Plimbări belgiene: Bruxelles

Faţă de alte aşezări europene, Bruxelles este destul de tânără, probabil şi din cauza teritoriului mlăştinos din lunca Râului Zenne pe care, la sfârşitul secolului al VI-lea este înălţată o prima construcţie – o capelă pe o insulă; de altfel, numele cu varianta flamandă Brussel provine din olandeza veche în care „broekzele” înseamnă „casă în mlaştină”. Oraşul în sine este fondat abia în ultimii ani ai secolului al X-lea, când Carol de Lorena înalţă prima fortificaţie permanentă pe aceeaşi insulă – Île Saint-Géry. Datorită căii de comunicaţie constituite de apă între Gent şi Bruges pe de-o parte şi Köln pe de altă parte, nou înfiinţatul Bruxelles devine repede un centru comercial care se extinde spre zona numită astăzi Sablon, mai înaltă şi mai ferită de inundaţii. Ulterior, mlaştina este drenată pentru a face loc unei populaţii tot mai numeroase, iar în secolul al XIII-lea oraşul este înconjurat de un inel de ziduri de apărare, căruia i se adaugă un doilea inel un veac mai târziu. În secolul al XV-lea, un Bruxelles tot mai înfloritor devine capitala princiară a Ţărilor de Jos, aflate sub coroană habsburgică, dar şi măr al discordiei în relaţiile imperiului cu hegemonica Franţă. În urma Războiului de Optzeci de Ani care duce la separarea teritoriilor olandeze, zona sudică trece sub stăpânire habsburgică spaniolă, astfel că între secolele al XVI-lea şi al XVIII-lea cetatea devine capitală a ceea ce s-a numit Țările de Jos Spaniole. Această perioadă a discordiilor politice, alimentate şi de conflictul Reformă-Contrareformă, aduce cu sine cele mai distrugătoare evenimente din istoria oraşului: atacul artileriei lui Ludovic al XIV-lea şi incendiile provocate de tunuri. Va urma un ping-pong al posesiei cetăţii între Austria şi Franţa, până când, în secolul al XIX-lea, devine parte a Regatului Unit al Ţărilor de Jos şi, la scurt timp, capitală a noii naţiuni belgiene. În ambele Războaie Mondiale oraşul este invadat de trupele germane, dar pierderile masive de vieţi omeneşti nu sunt reflectate în distrugerea patrimoniului, de aceea se poate spune că Regele Soare a abătut distrugeri mai importante decât führerul cel nebun, cu atât mai mult cu cât aeroportul datează din timpul ocupaţiei naziste. Modernizările se continuă în perioada postbelică, în special după anii 1960 când Bruxelles devine capitala viitoarei Uniuni Europene. Acest lucru vine însă, din păcate, cu preţul demolării unora dintre clădirile vechi şi construirea fără a se ţine cont de estetica sau armonia arhitectonică a celor noi.

Un lucru interesant este că, în ciuda faptului că până în interbelic singura limbă administrativă a fost franceza, Bruxelles şi-a păstrat în întreaga istorie neerlandeza ca principala limbă vorbită. Totuşi, ultimele decenii sunt caracterizate de o puternică inserţie de belgieni valoni şi imigranţi francezi ceea ce a dus la transformarea oraşului într-o enclavă bilingvă predominant valonă într-o regiune flamandă, aproape deloc cunoscătoare de franceză. Deşi oarecum împotriva firii acestei zone, lucrul nu poate decât să mă bucure: în sfârşit am ocazia să-mi exersez franceza în Belgia şi, mai important, înţeleg cât de cât ce se vorbeşte în jurul meu.

