Madrid Ziua 5

Ne începem ziua cu o vizită în Plaza de las Descalzas Reales, acolo unde ne punem la rând pentru un tur ghidat în Monasterio de las Descalzas Reales; aşa cum am aflat aseară, este singurul mod în care putem vedea frumoasa mănăstire renascentistă de la jumătatea secolului al XVI-lea. Nu am voie să fac fotografii dincolo de scara monumentală ai cărei pereţi sunt o adevărată colecţie de artă, însă ceea ce reţin este că multe femei din casa regală şi din nobilimea Spaniei s-au retras aici îmbrăcând rasa călugărească sau şi-au petrecut copilăria în şcoala mănăstirească. De fapt, cea care a fondat aşezământul monastic în fostul palat al tatălui său este fiica lui Carlos I, Juana de Austria, astfel că nu este de mirare splendoarea acestei cetăţui din inima oraşului. În plus, fiecare dintre noile surori provenite din aristocraţie îşi aducea cu ea zestrea, aşa că în curând mănăstirea a devenit una dintre cele mai bogate ale Europei. Un fapt mai neobişnuit se regăseşte în numele monumentului, ce nu poartă denumirea ordinului călugăresc al clariselor; în ciuda rigorilor monahale, maicile – deşi multe cu origini regale – nu purtau pantofi care să le acopere piciorul în totalitate, ci sandale asemănătoare celor romane.

O luăm apoi repejor pe Calle de Atocha şi ne intersectăm cu clădirea veselă în care se vând bunătăţurile din Mercado de Antón Martín. Nu ne oprim însă până în Ronda de Atocha, acolo unde îşi înalţă clădirea impozantă şi aproape complet lipsită de personalitate Museo Nacional Centro de Arte Reina Sofía; inaugurată acum nici un sfert de veac, această colecţie doreşte să închidă triunghiul de aur al muzeelor de artă madrilene, alături de Museo Nacional del Prado şi Museo Thyssen-Bornemisza. Ce-i drept, acest lucru îi reuşeşte din punct de vedere geografic. În ceea ce mă priveşte, mi-ar plăcea să mă fi documentat mai mult, caz în care aş fi aflat că singura galerie care merită vizitată este cea de la etajul al doilea, acolo unde sunt expuse operele semnate de maeştri ai secolului al XX-lea: Pablo Picasso (Femeia în albastru, Păsări moarte, Figuri la malul mării I şi, cel mai important, Guernica), Salvador Dalí (Portretul lui Luis Buñuel, Ţigan din Fugueres, Nesfârşita enigmă, Faţa marelui masturbator, Omul invizibil, Amintirile femeii-copil), Óscar Domínguez (Compoziţie cosmică, Fluturi pierduţi în munte şi Amintire din Paris), Juan Gris (Chitara din faţa mării şi Fereastră deschisă), Santiago Rusiñol (Bătrânul Faun), José Solana (Păsări), Ignacio Zuloaga (Hristos însângerat), Juan Massanet (Naşterea lui Venus), Ángeles Santos (O lume) şi Robert Delaunay (Portretul lui Tristan Tzara). Restul expoziţiei, permanentă sau temporară, este un afront adus bunului gust şi bunului simţ până la urmă. Cum să ai tu, ditamai muzeul de artă, coridoare întregi pline cu litere aruncate aiurea, foi întregi bătute la maşină cu nonsensuri,  cuvinte care descriu nuanţa câte unui perete – alb, alb-bej, alb-albastru – sau canapele pe care vizitatorii urmăresc filme de-a dreptul stupide? Da, da, ştiu, artă modernă care te face ca, odată ieşit în stradă, să eviţi să dai o flegmă într-un coş de gunoi că – cine ştie? – poate e şi ăla vreo operă adiţională. În condiţiile în care o grămadă de artişti, artişti pe bune, nu au unde să-şi expună lucrările care poate peste decenii sau secole vor fi în sfârşit văzute la adevărata valoare, o asemenea risipă de spaţiu, fie el şi privat, în numele unor nonvalori mi se pare de-a dreptul revoltătoare. Ce-i drept, toate acele porcării sinistre ale creaţiei post-post-moderne au calitatea de a face ca zămislirile unor nulităţi precum Joan Miró sau Fernand Léger să pară adevărate capodopere pline de substanţă.

După aşa o infuzie de timp pierdut – repet, doar colecţia numită „Erupţia secolului XX: Utopii şi Conflicte” merită să fie vizitată şi nici aceea în întregime – ne simţim înfometaţi ca nişte lupi. Fiind însă zi de post, propun să încercăm unul dintre localurile eco-bio-vegane ale Madridului şi aleg Yerbabuena, de pe Calle de Bordadores. Deloc ieftin, restaurantul se ridică însă la nivelul recenziilor pozitive pe care le-am citit, iar aranjamentul din farfurii, înainte să-l devorăm, este cu siguranţă mai artistic decât majoritatea sălilor găzduite de Reina Sofía.

