Madrid Ziua 1

Există dovezi arheologice care atestă faptul că teritoriul Madridului a fost locuit atât în preistorie cât şi în antichitate, din perioada romană venind şi numele primului oraş ridicat pe malul Râului Manzanares – „Matrice”. Însă cu toate vestigiile legate de limita Imperiului Roman, de invaziile vandale şi de stăpânirea vizigotă, primul document în care este menţionat Madridul vine din perioada în care Spania este sub ocupaţie musulmană. Cetatea face parte dintr-un şir de fortăreţe construite de mauri în secolul al IX-lea la limita dintre Andaluzia şi regatele spaniole necucerite, cu scop de a feri Toledo de posibilele atacuri ale regilor creştini şi de a dirija noi ofensive împotriva acestora. În acelaşi context apare şi precursorul numelui de astăzi, „Matrit”. În secolul al XI-lea, spaniolii reuşesc să cucerească Toledo şi regiunea înconjurătoare, din care face parte încă micuţul Madrid, alipindu-le Castiliei. Din acest moment, cetatea începe să crească în însemnătate, mai întâi prin reprezentant la curte, apoi prin dreptul de a avea propriul consiliu. Când întrunirile curţii castiliene se ţin tot mai des în Madrid, din primii ani ai secolului al XIV-lea, se poate spune că oraşul iese în sfârşit din umbra prosperelor Toledo şi Valladolid. Mai mult, două veacuri mai târziu regele Filip al II-lea mută curtea regală de la Valladolid la Madrid, cetate care va rămâne de acum încolo, cu excepţia câtorva ani, capitala Spaniei. Una dintre consecinţe este intrarea într-o perioadă de intensă înflorire culturală, arhitectonică şi economică; acesteia i se adaugă, în secolul al XVIII-lea, un proces de modernizare urbană atât de necesar unui oraş care cunoaşte o expansiune demografică galopantă. Începutul secolului al XIX-lea găseşte capitala sub ocupaţia trupelor napoleoniene, cu rege şi prinţ moştenitor prizonieri ai armatei franceze. Situaţia este înlăturată la finalul Războiului Peninsular, când Spania şi Portugalia îşi cuceresc independenţa cu ajutorul aliaţilor englezi, iar Madridul este eliberat. Totuşi, tensiunile politice însoţesc întregul veac şi trec şi în următorul, când monarhia alternează cu cele două republici, iar punctul culminant îl reprezintă izbucnirea Războiului Civil care se soldează cu instaurarea regimului dictatorial al lui Franco. Din acest moment, secolul al XX-lea este marcat de o nouă perioadă de dezvoltare, în special industrială, amplificată de un fapt extrem de interesant: Spania reuşeşte să îşi păstreze neutralitatea în cel de-al Doilea Război Mondial, iar Madridul nu are de suferit în urma ocupaţiei, luptelor şi bombardamentelor care devastează alte metropole europene. Ulterior morţii lui Franco, cel mai bun compromis politic este respectarea dorinţei acestuia de a fi repusă în drepturi monarhia, o ultimă cărămidă de consolidare a poziţiei Madridului de centru cultural, economic, tehnologic şi industrial.

O ofertă tentantă a unei companii aeriene ne face să începem anul cu o săptămână de concediu la Madrid şi prin împrejurimi. Închiriem un mic apartament în cartierul La Latina şi iată-ne după câteva ore de zbor plus o incursiune prin metroul madrilen, târziu în noapte, pe Calle Mediodía Grande. Acolo ne întâmpină Pablo, proprietarul, care ne anunţă că suntem abia al doilea rând de oameni care stă acolo, aşa că avem pe mână o garsonieră proaspăt renovată. Cine se plânge că are o locuinţă mică n-a văzut-o pe aceasta: bucătăria e o prelungire a dormitorului mare cât să încapă trei rafturi, un calorifer şi patul, iar în baie eu încap, Paul nu prea. Partea bună a spaţiului atât de mic este că se încălzeşte repede cu unicul calorifer, şi acela electric, iar de căldură chiar avem nevoie ţinând cont că am nimerit în plină ploaie şi maxim două grade afară. Cine crede că Spania înseamnă numai soare şi căldură – aşa cum ne aşteptam şi noi, de altfel – trebuie să ştie că zona centrală şi înaltă, precum cea în care e Madridul, are parte de ierni veritabile; poate nu cât să ningă intens, dar suficient cât să te facă să tremuri în La Latina. În afară de baia cea înghesuită, nu prea ne deranjează altfel dimensiunile reduse atâta timp cât patul şi frigiderul sunt mari, iar în rest nu ne vom petrece treji mai mult de două-trei ore pe zi aici; altfel, preţul e foarte bun pentru localizarea centrală, de unde foarte rar vom lua metroul.