Indiferent de ce ar susţine unul şi altul, Bruxelles nu este deloc provincial şi pentru a-l vizita ai nevoie de câteva zile; ideal trei – mai ales dacă vrei să-i iei pulsul pe bune, cu încercări gastronomice, expoziţii de benzi desenate şi cluburi de jazz, toate particularităţi cu care oraşul se mândreşte. Însă când ai la dispoziţie doar partea a doua a unei zile mohorâte şi oricum scurte în ceea ce priveşte lumina, tot ce poţi face este să optimizezi la maxim itinerarul, să tai de pe listă restaurantele îmbietoare mulţumindu-te doar cu o gofră tradiţională mâncată din mers, să te uiţi cu jind la magazinele cu viniluri sau cărţi în care nu mai apuci să intri, să notezi în minte muzeele ce trebuie neapărat atinse data viitoare şi să tai de pe listă locurile mai îndepărtate de centru sau aroma Art Nouveau adusă de Victor Horta într-o mare de gotic-baroc. Menţionez toate acestea aici pentru a justifica întrucâtva graba cu care se succed paragrafele următoare.

Cum una dintre cele mai accesibile porţi de intrare în aşa numitul „oraş de jos” este Gare de Bruxelles-Nord, plimbarea în paşi grăbiţi începe din apropierea ei, mai exact în Place de Brouckère, acolo unde un şir elegant de clădiri neoclasice, tributare Belle Époque, încadrează Hôtel Métropole, unul dintre primele hoteluri bruxelleze de lux şi ultimul din secolul al XIX-lea care încă funcţionează. În aceeaşi categorie, însă puţin mai tânăr, se încadrează somptuosul Hôtel Atlanta, iar între cele două stabilimente – ridicate parcă anume pentru a-i servi pe clienţii greu de mulţumit cazaţi în ele – se desfăşoară Passage du Nord, centru comercial exclusivist ridicat în secolul al XIX-lea sub forma unui tunel arcuit, pastelat şi plin de lumină. Pasajul face legătura între Boulevard Adolphe Max, o încântare arhitectonică, şi Place des Martyrs. Simetric şi inspirat de pieţele regale franceze, imaculatul scuar neoclasic este închinat eroilor Revoluţiei Belgiene care a dus la închegarea statului de astăzi; monumentul central din marmură tronează deasupra criptei martirilor.

Un detur pe străduţele din zonă ajunge fără să vrea pe Rue de Laeken, acolo unde ţi se aminteşte că eşti totuşi în teritoriu flamand. O clădire de la sfârşitul secolului al XVIII-lea este transfigurată complet un veac mai târziu şi transformată în gazda Teatrului Regal Flamand – Koninklijke Vlaamse Schouwburg, un exemplu de arhitectură neorenascentisă extrem de artistic, prin ţesătura discretă a dantelei verzi pe fond alb-cenuşiu cu detalii aurii. În imediata apropiere se află Église Saint-Jean-Baptiste-au-Béguinage, un baroc bogat de inspiraţie italiană, din secolul al XVII-lea, a cărui piesă principală este spaţiul invadat de lumină. O reţea de străzi înguste trece pe lângă La Tour Noire, una dintre cele mai bine păstrate piese ale primului inel de apărare din secolul al XIII-lea, şi ajunge în Marché aux Poissons, o piaţă spaţioasă, construită în lungul fântânilor arteziene cu arătări diabolice din bronz şi înconjurată de taverne pescăreşti. Însă principala apariţie din scuarul dreptunghiular este laterala unei impresionate biserici din secolul al XIX-lea, Église Sainte-Catherine, care îmbină eclectic goticul renăscut al arhitecturii cu barocul târziu al decorului. Alături de intrarea monumentală din Place Sainte-Catherine se înalţă clopotniţa robustă, aproape în totalitate neobarocă.

