme, ca un însemn al vechimii acestui drum neobişnuit. Deasupra stâncii, poteca îşi reia şerpuirea lină, printre pomi, flori şi porţi de lemn, ca şi cum nimic nu i-ar fi întrerupt paşii molcomi spre un sat atât de retras. Panta se cambrează printr-o livadă străjuită de o cruce mare, sculptată în lemn, îndărătul căreia se profilează printre nori Vârful Vlaşcu Mic (1733 m). În lungul dealului, mult mai aproape, zărim deja băncuţele unde vom face primul popas mai lung. La capătul ultimei pante susţinute de astăzi, de altfel extrem de scurtă, se află Biserica Sfânta Maria din Ineleţ (825 m), alături de cimitirul în care ajungem la ora 11. Nu-i nimeni aici şi un mic afiş ne informează că se slujeşte o dată la două săptămâni, lucru deloc de mirare ţinând cont de izolarea şi depopularea acestor cătune.

Ne odihnim ceva timp, apoi ne reluăm drumul pe o curbă de nivel pitorească, întreruptă de scurte urcuşuri şi coborâşuri, ce ne înşiră ca pe nişte mărgăritare cele câteva case, fâneţe, stupine, livezi şi fuioare de fum. Însoţiţi de punct galben şi punct roşu, ajungem la şcoala din Ineleţ, acolo unde aflăm că locurile au fost uitate de vreme, dar nu şi de oameni; cât mi-aş dori ca acest lucru să fie adevărat… Aici observăm cum o variantă a marcajelor o ia în jos, însă noi hotărâm să mai continuăm o vreme, ceasurile fiind încă acceptabile. O curbă mai largă, aflat la capătul pantei de după un izvor cu debit desprins sub Vârful Iuţii (1582 m), ne lasă pradă la ora 12:30 peisajului desfăşurat din poiana întinsă ce constituie hotarul între cătunele Ineleţ şi Prisăcina.

Evident, panorama este dominată de Vârful Arjana (1512 m) cu Zascolul Arjanei pe post de pavăză stâncoasă, în timp ce cadenţa devine mai domoală din Şaua Prislop (1270 m) şi Vârful Cuşmiţa (1454 m), unduite şi cuminţi. Este nevoie de puţină blândeţe în natură, pentru că stâncile se prelungesc nebănuite pe valea adâncă dintre cătune, aşa cum avem să aflăm îndată după popasul pentru masă, când pornim direct în jos pe Cracu Mare. Poteca, de fapt o scurtătură, ne depune în marcajul punct albastru, desprins ceva mai în deal. Sub noi, se desfăşoară sălbatice şi parcă inabordabile Cheile Prisăcinei, cu ai lor pereţi abrupţi, masivi şi colţuroşi. Le putem observa uşor de pe un prag de stâncă aproape suspendat deasupra hăului sau, mai jos, de lângă o măsuţă construită din două blocuri de piatră şlefuite. Din acelaşi loc admirăm şi culmile Mehedinţilor, acele calcare ascuţite ce ascund complet în acest unghi căldările crovurilor. Mai departe, traseul pierde cu viteză altitudine, lasă în urmă pomii înfloriţi, trece de captarea unui izvor şi intră într-un pâlc de pădure.

Aici întâlneşte poteca însoţită de punct roşu şi punct galben ce urcă în Ineleţ, aceeaşi pe care am refuzat-o mai devreme. Toate marcajele merg de acum împreună, tricolor; ies din codru într-o livadă invadată de capre – o parte grămadă pe câteva căpiţe, altele cocoţate pe versantul abrupt premergător unui perete de stâncă. Mai avem încă puţin şi, la ora 13:45, ajungem din nou pe malul Cernei, acolo unde altă punte face legătura între maluri. Sunt vreo doi kilometri între aceasta şi cea traversată de dimineaţă, şi cum Hike a dispărut demult din peisaj bănuim că s-a dus să recupereze maşina. Eu îi las pe ceilalţi să aştepte „autobuzul de creastă” şi o iau la picior spre Dumbrava, bucurându-mă de puţină linişte, de imaginile de pe Valea Cernei pe care de obicei le zăresc doar prin parbriz şi de forfota unui grup plecat la rafting pe Cerna. Ce-i drept, nu apuc să fac asta până la capăt, întrucât sunt şi eu recuperată în al doilea transport.

Dacă cei patru veniţi cu trenul mai au ceva de aşteptat, noi suntem gata de drum şi pornim după reorganizarea eficientă a bagajelor. Deşi iniţial Vlăduţ ne îmbiase cu varianta de întoarcere pe Baia de Aramă, cu continuare prin Târgu Jiu şi Râmnicu Vâlcea, se pare că totuşi o luăm pe unde am venit, adică Dunărea şi Craiova. Îmi pare rău o vreme, dar în scurt timp îmi dau seama că nici nu prea contează, pentru că abia îmi ţin ochii deschişi; cât îi mai ţin, căci cedez somnului şi am impresia că Ioana şi Vali fac la fel. Pauza de masă o facem – lungă şi îndestulătoare – înainte de Craiova, la Carul din Stele (în Beharca). Un meniu cu o descriere nu chiar completă a bucatelor, preţuri diferite în meniu faţă de nota de plată şi o chelneriţă surdă şi nepoliticoasă trag în jos un local altfel arătos şi cu o ofertă chiar îmbietoare. Mă mai gândesc dacă pe viitor e de evitat sau de frecventat cu ceva mai mare atenţie. Restul drumului e istorie, şi încă una destul de plictisitoare. Într-atât cât să ne amintim să-i dăm lui Vlăduţ un mesaj, nu care cumva să uite că „mâine mergem la serviciu”!

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări rurale, Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s