Prima zi în care vizităm efectiv Madridul o începem de dimineaţă cu o plimbare prin La Latina, printre magazinele şi terasele ce se întind pe Calle de Toledo. Cu ocazia aceasta ne bucurăm de oferta impresionantă de fructe proaspete şi brânzeturi, mai ales produse locale. Observăm însă cu tristeţe două lucruri: este înfiorător de greu să găseşti un iaurt neîndulcit, iar celebrul „jamon” spaniol – mândria ţării – este împănat cu tot felul de substanţe care n-au ce căuta în carne; trebuie să sapi mult de tot până găseşti ceva acceptabil în ambele cazuri.

Ieşim până la urmă pe Carrera de San Francisco, bulevard lung pe care-l urmăm până la capăt. Acolo se deschide un sens giratoriu larg, dominat de o prezenţă impunătoare: Real Basílica de San Francisco el Grande. Construită în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea în spirit neoclasic, se mândreşte cu superbele picturi care împodobesc domul şi capelele – frescele ale căror autor este Francisco Goya. În plus, cupola enormă care ţine spaţiul aurit în penumbră are cel mai mare diametru din lume creştină.

Pornim pe Gran Vía de San Francisco şi ne oprim câteva clipe în Plaza de la Virgen de la Paloma, acolo unde se înalţă de la sfârşitul secolului al XIX-lea Iglesia de la Paloma; numită oficial San Pedro el Real, această biserică parohială îmbină în structura sa cărămizie stilul neo-mudéjar, bazat pe moştenirea maură, cu elemente neogotice. Puţin mai încolo, întâlnim în plimbarea noastră Puerta de Toledo, arcul triumfal neoclasic construit la începutul secolului al XIX-lea în cinstea regelui Fernando al VII-lea.

O luăm prin El Rastro, cartier cunoscut pentru pieţele stradale şi agitaţia de la sfârşit de săptămână, iar Calle de Arganzuela ne aduce lângă leul din piatră numit La Fuentecilla, monument ridicat pentru a comemora întoarcerea lui Fernando al VII-lea în oraş după ocupaţia napoleoniană. De aici revenim în Calle Toledo şi o urcăm pe lângă pieţe alimentare, teatre şi magazine cu măşti până Colegiata de San Isidro. Această biserică din secolul al XVII-lea, deşi destul de austeră pentru stilul baroc ce îi modelează arhitectura, se mândreşte cu un frumos altar din marmură, câteva stucaturi aurii opulente şi nenumărate aranjamente florale, viu colorate, care împodobesc icoanele.

Mai departe, Calle de la Colegiata ne duce într-una din cele mai tinere pieţe ale oraşului, Plaza Tirso de Molina, născută la jumătatea secolului al XIX-lea în urma remodelării planurilor stradale. Aici ne întâlnim cu faţada veselă, neoclasică în care au fost adăugate accente ale modernismului, a unei clădiri de asemenea tinere – Teatro Nuevo Apolo, construit în interbelicul târziu. Ieşim curând intr-una dintre cele mai aglomerate artere ale centrului, datorită lungimii pe care se întinde şi a nodurilor importante pe care le leagă: Calle de Atocha. Aici trecem de Iglesia de San Sebastián, biserică barocă ce aduce la jumătatea secolului al XVI-lea câteva reminiscenţe romanice, şi intrăm în spaţiul larg descris de Plaza de Jacinto Benavente cu a sa statuie intitulată Măturătorul.