În continuare, Rue du Vieux Marché aux Grains şi străduţele ce se ramifică din ea te poartă prin spaţii pietonale înţesate cu terase şi berării, bodegi obscure cu firme ingenioase, clădiri elegante, balcoane de locuinţe decorate cu figurine din bronz, vitrine de magazine cu viniluri, statui stradale, arbori îmbrăcaţi în plase croşetate şi o grămadă de calcane pictate în tonul unui element iconic al Bruxellesului: benzile desenate. Acesta este contextul care te conduce la Les Halles Saint-Géry, sala de expoziţii şi spectacole neorenascentistă cu influenţe flamande, ridicată la sfârşitul secolului al XIX-lea pe locul unde, cândva, se aflau Île Saint-Géry şi capela sa – embrionul oraşului de mai târziu. Un indiciu al istoriei zonei îl dă Rue de la Grande Île, care porneşte de lângă sală, lasă în urmă Église Notre-Dame aux Riches Claires (edificiu renascentist de la jumătatea secolului al XVII-lea) şi se opreşte în Place Fontainas.

De aici, Rue des Bogards şi Rue des Alexiens, o arteră lungă şi cu aspect industrial urcă spre partea înaltă a oraşului, până la intersecţia cu Boulevard de l’Empereur. Aici se află alt fragment al primului inel de fortificaţii din secolul al XIII-lea, La Tour Anneessens sau „turnu-din-unghi” care era folosit atât ca avanpost asupra intrării în oraş prin Rue Haute, cât şi ca închisoare. Alături, aceeaşi Rue Haute împreună cu Rue de Rollebeek freamătă de viaţă printr-o mulţime de taverne şi berării care te conduc spre Place de la Chapelle. Aici, solemnă, tăcută şi parcă izolată, dăinuieşte din secolul al XIII-lea Église Notre-Dame de la Chapelle, ce îmbină apusul arhitecturii romanice cu zorii goticului dantelat deasupra mormântului pictorului Pieter Bruegel cel Bătrân.

Calea întoarsă pe Rue des Alexiens şi un cot făcut pe Rue de l’Étuve te duc înapoi spre inima turistică a Bruxellesului. Pe parcursul acesteia se află unul dintre cele mai cunoscute simboluri ale oraşului, atât de celebru încât nu m-aş fi gândit niciodată că e aşa de mic, poate puţin mai înalt de două-trei palme d-ale mele – Manneken Pis, sau băieţelul din bronz care face pipi în bazinul fântânii aflate la intersecţie de drumuri. Figurina actuală datează din secolul al XVII-lea, însă ea o înlocuieşte pe alta cu aproape trei veacuri mai veche, iar legendele care îi înconjoară punctul de inspiraţie sunt prea multe pentru a delibera care-i cea cât de cât adevărată. Un lucru se ştie sigur: nu ai cum să ajungi în Bruxelles şi să nu treci să-l vezi pe Manneken Pis.

Cu atât mai mult cu cât el deschide drumul către alt simbol bruxellez, de asemenea cunoscut – dar nu pentru vreo apariţie ciudată, ci pentru opulenţa sa: Grand Place; după cum spune şi termenul derivat din numele său franţuzesc, este cu adevărat grandioasă piaţa care adună laolaltă probabil cele mai deosebite şi mai elegante clădiri ale oraşului. Primăria gotică – Hôtel de Ville – este cea mai veche dintre ele şi singura care datează din Evul Mediu (secolul al XV-lea); flancurile pieţei sunt acaparate de un şir continuu de conace renascentiste şi baroce, majoritatea aparţinând ghildelor din secolul al XVII-lea, pentru ca cercul să fie încheiat de neogotica Maison du Roi, construită la sfârşitul secolului al XIX-lea. Jumătatea de mileniu cuprinsă aici descrie probabil cel mai frumos scuar urban al Europei, de o splendoare netăgăduită. Aerul aristocratic pe care-l respiră superbele clădiri este dublat de numele lor – Le Roy d’Espagne, La Louve, Le Renard, L’Étoile, Le Cygne, La Rose, Le Mont Thabor, La Balance, L’Ange, La Chaloupe d’Or, Le Heaume, Le Paon, Le Chêne sunt numai câteva exemple de stil şi imaginaţie în denumiri. Între acestea toate se înalţă suplu şi impunător turnul cu ceas al primăriei, avându-l pe acoperiş pe protectorul oraşului, Sfântul Mihail care ucide balaurul. Deşi o primă vedere înşelătoare şi experienţa altor edificii asemănătoare ar spune că turnul se află la mijlocul clădirii, cu puţină atenţie se observă că asimetria este evidentă; ea, împreună cu numărul de arce al fiecărei aripi, este legată de exprimarea unor simboluri alchimiste sub a căror încărcătură este apăsată de altfel întreaga piaţă.

