Cabana Petrimanu (Munţii Latoriţei)

Cum Bacea îşi serbează ziua de naştere, ne raliem dorinţelor sale şi încercăm un experiment: plecarea de vineri seară, imediat după serviciu. Cum-necum, reuşim aproape toţi să facem acest lucru, ce-i drept că la ore destul de diferite – Hanna, Andrej, eu, Paul, Livia, Vlăduţ, Monica, Hike, Marius, Bacea, Claudia, Octav, Flore şi Mihai. Din cauza unor cursuri, Grasu’ şi Dorin sunt singurii care amână călătoria pentru sâmbătă dimineaţă. Pe hârtie, lucrurile sunt simple: pornim din Bucureşti după program, facem cât om face până dincolo de Ciungetu (vreo cinci ore, să zicem), parcăm maşinile în faţa Cabanei Tudor Petrimanu, ne luăm în primire locurile de cazare şi băgăm somn odihnitor până sâmbătă, când, odihniţi fiind, putem pleca devreme în traseu. Corect? Greşit!

Toate sunt bune şi frumoase până când ieşim din Cheile Latoriţei, să fie cam în zona numită La Şapte Cruci, imediat după ruinele de lemn ale Cantonului Borogeana aflat cândva pe stânga. Până aici am mers pe drumul forestier lung, început în Ciungetu, pe vremuri betonat şi, cu mici excepţii cu pietre prăvălite, destul de bun; altfel, pustiu de tot, aşa cum ne şi aşteptam. Şi iată că vedem venind din faţă două faruri de maşină şi ne întrebăm cine ce-o căuta pe aici vineri noaptea. Dar când ajunge în dreptul nostru observ că la volan este Hanna, venită singură dinspre Târgovişte; agitată şi speriată, ne povesteşte cum, din cauza gheţii aflate mai sus pe drum, nu doar că n-a mai putut înainta, dar era şi cât pe ce să se ducă în albia râului când a încercat să dea cu spatele şi să întoarcă. Acum se îndrepta spre Ciungetu, căutând semnal GSM şi un loc unde să-şi revină din panică. Din fericire, chiar aici e un loc unde poate lăsa maşina şi, cu bagaj cu tot, vine alături de noi în autoturismul lui Andrej şi ne continuăm împreună drumul.

Trecem de Cascada Apa Spânzurată şi intrăm în următorul defileu format de Râul Latoriţa, Cheile Petrimanului. În locul unde se desprinde un drumeag spre partea de jos a barajului Lacului Petrimanu, Hanna ne indică începutul zonei cu gheaţă – o primă pantă pe care a reuşit s-o urce, apoi o curbă şi încă o pantă, cea mai problematică. Deşi momentan nu crede că nu se poate parcurge cu maşina, Andrej e prevăzător şi o parchează într-un loc sigur, apoi ia la picior carosabilul. După acea primă pantă parcursă cu mare grijă la alunecări, îl vedem revenind şi scrutând cu frontala întunericul: e clar, caută loc unde să lase maşina definitiv. Concluzia? Nu se poate urca fără lanţuri; şi, cum ştim calităţile de şofer ale lui Andrej, nu ne îndoim de ea. Nu ne convine, dar ne pregătim de drum, cu tot cu bagajul greu adus după noi – doar ştiam că ajungem până la cabană pe patru roţi. Dosim un bolovan sub roată, le scriem celorlalţi un bilet şi-l lăsăm sub ştergător (suntem primii din grup care ajungem), bodogănim lipsa semnalului de mobil şi purcedem în expediţia nocturnă. Din fericire, aceasta nu are cu mult mai mult de un kilometru, dar îl facem în jumătate de oră – nu pentru că panta ar fi prea mare, dar înaintăm cu mare greutate pe gheaţa alunecoasă, acoperită parşiv cu zăpadă abia cernută.