După masă, Calle del Sacramento ne conduce pe lângă Iglesia del Sacramento, care adoptă barocul specific începutului de secol al XVII-lea; ceea ce o deosebeşte de altele este faptul că această biserică aparţine forţelor armate spaniole, în cinstea cărora a fost ridicată. În scurt timp ieşim în Calle de Bailén, iar de acolo până în Plaza de la Armería nu mai este decât un pas.

Ne aflăm în cel mai important loc al regalităţii spaniole, întrucât din această piaţă se intră în Palacio Real. Construit iniţial în secolul al XVI-lea pe locul fostului Alcázar, distrus şi reclădit sub forma actuală barocă, acesta este reşedinţa regelui din care o parte este transformată în muzeu. Nu ştiu exact care sunt regulile, dar se pare că prindem o după-amiază în care cetăţenii Uniunii Europene vizitează gratis, aşa că profităm de ofertă şi începem turul maiestuosului palat. Nu am voie să fotografiez mai departe de magnifica scară monumentală, straşnic păzită de cei doi lei din marmură, însă imaginile cu boltele largi, stucaturile aurite, picturile murale, catifelele grele şi candelabrele încărcate reprezintă o mostră a întregului tur de încăperi regale. Acestea cuprind birouri, anticamere, săli de banchet, dormitoare şi, evident, camera tronului; fără a se deosebi în esenţă de alte reşedinţe ale monarhilor din restul Europei, Palacio Real aduce acel strop de artă spaniolă regăsită în picturi şi tapiserii.

În imediata apropiere, poate chiar mai impozantă decât palatul în ciuda dimensiunilor mai reduse, se înalţă Catedral de la Almudena. Clădit spre sfârşitul secolului al XIX-lea, grandiosul lăcaş de cult aduce împreună elemente din cele mai diverse stiluri – neo-barocul domină latura masivă şi opulentă dinspre Plaza de la Armería şi intrarea păzită de statuia papei Ioan Paul al II-lea, neoclasicul se regăseşte pe exteriorul laturii sudice, în timp ce interiorul este descris de un neo-gotic plin de lumină şi culoare, tavanul transeptului şi bolta de deasupra altarului fiind cele mai elocvente în acest sens. În plus, cripta joasă, aflată oarecum în demisol, merge mult în trecut prin al său neo-romanic bogat în influenţe bizantine.

Din spatele catedralei, o luăm pe Cuesta de la Vega şi ne oprim puţin în Parque del Emir Mohamed I, acolo unde încă se pot vedea ultimele fragmente din Muralla Árabe, zidul maur care a înconjurat în secolul al IX-lea mica cetate a Madridului. Coborâm în Paseo de la Virgen del Puerto şi aruncăm câteva priviri prin poarta acum zăvorâtă ce dă în Campo del Moro, parcul ce deserveşte din secolul XVIII-lea palatul regal. Ajungem în scurt timp la Cuesta San Vicente, intersecţie mare dominată de Puerta de San Vicente; arcul triumfal construit în prima jumătate a secolului al XVII-lea a fost refăcut cu nici trei decenii în urmă, păstrându-i-se însă forma originală neoclasică. Tot aici se află şi un nod important al căilor ferate, gara Príncipe Pío, o frumoasă construcţie utilitar-civilă de la jumătatea secolului al XIX-lea, de asemenea neoclasică şi extrem de impunătoare.

Avem de urcat micul deal unde tronează palatul regal şi traversăm Jardines de Sabatini, cele care îi flanchează una dintre laturi din secolul al XVIII-lea, sub înaltul patronaj al statuii lui Carlos al III-lea. În scurt timp ajungem în Plaza de Oriente, un scuar verde şi larg, cu nenumărate alei străjuite de oameni de arme spanioli. Între ei, cel mai important este monumentul din bronz al lui Felipe al IV-lea călare pe cal, situat chiar în mijlocul parcului şi împodobit cu o fântână.

Într-o ultimă plimbare, trecem prin Plaza de Isabel II, pe lângă statuia reginei care îi dă numele şi silueta luminată în nocturnă a neoclasicului Teatro Real, creaţie arhitecturală a începutului de secol XIX. De acum, pe Paul îl pierd în halucinantele magazine de discuri, numeroase şi tentante cu viniluri, CD-uri, tricouri şi accesorii rock, metal, jazz, blues şi altele asemenea. La ceas târziu de seară, pornim în sfârşit înapoi spre casă, iar în drumul nostru traversăm Plaza de la Provincia, unde ne întâmpină în nocturnă Palacio de Santa Cruz, frumosul conac-cetate cu al său înger deasupra intrării. Îmi amintesc acum că madrilenii au o vorbă: „să dormi sub înger” înseamnă să petreci ceva timp la închisoare, din cauza instituţiei găzduite cândva sub aceste aripi albe.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări urbane and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s