Madrid Ziua 7

Este ultima noastră zi în Madrid, iar pe seară avem plecarea înapoi la Bucureşti, aşa că de dimineaţă ne îndeletnicim cu strânsul bagajului în care trebuie să lăsăm loc pentru ca viitoarele sticle de vin să călătorească în siguranţă. Din fericire, avionul decolează destul de târziu, aşa că mai avem timp de câteva vizite lăsate pe ultima clipă. Ne lansăm deci într-o plimbare matinală până în Plaza de Isabel II, în care acum putem admira la lumina soarelui clădirea neoclasică, de la începutul secolului al XIX, cu care se mândreşte Teatro Real. Lipsit de reflectoarele nocturne ce adaugă tuşe romantice, exteriorul teatrului patronat de statuia Izabelei a II-a nu e chiar cea mai frumoasă realizare de acest fel, însă emană importanţă şi funcţionalitate. Mult mai estetică, pe Calle de Arrieta se desfăşoară faţada de asemenea neoclasică şi cam de aceeaşi vârstă a Real Academia de Medicina, cu ai săi coloşi încordaţi care susţin intrarea.

Ajungem din noi în Plaza de la Encarnación, cu acelaşi scop ca şi acum vreo trei zile – să vizităm Real Monasterio de la Encarnación, construită la începutul secolului al XVII-lea. Deşi acum am fi în plin program, nu se poate din cauza nu ştiu cărei sărbători sau delegaţii oficiale, aşa că ne mulţumim doar cu câteva priviri aruncate faţadei baroce şi cu un salut către statuia dramaturgului şi poetului Lope de Vega.

Este prima dată când ne folosim mai des de metrou, întrucât avem de ajuns în locuri mai îndepărtate, precum cartierul Chamberí. Coborâm în staţia Canal şi dibuim cumva Calle de Blasco de Garay, unde se găseşte un fel de Mecca a alcoolicilor: Bodega Santa Cecilia. În acest magazin destul de mare primele rafturi sunt dedicate „esenţelor tari”, însă în spate se desfăşoară un adevărat festival al vinului. Evident că cele mai multe soiuri sunt cele spaniole, din diferite provincii, însă aproape întreaga lume unde se cultivă viţă de vie are aici un reprezentant… cu excepţia României. Este aproape strigător la cer că există un raft cu vinuri nemţeşti (ieftine, evident, pentru că sunt de o calitate slabă), dar cele româneşti lipsesc cu desăvârşire, deşi unele dintre ele sunt excelente; iar de vină nu pot fi decât mărcile noastre care habar n-au cum să-şi facă reclamă. Altfel, la loc de cinste sunt licorile din Ungaria, Franţa, Italia, Portugalia, Africa de Sud, ţările Americii Latine şi California. Preţurile variază de la doi-trei euro până la peste cinci sute, aşa că toate gusturile şi buzunarele sunt mulţumite. În plus, aşa cum am mai constat până acum, în ceea ce priveşte vinul spaniol există o regulă nescrisă: probabil cu excepţia butelcilor de trei litri cu vin de masă, nu ai cum să nimereşti un produs prost, oricât ar fi de ieftin.

Luăm din nou metroul până în Cartierul Chamartín şi coborâm la staţia omonimă cu obiectivul pe care dorim să-l vedem: Stadionul Santiago Bernabéu, casa binecunoscutului Real Madrid Club de Fútbol – pe scurt, Real Madrid. Impunătorul oval din beton, sticlă şi oţel este precedat de o piaţetă foarte interesantă, în care în jardiniere cu steagurile diverselor naţiuni cu ceva de spus în fotbal cresc nişte copaci subţirei, specifici ţării reprezentate; aici dăm şi de tricolorul românesc. Dăm roată stadionului şi intrăm în magazinul oficial, însă zicem pas vizitei oficiale care ni se pare exorbitant de scumpă. Acum regretăm şi mai mult că n-am luat bilet la derby-ul local dintre Real şi Atlético, care s-a desfăşurat în prima noastră zi la Madrid.