Ajungem la Cabana Tudor Petrimanu (1180 m) cu vreo jumătate de oră înainte de miezul nopţii, numai noi ştim după câte căzături ce ne curmă echilibristica. Ne întâmpină un cabanier ursuz care nu pricepe de ce n-am urcat cu maşinile, ne arată care sunt camerele şi ne deleagă misiunea de a-i primi pe ceilalţi din grup. Deja îmi dau seama cum s-a ales praful de planul ăla iniţial: ajuns, cazat, dormit, odihnit, alea-alea. Pe deasupra, în camere e frig pentru că nişte calorifere neaerisite n-au cum să se încingă aşa cum trebuie, iar pe la uşi şi ferestre e vâju-vâju; deja nu-mi mai pare rău că am cărat sacii de dormit – noroc cu Bogdan Stroe că ne-a avertizat. Măcar apa este fierbinte, dar de acest răsfăţ nu ne putem bucura decât seara.

Avem de aşteptat vreo două ore până apar mai întâi Monica şi Marius, apoi restul încărcaţi cu rucsaci şi sarsanale în mâini. Toată lumea înjură, unii caută o chiuvetă unde să-şi spele palmele pline de sânge, alţii bodogănesc frigul din camere, iar Bacea are o revelaţie: sticlele cu vin rămase în maşină vor îngheţa peste noapte şi se vor sparge, aşa că pleacă împreună cu „voluntarii” pentru a le aduce şi pe acestea. Între timp, aflăm că nimeni n-a văzut biletul lăsat în ştergător pe parbriz şi nimeni nu s-a întrebat de ce-o fi parcat Andrej maşina acolo. Aşa că şi Hike şi Bacea au încercat să urce panta îngheţată şi s-au prins cam pe unde a ajuns şi Hanna că e cazul să se întoarcă, numai că nu-i chiar aşa de simplu. Mâine ni se va dezvălui că nici Dorin nu va ţine cont de faptul că-s trei maşini parcate înainte de baraj, dintre care două Loganuri ca al lui; în plus, nu va face nici uz de lanţurile pe care chiar le are în dotare…

N-are sens să mai spun că, cu excepţia Anei pe care a dat-o gata palinca adusă de Andrej, nimeni nu se culcă până nu se întorc cărăuşii de alcoale, iar după ce sosesc aceştia ne dăm seama că e păcat de la Dumnezeu să nu îi ajutăm la uşurarea rucsacilor… Şi uite-aşa, între sticle de vin, vermut şi vorbe, stăm la taclale până dincolo de 4:30 dimineaţa. Şi cică voiam să plecăm în traseu devreme – caaaareee traaaseeeu?!

După cum am început să bănuim de cu seară, Grasu şi Dorin nu ajung nici ei la timp, cam din aceleaşi considerente. Aşa că ne mobilizăm la un mic dejun extrem de târziu, iar excursia propriu-zisă, la care nu vrem să renunţăm, o începem la ora 12 – cum poţi pleca mai bine pe munte decât la miezul zilei? Paul spune din start că nu ne însoţeşte, iar Flore se întoarce din drum la scurt timp din poteca ce începe chiar de lângă cabană, pe coasta din stânga pe lângă Pârâul Curmăturii. Aceasta, marcată cândva cu un abia ghicit punct albastru, este de fapt o scurtătură care taie drumul forestier de acces în Curmătura Olteţului, între Culmea lui Maxim şi Piciorul Curmăturii. Iată că, deşi Cabana Petrimanu face parte „oficial” din Munţii Latoriţei, traseul nostru are de-a face în primă fază cu Munţii Căpăţânii. Urcarea până în punctul de trecere spre Munţii Parâng este destul de plictisitoare, întrucât se desfăşoară în cea mai mare parte prin pădure, singurul punct de deschidere către culmile Latoriţei aflându-se chiar la început; apoi, numai arbori, albii apoase şi din ce în ce mai multă zăpadă.

