Munţii Ceahlău în alb şi negru

În mod clar, Ceahlăul nu este muntele meu norocos. Îmi doresc demult să ajung din nou acolo, după ce prima şi singura mea vizită a fost însoţită de ceaţă, viscol şi o indigestie memorabilă. Tot pe vreme de iarnă este planificată şi a doua mea excursie în legendarul masiv moldovenesc, alături de Livia, Vlăduţ, Marius, Monica, Hike, Andrej şi Cristina. Suntem la fix pentru a umple cele două camere de patru locuri de la Dochia, o cabană la care este extrem de greu să găseşti cazare.

Plecăm cu noaptea-n cap din Bucureşti şi, la finalul a şapte ore lungi de drum, pauze şi şoferi în două schimburi, ne oprim în parcarea de la Cabana Izvoru Muntelui (797 m) – de fapt un complex turistic la care se adaugă Centrul de Vizitare al Parcului Naţional Ceahlău şi ghereta unde se taxează accesul în parc. Probabil că acesta e unul dintre puţinele locuri de la noi unde există o taxă şi este justificată, pentru că Ceahlăul este din multe puncte de vedere un exemplu – trasee bine marcate, numeroase panouri informative, locuri amenajate pentru popasuri şi un aspect general curat; iar acestea nu se obţin şi întreţin uşor, mai ales că nu toţi oaspeţii sunt manieraţi.

Spre dezamăgirea mea, urmează să urcăm pe singurul drum deja cunoscut mie, de altfel şi cel mai scurt – banda albastră. Poteca însoţită de acest marcaj se desfăşoară numai prin pădurea de conifere, fără să lase privirii aproape nicio privelişte spre creste sau spre văi; ce-i drept, astăzi înălţimile muntelui sunt complet ascunse în nori denşi, iar prognoza nu prea dă motive de optimism. Cred că aceste cauze mă fac să-mi „pun coada pe spinare” într-un mod complet necolegial şi să consider traseul început la aproape orele 13 drept un bun antrenament fizic.

Până în Curmătura Lutu Roşu (1015 m) fac cam jumătate de ceas, încurajată de panta mai degrabă lejeră, cu excepţia ultimei bucăţi – cea care face legătura între traversarea şoselei spre Durău şi punctul unde se încheie traseul marcat cu triunghi albastru, apărut dinspre dreapta. După locul de odihnă numit La Arsuri, pe care prefer să-l ignor, urmez cărarea către stânga, în timp ce se opinteşte pe Bâtca Chica Baicului; din acest moment, pantele susţinute şi serpentinele strânse de pe Culmea Răchitiş lasă loc din când în când unora mai line sau chiar câtorva curbe de nivel, dar în cea mai mare parte preferă să câştige cât mai rapid altitudine. Trec de zona denumită, datorită florilor violacee ce împodobesc primăvara rezervaţia de zadă, Poliţa cu Crini (1447 m), pentru ca puţin mai sus să fac singurul popas al urcuşului – doar câteva secunde la ora 14:15, cât îmi ia deturul pe la Piatra cu Apă (1494 m), grota săpată de şiroaie în peretele calcaros.

Ceva mai sus, codrul se răreşte pe buza coastei şi lasă loc, pentru prima dată, unei zări mai largi, înecată însă în aburi. De acum înainte începe să apară şi zăpada în primele sale petice, iar albul ei se amestecă în negrul pământului încât ai spune că de aici se nasc nenumăratele tonuri de cenuşiu care umplu aerul şi ascund iremediabil muntele. Doar câteva stânci sunt astăzi descoperite privirii, precum Detunatele (1655 m), izolate precum nişte colţi pe cale să se prăbuşească – „Cetăţuia şi Călugării”. De la baza lor bolovănoasă se desprinde o mică ramificaţie spre ultima belvedere a traseului, cea către Vârful Ocolaşul Mare (1907 m); acum însă nu se desluşesc decât pereţii care-i formează suportul, trasaţi şi ei în aceleaşi tuşe alb-negre. Tot de aici începe şi partea finală a traseului, cea mai grea pe ziua de astăzi – nu din cauza pantei, ci a gheţii care umple poteca şi care le dă de lucru mai ales copiilor dintr-un grup numeros ce urcă la cabană.

Cu ceva grijă, multe abateri de la cărarea „oficială” şi susţinerea balustradelor de lemn montate din loc în loc, reuşesc să ajung la Cabana Dochia (1760 m) când ceasul tocmai îmi arată orele 15. Am senzaţia de déjà vu, în care Dochia apare ca de nicăieri şi dincolo de ea nu e nimic; ce-i drept, viscolul lipseşte, iar clădirea are o nouă înfăţişare, dar altfel presimt că nici acum nu voi avea prea mult parte de adevăratul Ceahlău. Mă refugiez în cabană unde Hike e deja pe lichide fierbinţi, comand şi eu un ceai, scot din rucsac masa de prânz şi aştept să apară şi restul lumii.

Ne luăm în primire camerele curate şi dezmorţite, sperând totuşi ca mai târziu să fie ceva mai cald în ele. După ce mănâncă toată lumea ne pregătim să mai dăm o tură pe afară, poate-poate s-o mai deschide vremea. Este ora 17 când o luăm prin ceaţa densă pe bandă roşie spre Vârful Lespezi (1802 m), pe care-l identificăm doar datorită stâlpului indicator, apoi continuăm să urcăm lejer până în faţa cabanei meteorologice (1784 m) de sub Vârful Toaca (1904 m); de aici până pe cel mai cunoscu punct al Ceahlăului nu mai e decât un pas, total inutil în momentul de faţă. De altfel, chiar de lângă clădire am avea, în condiţii normale, o perspectivă largă asupra culmilor sudice, însă acest lucru îl ştiu numai din cărţi – tipărite negru pe alb, asemeni imaginii monotone desfăşurate de jur împrejurul nostru.