Avem în jurul nostru un peisaj urban bogat, atât din punct de vedere arhitectonic, cât şi cultural. Primul care îţi ia ochii este, de o albeaţă neoclasică orbitoare, Teatro Calderón, construit chiar pe colţ la începutul secolului al XX-lea. De aceeaşi vârstă, dar mult mai discret, este Cines Ideal; mult mai mic, uşor retras, edificiul de asemenea neoclasic iese din anonimat datorită vitraliilor colorate deosebit de frumoase. În plus, este cel mai vechi cinematograf care a funcţionat permanent în Madrid, iar interiorul său – vom afla zilele viitoare – a ştiut să ţină pasul cu vremurile şi a devenit extrem de modern. Lipită de cinema se află o fundaţie pentru hrănirea oamenilor străzii, Comedor Ave María, găzduită de o capelă mică barocă. În continuarea bulevardului, ca un ultim bastion al acestei pieţe aglomerate, se înalţă împreună cu clopotniţa sa semeaţă, cărămizie cu scrobeli albe, Iglesia de la Santa Cruz – mândru edificiu neo-gotic de la sfârşitul secolului al XIX-lea, în care altarul excelent detaliat se întinde de-a lungul pereţilor din cărămidă aparentă, cu accente moderne.

Ajungem în curând la colţul format de Plaza de Santa Cruz şi Plaza de la Provincia, având ca element central Fuente de Orfeo, de fapt o reconstituire a fântânii originale din secolul al XVII-lea. Principalul străjer al celor două pieţe este Palacio de Santa Cruz, o superbă structură construită în secolul al XVII-lea, iar stilul este renascentist târziu, lucru cu adevărat surprinzător în plină epocă barocă; cândva închisoare, clădirea cu formă de cetate şi păzită de un înger alb, găzduieşte astăzi Ministerul Afacerilor Externe.

O luăm pe Calle de Atocha în sens opus, traversăm Pasaje Doré şi ne oprim puţin pentru a admira faţada cărămizie cu modele vegetale albe, tributară art nouveau-ului de la începutul secolului al XX-lea, a frumosului Cine Doré (numit şi Filmoteca Española). Tot aici se deschide, triunghiulară, Plaza de Antón Martín cu monumentul său comunist Abogados de Atocha. Una dintre laturile sale este dominată de o clădire extrem de anostă construită în interbelic, „victimă” a raţionalismului madrilen: Teatro Monumental; ceea ce-i mai salvează aspectul se află după un colţ, pe Calle del León, şi anume faţada intrării secundare sau Monumental Cinema.

Continuăm pe Calle del León şi Calle de las Huertas, până ajungem în Plaza Ángel, unul dintre cele două scuaruri ce mărginesc o impozantă clădire de un alb dominant, Edificio Simeón; ridicat la începutul secolului al XX-lea într-un stil eclectic ce aduce şi elemente art deco, are de mult timp ca oaspete de lux Hotelul Reina Victoria. Găsim uşor Calle de la Cruz şi o urmăm salivând, din cauza nenumăratelor măcelării şi mezelării cu „jamon” – şuncă afumată de porc sau de vită, celebra specialitate spaniolă. Una dintre străduţele care se desprind este Calle de la Victoria, pe care o căutăm în mod anume pentru că avem o adevărată ţintă aici: prânz la Taberna Alhambra. Şi, credeţi-mă, căutarea şi răbdarea merită din plin, pentru că acest spaţiu culinar care împleteşte bucătăria europeană cu cea arab-africană este pe gustul oricărui gurmand, fie el şi super-mofturos ca mine.

Cu papilele gustative pe deplin satisfăcute, ieşim în Carrera de San Jerónimo şi, după câţiva paşi, în Plaza de Canalejas, un alt „muzeu” al arhitecturii urbane. Într-un colţ, retrasă şi discretă, apare clădirea neoclasică de la începutul secolului al XIX-lea, Café del Príncipe, una dintre cele mai în vogă cafenele ale epocii datorită clienţilor din lumea nobilimii şi a oamenilor de cultură. Însă ceea ce fură privirea este duetul format de două conce de la începutul secolului al XX-lea, lipite una de cealaltă, cât se poate de diferite şi totuşi într-o perfectă armonie: Edificio Meneses (al cărei stil eclectic se bazează pe un neoclasicism somptuos) şi Casa de Allende (unică în Madrid prin arhitectura tradiţională regiunii Cantabria).