O ieşire la îndemână din Grand Place este Rue au Beurre, la capătul căreia se află  Église Saint-Nicolas – lăcaş de cult de la începutul secolului al XII-lea (se pare că a patra biserică în ordine cronologică din oraş) care încă păstrează structuri arhitectonice romanice, adăugându-se ulterior elemente gotice şi baroce. Două lucruri îmi atrag atenţia în mod deosebit: amvonul masiv sub forma vulturului evanghelistului Ioan şi o copie a icoanei ortodoxe cu Fecioara din Vladimir. Pe colţul opus bisericii se înalţă un edificiu masiv, neoclasic eclectic, ce aduce cu un vechi templu grecesc căruia Rodin i-a sporit emoţia artistică; este vorba despre La Bourse de Bruxelles, impozanta clădire a bursei ridicată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Cel mai bun punct de observaţie, din care o cuprinzi pe toată cu privirea, este locul unde Boulevard Anspach se desface larg în Place de la Bourse. Până acolo însă ai ocazia să te întâlneşti cu istoria, pentru că paşii îţi trec pe lângă situl arheologic numit Bruxella 1238 – vestigiile unei mănăstiri franciscane, considerată dispărută până acum aproape patru decenii, fără a i se cunoaşte localizarea exactă.

În apropiere, se întinde într-un perimetru restrâns la câteva străzi o ciudată lume a vieţii boeme şi costisitoare – o lume mică şi extrem de vastă în acelaşi timp. Este vorba despre şirurile de taverne, terase, spaţii culturale şi galerii comerciale înghesuite cu nemiluita în dreptunghiul format din Rue du Marché aux Herbes, Rue de la Montagne, Rue d’Arenberg şi Rue des Fripiers. Axa lungă a acestui cadran plin de zgomot şi culoare e nimeni alta decât Rue des Boucheres, celebră pentru tentaţiile culinare sau bahice. Din ea se desprind ca nişte ramuri încărcate tot felul de ulicioare înguste, strangulate parcă de pereţii clădirilor deveniţi neîncăpători pentru atâtea firme. Sora mai mică, Petite Rue des Petits Boucheres, ascunde o mică bijuterie culturală, Theatre Royal De Toone; teatrul de marionete înfiinţat în prima jumătate a secolului al XIX-lea adună întreaga tradiţie a scenetelor de păpuşi născută în perioada de ocupaţie spaniolă – timpuri când toate teatrele au fost închise pentru a împiedica satirizarea străinilor conducători. O altă apariţie interesantă se găseşte pe fundătura Impasse de la Fidélité, acolo unde afli că binecunoscutul Manneken Pis are şi o „soră”, tot din bronz, mult mai recentă şi mai ascunsă privirilor: Jeanneke Pis, deci fetiţa care face pipi. Dacă în cazul statuii băiatului motivul existenţei acesteia este incert şi învăluit în legendă, aici totul este clar: egalitatea promovată în tot şi toate la sfârşitul secolului al XX-lea.