La ora 14 punem în sfârşit piciorul în Curmătura Olteţului (1615 m), cel mai jos punct dintre Căpăţânii şi Parâng, loc pe care-l revăd nesperat de repede, la numai jumătate de an după tentativa de Târnov, urmată de o zi superbă până în Transalpina şi de alta ascunsă în ceaţa Parângului Mare. Aici Vlăduţ analizează timpii înscrişi pe indicatoare pentru banda roşie a crestei Meridionalilor şi decide să urcăm spre dreapta, adică în Parâng, în detrimentul Vârfului Nedeia din Căpăţânii. Aşa că începem să lucrăm la tiraj forţat, în timp ce ne opintim pe panta nu tocmai prietenoasă. Ne bucurăm însă de soarele puternic, zăpada tare şi cerul ca de sticlă, ceea ce permite o vizibilitate excelentă mai ales în condiţiile frigului tot mai muşcător. Avem permanent în spate creasta principală a Căpăţânii, vălurită şi impenetrabilă, dincolo de care se iţesc vârfurile colţoase ale Pietrei Târnovului. Când, după aproape un ceas, ajungem pe primele metereze ale Parângului – Vârful Pristosu (2075 m), putem admira deja întregul lanţ al Munţilor Făgăraş, desfăşurat fără cusur pe orizontul limpede; ceva mai încolo apare şi Iezerul, iar cu un efort de imaginaţie, dacă ştii unde să scrutezi, vezi şi frânturi din lama Pietrei Craiului. Toate acestea se desfăşoară, după cum am zis, în spatele nostru, în timp ce spre dreapta ne însoţesc culmile line ale Latoriţei, iar spre dreapta văile ce coboară în Oltenia. În faţă, privirea ne este întreruptă brusc de următorul bastion, către care cheful ne este tăiat de vântul tot mai puternic.

E frig aici în creastă, cu tot soarele strălucitor; rectific, e crunt de frig şi mă întreb de ce lăcrimez încontinuu, deşi ochelarii reuşesc să mă protejeze cât de cât. Am degetele mult prea bocnă pentru a-mi trage pe mine pufoaica sau măcar pantalonii, aşa că urc în continuare în colanţi şi am impresia că mi se desface carnea de pe oase. Bine măcar că oja colorată nu lasă să se vadă cum mi se învineţesc unghiile sub două perechi de mănuşi… Nici de fotografii nu-mi mai arde, deşi peisajul din jurul meu pozează în toată splendoarea lui, ca un fotomodel distins şi experimentat.

Încă un efort, încă un hop şi ajungem pe Vârful Micaia (2170 m) la ora 16, când lumina orei de aur îmbracă mirific creasta principală a Parângului, unde Parângul Mare tronează fără obişnuita sa coronă de nori, care-l face adesea inaccesibil. Acum este acolo, la vedere – alb, şlefuit şi superb precum marmura unei statui greceşti; mi-aş întinde braţele să-l ating, dar gerul le crispează în încremenire şi doar privirile îmi aleargă slobode către el, cu nesaţ şi amoc. O dragoste cât o clipă şi o promisiune pentru altcândva, poate într-o altă viaţă. Acum mă întorc cu spatele la crestele deja uitate şi o iau în viteză la vale, sperând că pasul alergător îmi va pune sângele în mişcare înainte de a mă descompune în eternitatea geroasă a muntelui.

Acest lucru se întâmplă până la urmă – din fericire. Sau din păcate, pentru că odată cu sângele din capilare se trezesc la viaţă nervii, durerea, senzaţia că falangele se desprind şi cad. Îmi pare rău de fotografia Liviei de pe vârf, ştiu că vrea să ne prindă pe toţi în ea, dar nu-mi dau de ales să mă opresc decât în ultimul petic de soare, ceva mai jos de Pristosu, unde vântul şi-a pierdut forţa, iar corpul meu redevine stăpân pe sine însuşi. În timp ce-mi trag pufoaica şi pantalonii, iar Grasu îmi încheie capsa şi catarama de la aceştia pentru că eu nu pot, îmi dau seama cu regret că nu voi fi niciodată „omul muntelui”. Poţi antrena muşchii, poţi da jos grăsimea, poţi întări mentalul – dar ce te faci dacă într-o zi frumoasă şi însorită ca aceasta, când vântul bate fără a se transforma în viscol, degetele ţi se transformă în cioturi putrede de copac? Câte mănuşi sau câte straturi de piele să adaugi ca să mai poţi folosi beţele la coborâre? Simt deja cum mi se revoltă genunchii pentru graba şi lipsa de susţinere la care îi supun, dar n-am ce le face…