Ne continuăm plimbarea spre Plaza de las Cortes, acolo unde în scuarul verde se înalţă statuia lui Miguel de Cervantes. Vizavi, cu toată măreţia unui templu neoclasic destinat treburilor statului, tronează de la jumătatea secolului al XIX-lea Congreso de los Diputados, flancat de doi lei din bronz. Puţin mai încolo, Hotel Palace, construit în antebelic pe modelul eclectismului urban inspirat de hotelurile pariziene, ne aminteşte faptul că la momentul concepţiei sale era cel mai mare hotel din Europa; din păcate, nefiind cazaţi în el, nu avem acces la cea mai celebră parte a sa, restaurantul găzduit sub cupola La Rotonda.

Ieşim de pe bulevardul aglomerat pe Calle Duque de Medinaceli, ce se strecoară printre taverne dedicate vinului şi mici localuri de cabaret, până în Plaza Jesús, centrată pe Basílica de Jesús de Medinaceli, un amestec de neo-baroc cu neo-clasic din perioada interbelică. Mai cotim de două-trei ori şi ne trezim din nou în vâltoarea oraşului, întrucât prin faţa noastră trece o arteră largă şi plină de lume, Paseo del Prado. Îl traversăm spre Plaza Murillo, dispusă între Real Jardín Botánico şi Museo Nacional del Prado şi având ca punct de gravitaţie statuia pictorului Bartolomé Esteban Murillo. Ocolim pentru moment muzeul, o luăm pe Calle Ruiz de Alarcón şi ne oprim când dăm cu nasul de clădirea neoclasică, de la sfârşitul secolului al XIX-lea, a Real Academia Española, bine ascunsă în spatele unui zid de verdeaţă.

Ce-i drept, oricum ar fi greu de observat, pentru că întreaga atenţie se îndreptă către faţada gotică cu adevărat impozantă ce domină audienţe de la înălţimea unor scări de efect: Iglesia de San Jerónimo el Real, construită în primii ani ai secolului al XVI-lea, este o apariţie cu adevărat deosebită datorită modului în care dantela, crenelurile şi arcele ascuţite sunt îmblânzite de zidurile simple, din cărămidă şi piatră, aproape lipsite de alt decor decât dispunerea elementelor de construcţie. Interiorul se păstrează relativ simplu, astfel că sunt puse în valoare jocul geometric al arcadelor, tablourile de mari dimensiuni ce decorează altarul şi câteva dintre firide, panopliile aurite şi statuile sfinţilor îmbrăcaţi în catifea, după „moda” spaniolă. Un lucru interesant este că tocmai prindem sfârşitul unei cununii, când nuntaşii tocmai ies pentru felicitări şi fotografii. Cu această ocazie observ cu ochi critic toaletele doamnelor şi decretul meu este unul singur: „impecabil”, de la rochiile de bun gust la pălăriile chic, atât de diferite de „perdelele” şi cârpele mulate care mă scot pe mine din minţi la nunţile de pe la noi; ce-i drept, covorul roşu desfăşurat pe scări, numeroasele limuzine şi alte câteva detalii îmi spun că e vorba despre evenimentul unor oameni aflaţi destul de sus pe scara socială, aşa că bunul gust ar avea o oarecare explicaţie.