Mai departe, firmele cu reclamă la bere sau rom, meniurile afişate îmbietor şi galantarele cu scoici sau legume proaspete te conduc spre o arteră acoperită a zonei delimitate mai sus, acolo unde aerul boem, uşor neglijent, lasă loc luxului elegant şi studiat: Galeries Royales Saint-Hubert. Grandiosul centrul comercial construit la jumătatea secolului al XIX-lea şi inspirat de curtea alungită, sprijinită pe coloane, a florentinului Palat Uffizi îşi împarte spaţiul între magazine cu ştaif, librării, cazinouri, restaurante, muzee şi teatre. Ieşirea sudică se deschide în Rue du Marché aux Herbes, o piaţă largă, pavată cu piatră cubică şi, asemeni întregului areal, tivită cu nenumărate terase şi hoteluri. Centrul ei este acaparat de fântâna şi bronzul lui Charles Buls, acolo unde primarul oraşului din secolul al XIX-lea tocmai s-a oprit din citit o carte pentru a privi cu interes în jur, în timp ce îl scarpină după urechi pe companionul său patruped. Dincolo de piaţă, se înalţă mai degrabă discret, ascunsă între ramurile copacilor, Chapelle de la Madeleine, o apariţie gotică roşcată cu faţada albă datând din secolul al XV-lea. Iar dacă mai faci câţiva paşi până în Place de l’Albertine – acolo unde tronează de-o parte regele Albert I şi de cealaltă parte soţia sa, Elisabeta de Bavaria – tocmai ai trecut graniţa formală dintre „oraşul de jos” şi „oraşul de sus”, lucru evident în curând nu numai prin înfăţişarea geografică, ci şi prin spaţiul mult mai aerisit, mai sobru şi mai ordonat al zonei care înconjoară Palatul Regal şi colina numită Mont dea Arts.

Principalul hotar dintre cele două jumătăţi ale centrului este Cantersteen, ce trece pe lângă un alt tronson comercial, de data aceasta de la jumătatea secolului al XX-lea – Galerie Ravenstein, cu a sa cupolă din sticlă luminoasă. De aici până în Place Sainte-Gudule nu mai sunt decât câţiva paşi şi iată cum înaintea ta se întinde cel mai mare edificiul religios din Bruxelles, Cathédrale Saints-Michel-et-Gudule. În fundaţia colosului gotic fondat în secolul al XIII-lea şi a cărui finalizare a durat aproape trei veacuri sunt amestecate rămăşiţele unei vechi capele (construită în secolul al IX-lea pe Treurenberg) şi ale bisericii romanice ulterioare. Arhitectura urmează tiparele franceze, însă rozeta de la intrare, regăsită atât în varianta radiantă cât şi în cea flamboiantă, este înlocuită cu ferestre înalte şi alungite – specifice goticului barbantin, particular Ţărilor de Jos. Interiorul uriaş se foloseşte de zugrăveala albă pentru a amplifica lumina pătrunsă cu generozitate prin vitraliile extinse, deosebit de frumoase. Alte elemente care atrag atenţia sunt coloanele din care se desprind, într-o formă uriaşă, cei doisprezece apostoli, precum şi amvonul din lemn masiv, sprijinit pe scena alungării perechii primordiale din Eden.

Din piaţa care înconjoară catedrala, drumul continuă natural şi curbat pe Rue de Colonies şi Rue de la Loi, până la poarta din fier forjat a grădinii întinse – uneori proaspătă, alteori desfrunzită – care formează Parc de Bruxelles. De fapt, statuile, fântânile, teatrul, pavilioanele, aleile şi vegetaţia din cel mai mare spaţiu verde public din oraş fac legătura între frontoanele triunghiulare sprijinite pe fusele zvelte ale coloanelor a două palate neoclasice, contemporane. În Place de la Nation îşi deschide sobru pavilioanele Palais de la Nation, edificiul din secolul al XVIII-lea care găzduieşte instituţiile constituţionale ale Belgiei: Senatului, Parlamentul şi Camera Reprezentanţilor. Pe latura opusă a parcului se întinde Place de Palais, spaţiul extins care precede Palais Royal. Superbul colos neoclasic, împodobit cu o cupolă centrală impozantă, are în secolul al XVIII-lea rolul de reşedinţă oficială a familiei regale belgiene; chiar dacă astăzi regele nu mai locuieşte aici, ci în Château de Laeken (aflat în afara oraşului), palatul continuă să-şi îndeplinească funcţia de protocol, cu măreţia şi stilul sângelui albastru.