Ne întoarcem pe ruta ocolitoare care trece pe lângă Mănăstirea Schimbarea la Faţă – cunoscută mai ales sub numele de Mănăstirea Dochia (1770 m). Bisericuţa din lemn apare cernită în amurgul difuz, cu nimic diferit de restul zilei decât prin lumina tot mai pală. Înăuntru, sub candelabrele din coarne de cerb, singurele străluciri sunt cele ale câtorva candele ce pâlpâie în aerul tihnit şi parfumează dezmorţirea. Nu zăbovim mult, însă în urma noastră pridvorul revarsă în zăpada licărirea aurie şi plăpândă a lumânărilor proaspăt aprinse. Parcă nu mai este totul în alb şi negru…

Reveniţi la cabană, suntem întâmpinaţi de cei trei saint bernarzi, de alte două potăi albe şi de un motan cenuşiu închis, numai bun de pus la şale pe post de brâu din blană torcândă. Sala de mese e plină, iar un grup de braşoveni este pus pe petrecut, însă cu bun simţ şi palincă oferită necunoscuţilor. Totuşi, după o cină copioasă, simt la un moment dat că mă înconjoară prea multă lume şi prea mult zgomot, aşa că mă retrag în aşternut. Într-adevăr, camera s-a mai încălzit şi mă pot reculege într-un confort liniştit. Nu adorm până nu apar şi colegii de apartament, dar apoi pic neîntoarsă până la primele gene ale dimineţii.

Odată cu ele mi se spulberă şi ultimele speranţe că duminică s-ar putea vedea mai multe; parcă inconştient de seninul de la miezul nopţii, aerul de afară este plin de acelaşi continuum lăptos, dens şi imaterial. Se luminează, dar totul rămâne mohorât, cu excepţia unor rare momente când vântul mai spulberă ceaţa. Ne grăbim cu micul dejun şi purcedem la drum pe la 9:30, fără vreun gând de a mai urca pe Toaca – ce sens ar avea? Pornim tot spre Vârful Lespezi, însă urmăm triunghiul albastru care se desprinde în scurt timp spre dreapta, printre tufele de jneapăn. Nu trece mult şi ne dăm seama că poteca devine un adevărat tobogan, mult mai lung, mai abrupt şi mai îngheţat decât ce a trebuit să urcăm ieri. Deşi dificilă pentru amicii mei, ocazia este minunată să-mi inaugurez „gheruţele” Snowline şi să le fac un test controlat; deşi au locuri unde nici ele nu prind, constat că se comportă admirabil mai ales dacă înfig piciorul cu simţ de răspundere – tocmai m-am îndrăgostit! Mai cu ajutorul jnepenilor de neînlocuit, mai cu ţopăieli pe zonele înierbate din afara cărării, reuşim să ajungem în buza Cetăţii de Piatră, un larg amfiteatru desfăşurat sub Toaca unde începem să ieşim din norii deşi şi putem arunca priviri în jurul nostru, mai ales spre oglinda Lacului Bicaz cu coada agăţată spre noi. În timp ce ninge liniştit, alb-negru.

Pe măsură ce se apropie pădurea, stâncile se lipesc tot mai mult de noi şi intrăm între arbori prin Poarta de Piatră, pentru ca mai jos traseul să ne fie străjuit de Vulturul lui Traian şi de Santinela – piese ale ansamblului numit Jgheabul cu Hotar. Gheaţa se continuă o vreme şi prin codru, însă aici sunt de folos balustradele montate şi copacii neurniţi. În scurt timp, cam după ce panta se îmblânzeşte, pământul devine tot mai curat şi începem să ne deplasăm cu viteză optimă. Ajungem în poiana numită La Izvoare, acolo unde este punctul de întâlnire cu Jgheabul Mare, pentru ca puţin mai jos, sub Piciorul Sihastrului, să facem în sfârşit o pauză – chiar lângă firul de apă ce izbucneşte din Stânca Dochiei (1179 m). De acum urmăm în aval albia Izvorului Alb până când dăm în asfaltul peticit ce leagă Izvoru Muntelui de Durău – acelaşi pe care l-am traversat şi ieri. Marcajul virează brusc dreapta, într-o uşoară urcare mai întâi pe lângă drum, apoi, după încă un viraj, prin pădurea ce acoperă Curmătura Lutu Roşu. La Arsuri se află, aşa cum deja am constatat sâmbătă, capătul triunghiului albastru, aşa că ultima parte a traseului coincide cu prima parte a zilei de ieri, pe banda albastră care ne depune la Izvoru Muntelui la orele 12. Ne-a dat ceva de furcă această coborâre îngheţată…

Ştim deja cât e de lung drumul spre casă, dar nu ne putem înhăma la el fără o oprire în Piatra Neamţ, la părinţii lui Vlăduţ. Mai ales că suntem recunoscători că tatăl lui a avut grijă să ni se păstreze locurile la Dochia. În plus, ne aşteaptă un ospăţ pe cinste de la care trebuie neapărat să-mi amintesc reţeta sucului de pătrunjel. Constat încă o dată, de pe terasa blocului de unde mi se spune că se vede perfect Ceahlăul, că acum nu doar că nu se zăreşte creasta muntelui, dar ai zice că în direcţia sa nu se află absolut nimic, într-atât de joşi şi de denşi sunt norii. Restul zilei o petrecem în maşini şi, zău, parcă e mai obositor decât să colinzi pe coclauri, cu casa în spate. Şi mă întreb dacă data viitoare atât amar de drum va fi oare cu mai mult folos. O mică speranţă, în alb şi negru.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.