Bronzul intitulat Un pictor pentru Prado şi statuile comemorative ale lui Francesco Goya şi Diego Velázquez anticipează exponatele din perla muzeelor spaniole, Museo Nacional del Prado. Întemeiat la sfârşitul secolului al XVIII-lea în frumoasa clădire enormă, neoclasică, ridicată anume pentru el, muzeul cuprinde una dintre cele mai selecte „culegeri” de artă europeană din lume, întinsă între secolele al XII-lea şi al XIX-lea şi bazată pe colecţia regală. Înăuntru nu am voie să fac poze, aşa că încerc să mă bazez strict pe memorie când înşir operele care mi-au atras cel mai mult atenţia: Hieronymus Bosch (Grădina plăcerilor lumeşti), Diego Velázquez (celebra serie Las meninas, dedicată infantei Margareta Tereza, fiica regelui Filip al IV-lea), Fra Angelico (Buna Vestire), Pieter Brughel cel Bătrân (Triumful morţii), Peter Paul Rubens (Cele trei graţii, Răpirea Europei, Căderea omului şi Judecata lui Paris), Albrecht Dürer (Adam şi Eva), Rafael (Portretul unui cardinal), Tiţian (Portret ecvestru al lui Carlos al V-lea şi Gloria), El Greco (Sfânta Treime), Rembrandt (Artemisia), Paolo Veronese (Venus şi Adonis), Nicolas Poussin (Parnassus), Francisco Goya (superbele pânze numite „Picturile negre”, între care Câinele, Saturn devorându-şi fiii, Ursitoarele, Sabatul vrăjitoarelor), Francisco de Zurbarán (Agnus Dei), Sandro Botticelli (Banchetul din pădurea de pini) şi Antoon van Dyck (Hristos încoronat cu spini).

Când părăsim muzeul, prindem în nocturnă Plaza de la Lealtad, unde se remarcă din primii ani ai secolului al XX-lea Hotelul Ritz, adept al neoclasicismului francez şi una din primele clădiri madrilene care foloseşte betonul armat. O luăm pe jos spre staţia de metrou din Ronda de Atocha şi, înainte de a intra în subteran, ne oprim câteva secunde să admirăm faţada neoclasică din a doua jumătate a secolului al XIX-lea a Palacio de Fomento, acum aproape complet întunecat; în spatele coloanelor monumentale şi a celor două figuri antice care străjuiesc intrare îşi desfăşoară activităţile Ministerul Agriculturii.

Luăm metroul până la staţia Bilbao, pentru a ieşi în cartierul pitoresc Malsaña, o adevărată oază a vieţii de noapte. Calle de San Andrés ne duce în Plaza del 2 de Mayo, acolo unde se află monumentul ridicat în memoria lui Luis Daoíz şi Pedro Velarde, comandanţii de artilerie care s-au aflat în fruntea revoltei din 1808 împotriva trupelor de ocupaţie franceză; cei doi, ucişi în luptele din 2 mai, sunt comemoraţi ca eroi naţionali. Mai departe, paşii noştri trec printre taverne, cafenele şi discoteci, până lângă Teatro de Lara, un edificiu cultural neoclasic din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Vizavi de el ne oprim pentru a cina în singurul loc unde găsim liber, lucru explicat prin faptul că mâncarea este în cel mai bun caz mediocră; cu excepţia supei castiliene, care devine noua preferinţă a lui Paul.

Urmăm Calle Tudescos, în acelaşi peisaj nocturn cu care Malsaña deja ne-a obişnuit, până în Plaza del Callao, de unde Calle Preciados ne coboară în Plaza Puerta del Sol. Considerată Kilometrul 0 al Madridului, piaţa largă îşi desfăşoară fântânile arteziene prin faţa sediului guvernului Regiunii Autonome Madrid – Real Casa de Correos, un neoclasic masiv de la jumătatea secolului al XVIII-lea, remarcabil în special datorită turnului cu ceas. Ne continuăm plimbarea printr-o noapte extrem de răcoroasă spre Plaza de Jacinto Benavente, prin care am mai trecut o dată astăzi, şi Calle de Toledo care ne depune în apropierea apartamentului. Când ajungem în sfârşit acasă, ne bucurăm din nou de spaţiul redus care se încălzeşte repede chiar şi cu un calorifer electric mititel. Din motive lesne de înţeles, nu am lăsat acest dispozitiv să funcţioneze peste zi, iar prima senzaţie când intrăm în casă este că nu-i nicio diferenţă de temperatură faţă de afară. Iar afară, trebuie sa mai subliniez o dată asta, este încă plină iarnă.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări urbane and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s