Primul meu Postăvaru

Da, ştiu, probabil că sunt singurul om care locuieşte în Bucureşti, merge pe coclauri de ceva timp şi nu a fost niciodată în Munţii Postăvaru; aud corul de curci râzând pe înfundate. Nu, alergarea până în Poiana Braşov de acum vreo doi ani nu se pune, că numai munte n-a fost ăla. În fine, pe principiul mai bine mai târziu decât niciodată, la care adun o zi de duminică în care nimeni n-are chef să meargă prea departe şi câteva promisiuni meteorologice deloc îmbucurătoare, mă prezint dimineaţă la apel pentru o incursiune în popularul masiv braşovean. Hike ne preia pe Nicoleta, pe mine şi pe Monica, în timp ce Marius cel hiperactiv deja goneşte cu Vlăduţ, Livia şi Cristina la bord. Lăsăm maşinile în parcarea de lângă halta Timişu de Sus (790 m), luăm câteva chestii necesare pentru drum, traversăm calea ferată şi pornim la ora 9:30 pe forestierul larg ce însoţeşte Valea Calului. Triunghiul roşu urcă alene pe lângă apă timp de jumătate de oră, apoi îi părăseşte albia într-o accentuare scurtă spre stânga, pentru ca apoi să îşi continue ascensiunea domoală.

După încă jumătate de oră de mers prin pădure, ajungem la intersecţia de marcaje unde triunghiul roşu o ia spre Cheile Râşnoavei. Facem o mică pauză cât să savurăm, după preferinţe, ceaiul de anason al Nicoletei sau pe cel de ierburi îndulcite al lui Marius, apoi reluăm drumul pe piciorul montan numit Spinarea Calului. De acum urmăm o bună bucată de timp banda galbenă care vine dinspre Poiana Secuilor şi se încordează nervoasă în sus, într-o pantă adesea abruptă şi înecată într-o zăpadă apoasă, alunecoasă şi parşivă. Îmi atrag adesea critici că nu folosesc beţele de trekking la urcare, însă acum le scot de pe rucsac şi constat că rareori mi-au fost mai de folos ca acum. Partea bună a „pantei prostului” este că luăm repejor altitudine, iar în spatele nostru peisajul începe să se dezvăluie cu feţele de stâncă pudrată ale Bucegilor; vârfurile n-avem nicio şansă să le vedem, o pâclă groasă acoperindu-le cu niscaiva ninsori proaspete. Şi-i dăm aşa la deal, în opintiri succesive întretăiate de vreo două pasaje cu stâncă, până în Poiana Trei Fetiţe (1620 m), unde ajungem în jur de orele 12:30 Luăm acum o pauză de odihnă „activă”, pentru că facem câţiva paşi în sens opus traseului nostru, pe Muchia Cheii. De pe primul său muţuţoi vedem clar spre vest şi sud-vest Culoarul Rucăr-Bran, Piatra Craiului cu o densă cuşmă de nori şi o parte din împrejurimile joase ale Depresiunii Braşovului din ale căror ceţuri albăstrui se iţeşte Măgura Codlei.

Revenim în poiană şi reluăm urcuşul, devenit dintr-o dată mult mai lin, până în apropiere de Cabana Cristianul Mare (1720 m), acolo unde traseul turistic intersectează Pârtia Kanzel. Aici îi pierdem pe Monica şi Hike, ce preferă să ne aştepte la un vin fiert până revenim de pe vârful vârfurilor. Noi, restul, continuăm spre dreapta în încercarea de a evita pârtia, dar şi de a căuta o zăpadă cât mai fermă pentru a putea urca mai repede ultima pantă, destul de abruptă. Nu se poate spune că ne orientăm prea mult după crucea albastră care apare pe copaci, ci după grupurile numeroase de schiori aduse de telegondolă. În primul loc de belvedere cotim stânga, chiar pe culme, trecem de staţia superioară a instalaţiilor de schi şi, la capătul potecii stâncoase şi alunecoase din cauza zăpezii topite, ne oprim în plină glorie pe Vârful Postăvaru (1799 m). Şi în plină ceaţă, pentru că, deşi până acum am avut o vizibilitate decentă, suntem brusc înconjuraţi de un nor dens, plumburiu şi rece. Singura parte care rămâne vizibilă este cea din sud-est, aşa că admirăm din câteva priviri cam îngheţate Piatra Mare, Baiului şi, departe, Ciucaşul, deasupra căruia pare a se întrezări şi un petic de cer albastru.