Într-o carenţă perfectă de colegialitate, nu stau să mă uit după restul; Marius m-a depăşit, Grasu’ şi Claudia sunt prin zonă, pe ceilalţi îi conştientizez abia în Curmătura Olteţului, unde ajung la ora 17. Aici ne regrupăm cu toţii – e bine, aproape cald, chiar dacă soarele nu ne mai luminează; constat că dacă am fi mers spre Nedeia încă ne-am mai fi scăldat în razele lui, dar chiar şi aşa e acceptabil – fără vântul acela devorant. Îmbucăm ceva dulce, apoi o luăm înapoi pe urmele deja conturate la urcare, în timp ce lumina scade cu repeziciune. Totuşi, reuşim să ajungem la cabană fără frontale şi, în jur de orele 18, intrăm în sala de mese unde patru oameni robotesc de zor: Mihaela, Hanna (întoarse dinainte de a ajunge pe Pristosu), Flore şi Paul curăţă usturoiul care să însoţească viitoarele fripturi.

Ne dezechipăm, unii fac chiar duş, apoi ne înfiinţăm pe rând la masă, cu poveşti din traseu şi vin sau spirtoase din dotare. Octav şi Dorin preiau „ostilităţile” la grătar, Marius se ocupă de jarul sobei din bucătărie, Mihai îi „hidratează” pe toţi cu o palincă ucigaşă la care se adaugă o votcă decretată pe bună dreptate kerosen, aşa că în curând terminăm cu ciorba şi ne bucurăm de legume la grătar, cartofi copţi, mici şi hălci. Şi multă voie bună, plus vorbe din ce în ce mai nearticulate în pur spirit naţional, câştigători la puncte fiind Vlăduţ şi Monica. Eu sunt însă trădătorul de serviciu; cu burta plină, însă în continuare cu frigul în oase, mă retrag la somn şi nu am parte cu adevărat de petrecerea de ziua Mihaelei, care are loc fix la miezul nopţii, când se taie şi tortul. Mă bazez pe camaraderia celor din grup să-mi păstreze şi mie o bucăţică, după ce încercările lui Paul de a mă scoate din sac se dovedesc inutile. Sper să mă revanşez data viitoare…

Duminică dimineaţa nu mai miră pe nimeni faptul că lumea face ochi mult mai târziu decât era în plan. Unii, cel puţin, au capul cât o baniţă şi un stomac sensibil – chipurile de la prea mult usturoi… Am şi eu traumele mele, dar se leagă mai mult de zonele cu amprente, iar când constat că trebuie să mă spăl pe faţă cu apă nu rece, ci îngheţată, îmi doresc să mă transform într-o pisică. Noroc cu ceaiul fierbinte din bucătărie, măcar pentru moral dacă nu pentru durerile falangelor; deja mă întreb cum voi tasta raportul de tură.

Azi aveam de gând să mergem până la Iezerul Latoriţei, lac despre a cărui frumuseţe se vorbeşte adesea, însă ora târzie la care ne punem în mişcare – din nou, 12 – ne scurtează considerabil traseul, mai ales că e ceva de condus până acasă. O luăm în sus pe lângă Lacul Petrimanu, în continuarea drumului forestier din Cheile Petrimanului pe care am ajuns la cabană, drum însoţit încă din Ciungetu de triunghi albastru. Avem de-a face cu aceeaşi suprafaţă lucie, însă fără bagaje şi pe lumină este parcă mai uşor, mai ales că deja ştim la ce să ne aşteptăm. Ca şi la sosirea noastră de vineri noaptea, ne întâmpină din loc în loc, pe partea stângă, cascade impunătoare de gheaţă albă-albăstruie, sprijinite pe coloanele groase ale ţurţurilor şi crenelate de formaţiuni ciudate. Cam un ceas durează drumul nostru până la următorul baraj de pe Latoriţa, cel care formează Lacul Galbenu într-un loc unde valea se deschide brusc spre culmile Muntelui Muntinu, dincolo de care ar trebui să se desfăşoare Transalpina. Înaintăm pe pavajul barajului, de data aceasta pe o gheaţă care este surprinzător de aderentă; probabil datorită soarelui care o încălzeşte puternic şi o moleşeşte, aşa cum îi moleşeşte şi pe unii dintre noi, rămaşi în cele ce urmează să admire peisajul de pe dig sau să dormiteze.