În imediata vecinătate se deschide altă piaţă, de data aceasta mult mai redusă în dimensiuni – Place Royale. Proiectat ca rond în jurul statuii ecvestre a cavalerului Godfrey de Bouillon, scuarul relativ mic nu face deloc risipă de spaţiu. O latură a sa este în întregime acaparată de Église Saint-Jacques-sur-Coudenberg, biserică neoclasică de la sfârşitul secolului al XVIII-lea care, în spatele faţadei de inspiraţie greco-romană, ascunde un interior sobru şi luminos, însă lipsit de altă opulenţă decât mărimea în sine. Latura opusă dă spre Mont des Arts şi te întâmpină cu clădirile vesele de pe Coudenberg, ce oferă un amestec de neoclasic, tradiţional şi Art Nouveau, iar pentru cel din urmă vorbeşte tare şi ascuţit aşa „alintatul” MIM – Muzeul Instrumentelor Muzicale, adăpostit de remarcabila clădire Old England, o bijuterie a îmbinării sticlei, cărămizii şi metalului din ultimii ani ai secolului al XIX-lea. Colţurile pieţei sunt acaparate în special de muzee cu înfăţişare neoclasică din secolele al XVIII-ea şi al XIX-lea (BELvue în Hôtel Bellevue, Magritte în Hôtel Altenloh şi Musées Royaux des Beaux-Arts de Belgique – MRBAB în impozantul Palais des Beaux-Arts), dar şi de instituţii publice cu aspect artistic, precum Curtea Constituţională sau Curtea de Conturi. Între toate acestea, prezenţa unei străduţe care se numeşte Rue du Musée nu mai miră pe nimeni, nici faptul că ea duce până în faţa unei superbe reşedinţe aristocrate, Palais de Charles de Lorraine, care adună în ea atât goticul primului corp, cel din secolul al XIV-lea, cât şi barocul adăugat patru veacuri mai târziu. O altă apariţie interesantă stă lipită de complexul muzeal şi etalează în aer liber sculpturi în piatră sau metal, fiecare străbătută de un fior atemporal – Jardin des Sculptures.

Din acest loc se întinde cartierul pe nume Sablon, derivat din cuvântul „nisip” – acel nisip care, odată depus, a permis înălţarea solului deasupra apei şi mlaştinilor devenind astfel prietenos cu oamenii şi locuinţele lor. Inima cartierului este Église Notre-Dame du Sablon, cu a sa dantelată siluetă gotică din secolul al XV-lea, doar aparent fragilă. Interiorul adaugă ogivelor frânte şi coloanelor străjuite de apostoli diferite decoraţiuni baroce, care devin predominante în capelele-anexă. Luminoasă şi sobră, mi se pare că biserica impresionează în special prin dimensiuni, prin frumoasele picturi murale încadrate de arce alăturate şi prin inscripţiile medievale. Clădirea se află la confluenţa a două pieţe în jurul cărora freamătă cartierul. Place du Grand Sablon se alungeşte între cafenele şi bodegi, tutungerii şi magazine de artă – plină de culoare, agitaţie şi tentaţii. Prin contrast, Place du Petit Sablon, amenajată la finalul secolului al XIX-lea, gravitează liniştită în jurul fântânii conţilor Egmont şi Hoorne – un părculeţ tăcut, înţesat de statui ce prezintă cele patruzeci şi opt de meserii ale epocii. Vecina sa este zona rezidenţială în care iese în evidenţă Palais d’Egmont – reşedinţa renascentistă din secolul al XVI-lea a unei cunoscute familiei nobiliare din Ţările de Jos.