Deşi e ora 13:30 şi Vlăduţ scoate caserola cu mâncare, nu prea ne arde de astfel de îndeletniciri, ci o luăm repejor la vale, cu multă atenţie pe poteca cea parşivă de sub vârf. Reveniţi la punctele de belvedere de mai jos, băgăm încă o fisă – doar-doar om vedea ceva şi, dacă aşteptăm suficient, norii se mai sparg din când în când pentru o promisiune de Bucegi, pentru ca apoi să se închidă la loc. Nu-i deci rost de stat prea mult de aici, mai ales că Monica ne informează că ne aşteaptă la Cabana Postăvaru (1604 m), însă e foarte aglomerat. Regăsim banda galbenă şi aceasta ne scoate cam într-un sfert de ceas de coborâre la o nouă pârtie, pe care o traversăm în fugă până în faţa cabanei. Înăuntru e cald şi bine, dar plin ochi şi avem noroc că masa la care s-au aciuat amicii noştri tocmai se eliberează, aşa că ne putem întinde la un prânz cald, ceai, bere, vin fiert şi vişinată tare din partea casei. Ne-am da greu duşi, însă decidem la ora 15:30 să o luăm totuşi din loc, pentru că mai avem ceva de mers.

De pe pragul unde este construită cabana, mai admirăm o dată priveliştea devenită mult mai limpede înspre Crai şi Măgura Codlei, apoi pornim pe lângă pârtii, într-o coborâre rapidă însoţită de cruce albastră, marcaj care – din fericire – intră repede în pădure, spre stânga. Panta continuă să fie accentuată, dar măcar nu trebuie să ne ferim de practicanţii sporturilor de iarnă. După serpentine abrupte, câteva curbe de nivel şi o îndulcire a potecii, ne intersectăm cu una dintre pârtiile clasice ale Postăvarului, Drumul Albastru, acum aproape complet lipsită de zăpadă, deci impracticabilă pentru schiori, noi urmăm spre dreapta banda albastră printr-un noroi apos în lungul Văii Poienii şi, la ora 16:30, punem piciorul în Poiana Braşov (1020 m).

Ne îndreptăm în grabă spre staţia de autobuz şi avem noroc să ajungem cu câteva minute înainte de plecarea următoarei curse spre Braşov. Aici coborâm la capăt şi căutăm alt autobuz, cel care să ne lase la gară, de unde am vrea să luăm primul tren spre Bucureşti. Până la urmă însă ne urcăm într-un microbuz, ştiind că acesta pleacă ceva mai devreme decât trenul, şi ne bucurăm de căldura dinăuntru până în Timişu de Sus, unde coborâm lângă parcarea haltei. Acum putem spune că închidem circuitul, recuperăm cele două maşini şi pornim spre casă, cu o scurtă escală la brutăriile din Comarnic. Concluziile mele după „iniţierea” în potecile Postăvarului? Deşi nu este un munte spectaculos, cel puţin nu pe potecile marcate care o iau cel mai adesea prin pădure, panorama din punctele de belvedere este extrem de ofertantă chiar şi în zile închise precum cea de azi; în plus, urcuşurile sale sunt adesea solicitante, mai ales pe timp de iarnă. Nu pot spune că sunt încântată de aglomeraţia creată pe pârtii şi la cabane, însă o pot tolera atâta timp cât nu văd maldăre de gunoaie (iar acum n-am văzut) şi mai am şi eu loc să beau un ceai. Nu cred că aş ţine să revin vara, însă cât timp zăpada îmi dă de furcă prin masivele mai înalte mi-ar plăcea să explorez şi alte cărări din Postăvaru, de preferat mai „ascunse” – precum Muchia Cheii.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s