Livia şi Vlăduţ se întorc la drum pentru a mai continua o vreme spre coada lacului, Marius are aceeaşi destinaţie dar după ce traversează întinderea îngheţată a apei. Grasu şi Dorin preferă această variantă, iar eu mă ţin repede după ei. Când deja începem să păşim pe apa întărită, constatăm că de sus aterizează ceva – unul din beţele de trekking ale lui Mihai. Dorin pleacă în acţiunea de salvare, bazându-se pe gabaritul său de categorie super-uşoară; chiar şi aşa, când se apropie de zidul barajului, aude cum ceva pârâie sub paşi şi probabil că-l trec toate transpiraţiile. Cu îndemânare şi noroc, băţul este totuşi salvat, iar Mihai nu trebuie să aştepte următoarea dată când se ridică zăgazul de pe Latoriţa… După aceste mici peripeţii, reuşim să facem ce ne-am propus iniţial, adică să traversăm lacul. Mai întâlnim noi câteva crăpături, dar suprafaţa este tăcută şi cuminte până ajungem pe celălalt mal. Urcăm apoi la drum şi pornim pe el, însă în curând ne dăm seama că lacul are intrânduri mari şi dese în coasta muntelui, aşa că avem de ocolit destul de mult, iar timpul ne presează. Facem deci cale întoarsă spre cabană, unii în mers atent, alţii în alunecări controlate pe bocanci, iar alţii – Andrej şi Octav – în tentative nu foarte reuşite de dat în fund pe pungă; de, panta nu-i chiar atât de mare cât să meargă.

Să tot fie ceasurile 15 când revenim la camere, unde trebuie să aranjăm bagajul cât mai optim pentru a fi cărat înapoi la maşini. Constatăm cu uimire transformarea pe care a suferit-o drumul, bucăţi mari din el fiind acum complet descoperite, aşa că înaintăm mult mai uşor decât la sosire. Maşinile sunt la locul lor şi ne aşteaptă destul de înfrigurate, dar cel puţin a lui Andrej se încălzeşte brusc după ce pornim, datorită metalelor ce răsună furios din boxe. Plecăm pe rând, fiecare când e gata, însă urmează să ne revedem în Râmnicu Vâlcea, cu excepţia Anei care are un concediu de „ars” prin ţară. Avem de gând să mâncăm din nou la D’Amici, însă nu e nicio şansă să rezervăm vreo masă pentru ditamai grupul, aşa că încercăm la Hanul Haiducilor. Eu am amintiri neplăcute cu acest local de acum vreo doi ani, dar n-am de ales şi mă supun majorităţii. Lucrurile par, într-adevăr, să fie mult mai în ordine acum şi toată lumea e mulţumită mai puţin eu, cu singura ciorbă care nu-i nici măcar caldă. În rest, mâncarea e destul de bună şi îndestulătoare. Abia după ce ne punem burţile la cale ne despărţim de-a binelea şi pornim spre casele noastre, deloc ademeniţi de drumul pe Dealul Negru şi autostradă; avantaj Grasu şi Dorin, care se opresc în Piteşti. Într-un târziu ajungem şi noi în Bucureşti, iar Andrej ne depune cu tot cu bagaje în faţa blocului, care îmi pare dintr-o dată atât de mohorât faţă de albastrul cerului de munte, cu tot cu vântul său încrâncenat.

La mulţi ani, Bacea! Şi nu uita: e Piatra Craiuuuluuuuiiii!!!

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

2 Responses to Cabana Petrimanu (Munţii Latoriţei)

  1. clau says:

    Si nu s-a mai intamplat nimic special la Hanul Haiducilor? Ceva cu o comanda gresita…cu o cafea? 😉

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s