Rue aux Laines te poartă mai departe, în timp ce amurgul şi ceaţa de ianuarie încep să învăluie oraşului. Capătul străduţei dă în Place Poelaert, acolo unde monumentul ridicat în cinstea infanteriei belgiene care a luptat în cele două Războaie Mondiale prefaţează colosul eclectic (preponderent neoclasic) din secolul al XIX-lea, masiv şi impunător, unde se judecă cele mai importante speţe ale Bruxellesului: Palais de Justice. La vremea sa cea mai mare clădire construită vreodată, palatul sprijinit pe pilaştri titanici deţine şi astăzi supremaţia în ceea ce priveşte dimensiunea tribunalelor.

De aici până la marginea cetăţii medievale nu mai este foarte mult, iar pe frontiera vechiului oraş te întâmpină o rămăşiţă a fortificaţiilor celui de-al doilea inel – cel din secolul al XIV-lea: Porte de Hal (sau Porte d’Obbrussel). Din faţa turnurilor sale desprinse parcă din poveşti cu prinţese, cavaleri şi balauri porneşte Rue Haute şi o incursiune nocturnă prin pitorescul cartier Marolles. Succesiuni de urcări, coborâri şi schimbări de direcţie te aduc în Place Anneessens, unde Institutul Lucien Cooremans pare străjuit de statuia lui François Anneessens – om politic şi conducător de ghildă, decapitat când revolta condusă de el împotriva taxelor mărite a fost înăbuşită de autorităţile austriece.

Mai departe, o traversare a centrului te aduce în Place Saint Jean, un scuar cochet şi liniştit nu departe de Grand Place, în mijlocul căruia se înalţă statuia ce o comemorează pe Gabrielle Petit, infirmiera care, făcând parte din Rezistenţa belgiană în timpul Primului Război Mondial, a fost executată de nemţi pentru spionaj. Câteva străzi mai încolo, după Place de la Vieille Halle aux Blés, se află o curtină a celui mai vechi inel de fortificaţii, din care încă se păstrează La Tour de Villers, zidit în secolul al XIII-lea. De acum e târziu şi tot ce mai poţi face este să te laşi condus de calcanele pline de graffiti inspirate din benzi desenate şi astfel ajungi în Place de la Monnaie, o altă zonă culturală a capitalei; aici te întâmpină Théâtre de la Gaîté, ridicat în primii ani ai secolului al XX-lea în stil eclectic remarcabil prin frontonul expresiv, precum şi Théâtre Royal de La Monnaie, cu structura sa neoclasică de la începutul secolului al XIX-lea care între timp a devenit gazda permanentă a Operei Naţionale Belgiene. Cea mai la îndemână alegere pentru a continua este artera comercială plină de lumini specifice sezonului, Rue Neuve, tot mai îngust şi mai exclusivist pe măsură ce înaintezi spre Boulevard du Jardin Botanique şi al său Hôtel Le Dôme. Drumul trece pe lângă ultimul edificiu admirat înainte de a ajunge în gară, şi anume Église Notre-Dame du Finistère construită în secolul al XVIII-lea, ce se evidenţiază prin faţada masivă şi greoaie, specifică bisericilor baroce.

Şi astfel se încheie un maraton forţat între două trenuri, prea mult pentru o zi de duminică şi prea puţin pentru un oraş care are de oferit atâtea lucruri precum Bruxelles. Dar măcar suficient pentru a-ţi da seama de ambele şi pentru a face o listă cu: ce n-ai apucat să vezi deloc, ce n-ai apucat să vezi pe îndelete, ce şi unde n-ai mâncat, din care parte a vieţii culturale ai fi vrut să guşti şi n-ai făcut-o. Chiar dacă tonul de final pare puţin negativist, trebuie văzut însă ca promisiunea unui „va urma”.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări urbane and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s