Înapoi la metrou şi coborâm într-un loc cunoscut, Plaza de España. Ne oprim puţin în parcul din mijlocul pieţei pentru a admira monumentul închinat lui Miguel de Cervantes, cu statuia scriitorului undeva sus şi, dedesubt, legendarele figuri romantice ale lui Don Quixote de la Mancha şi Sancho Panza. O luăm apoi pe Calle Ferraz, care ne întâmpină pe colţ cu una din cele mai importante reprezentante ale modernismului târziu, Casa Gallardo, construită în ultimii ani antebelici. În continuarea ei se întinde, mult mai conservator datorită neoclasicismului din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Museo Cerralbo – fostă reşedinţă nobiliară transformată în colecţie de artă. Ne oprim la Cuenllas, local celebru pentru bucatele sale, şi ne bucurăm să găsim loc chiar şi la o masă înghesuită. Este de departe cel mai scump prânz pe care îl luăm la Madrid, iar porţiile nu sunt tocmai mari, însă mâncarea este nu numai delicioasă, ci şi într-adevăr deosebită; aş menţiona aici doar sosul cu trufe negre…

Mă despart de Paul care nu şi-a satisfăcut întru totul pofta de muzică şi cărţi şi o iau spre zona verde din imediata vecinătate. Parque del Oeste străluceşte sub soarele cald şi freamătă de viaţă – oameni care-şi plimbă câinii, cupluri de sportivi care exersează mişcări acrobatice, biciclişti, vânzători de brăţări hippie, tineri adânciţi în lectură la umbră. Şi totul se petrece pe aleile care înconjoară Templo de Debod, lăcaş de cult antic egiptean, dedicat lui Isis în secolul al II-lea î.Hr., dezasamblat şi refăcut aici drept cadou al Egiptului pentru Spania.

Eu am pe creier o restanţă, aşa că mă las în jos spre Paseo de la Virgen del Puerto şi intru în grădina regală, Campo del Moro. Aleile sale dezvăluie o îmbinare a stilului tradiţional-rural cu foişoare neo-gotice şi influenţa grădinilor engleze. Nu am inspiraţia de a citi avertismentul de la intrare, cum că acea poartă este singura cale de acces în parc, aşa că, după ce mă plimb pe cărările care urcă spre palat şi dau un ocol mare în căutarea unei scurtături, nu am de ales şi mă întorc aici. Nu-mi pare în totalitate rău, întrucât domeniul este extrem de frumos, liniştit şi umbrit, doar că mi-ar fi plăcut să scutesc cel puţin un sfert de oră de urcat, coborât şi iar urcat, pentru a ajunge în Plaza de Oriente.

De aici, o iau pe Calle Requena, unde sunt întâmpinată cu un zid plin de arpegii de Fundación Isaac Albéniz, care afişează drept motto: „Nulla ethica sine aestethica, nulla aestethica sine ethica”. În continuare, Plaza de Ramales se mândreşte cu o apariţie ceva mai neobişnuită, mai ales pentru prima jumătate a secolului al XX-lea, atunci când a fost construită Casa-Palacio de Don Ricardo Angustias; în plin avânt post-modernist şi eclectic, această reşedinţă proiectată de un arhitect brazilian subliniază stilul neo-renascentist cu un frumos turn medieval. În apropiere, se deschide Plazuela de Santiago, al cărei semn distinctiv este neoclasicul auster, bazat pe cărămidă roşie şi haşuri albe, ce înfăţişează de la începutul secolului al XIX-lea Iglesia de Santiago.

Ne regrupăm şi pornim în viteză spre apartament, pe care cam trebuie să-l eliberăm. Cu rucsacii în spate cât casa, mai ales acum când s-au adăugat şi sticlele de vin cumpărate de la Bodega Santa Cecilia. Timp până la avion mai este destul, aşa că ne orientăm pentru o cină timpurie pe Calle de Las Huertas, unde dăm de o cârciumioară de familie foarte primitoare, Casa Alberto. Mâncăm ultimele bunătăţuri madrilene într-o atmosferă intimă, înconjuraţi de barul cu licori de chihlimbar, picioare de porc atârnate deasupra tejghelei, tablouri vechi şi tricouri de fotbalişti cu autograf. O încheiere perfectă pentru un sejur cu un singur inconvenient: prea scurt.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări urbane and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s